UN TRANDAFIR DE IERIHON

Când am plecat din biroul unde am locuit, într-un fel, aproape douăzeci de ani, am luat cu mine o cană de cafea și un desen pe care l-am primit de la cineva important care credea că, de la fereastra mea, se vede frumos afară. Atât. Două obiecte.

L-am uitat pe al treilea. Era un trandafir de Ierihon, de la Ohara Donovetsky. Mi-l lăsase la poartă. Ajunsese la mine după mult timp.

La început mi-a părut rău, pe urmă mi-am dat seama că îl port cu mine, oricum, cam peste tot. Ohara mi-a dăruit lavandă, în prima zi când ne-am cunoscut, și generozitate incredibil de caldă, tapetată cu povești, cu cafea, cu îmbrățișări care se simt, chiar și virtual, îmbrăcate în aceeași catifea de suflet cu adâncimi lipsite de cute.

Pentru că Ohara a scris o carte nouă, las aici un fragment în avanpremieră, pentru voi, și un trandafir mușcat de mister, pentru ea.

Puzzle cu pețitoare

Ohara Donovetsky

În curs de apariție la Editura Trei

***

Dona îi plăcuse Avei cel mai mult dintre toate fetele din Sis. Ba mai mult, uneori avea senzația că trăia în locul ei. Reținuse foarte multe dintre întâmplările Donei, era în stare să le povestească foarte amănunțit, așa cum a făcut‑o, de pildă, cu episodul pe care ea îl numise „întâlnirea cu Mamaguda“.

Prima dată când a ajuns acasă la Mamaguda, Dona a fost martora unei scene care a îngrețoșat‑o. Plecase din orășelul ei de baștină din mijlocul Bărăganului ca să vină la București să se înscrie la Liceul Pedagogic. A ajuns la Mamaguda într‑o dimineață îngrozitor de toridă din luna august, însoțită de mama ei. Era doar 8 dimineața când au coborât din tren în Gara Obor și deja soarele era greu de suportat. Mama Donei primise adresa așa‑zisei Mamaguda de la o colegă de serviciu, care o folosise și ea pentru fiica ei, ce călduuură, se topește asfaltul, uită‑te și tu, auzi‑auzi, ce mai oră de întâlnire, da’ tot e bine că ne primește acum și nu ne‑a chemat la douășpe’ noaptea! Până în Drumul Taberei, unde locuia Mamaguda, au mâncat două înghețate. Când au ajuns, un bloc turn dinspre Pre­lungirea Ghencea, Dona s‑a bucurat că Mamaguda (Nu serios acum, ce fel de nume e ăsta, Mama Duda sau Aguda, e la derută sau ce?, e pseudonim? Cum să te cheme așa? întrebase mama ei tot drumul, nu, nu o cheamă așa, așa i se spune, asta‑i acum), stătea la etajul trei și deci nu erau nevoite să ia liftul, am oroare de mașinăriile‑astea.

Ușa apartamentului le‑a fost deschisă de o femeie tuciurie, masivă, cu buze groase și ochi verzi, care le‑a zâmbit larg și le‑a făcut, și mai larg, semn să intre, haideți, bine ați venit, vă așteptam! și mare le‑a fost mirarea când au văzut o sufragerie rococo, auzi, tu, îți vine să crezi?, după înfățișare ai fi zis că are fuste colorate și lungi sau că trăiește, ce știu eu, în cort sau în bordei, povestise Dona, în care lumina albă de afară era filtrată discret de draperii de culoare grej, iar căldura, în mod miraculos, nu răzbătea deloc. Au fost invitate să ia loc, s‑au așezat amândouă una lângă alta pe aceeași sofa, iar Dona de‑abia atunci a observat că în cameră mai era cineva. Așezată pe unul dintre sca­unele somptuoase, aduse aproape de masa rotundă — o bijuterie, îți zic, de unde le‑or fi având? comentase Dona —, pe care fusese deja adusă tava cu cafele, se afla o femeie care părea cu totul scufundată în scaun, și oricum complet nepotrivită cu el, cu decorul, cum, de altfel, era și persoana care ne deschisese ușa, da, dragă, cea masivă și tuciurie, cea cu buze groase era gazda, nu cum am crezut noi, că ar fi fost femeia de la curățenie, ajutorul în casă sau așa ceva.

— Vai, mă scuzați, nu v‑am văzut, a zis și mama Donei, când femeia scufundată în scaunul de lângă masă a tușit.

A crezut că femeia aia mică era gazda, așa că a conti­nuat, stânjenită:

— Bună ziua, am venit…

— Da, știu de ce ați venit, a răspuns repezit femeia mică și stafidită, fără să zâmbească.

Avea un batic pe cap, legat la spate și își ținea buzele strânse sau atât de subțiri erau ele din născare.

— Sunteți… Mama Duda…? a întrebat mama Donei încurcând denumirile și nebăgând de seamă de tulburare.

— Eu sunt Mamaguda, s‑a auzit dinspre ușa sufrageriei.

Vorbise femeia mare și tuciurie, care zâmbea larg, părând să ignore greșeala, dar și grozav de amuzată de încurcătura mamei însoțitoare, care de‑abia atunci înțelesese că Mamaguda era cea care le deschisese ușa și le invitase să intre, deși tot nu pricepea cum de arăta chiar în halu‑ăla, ca o… ca o, zi tu să nu‑i zic io, așa cum stătea ea cu brațele în șold și cu o țigară între buze, fără filtru era, dacă‑ți spun?, știu, pentru că mirosea îngrooozi­tooor. Fumul îi intra femeii în ochi, așa că făcuse ochii mici. Avea o față, maamă, ca fețele‑ălea de gangsteri, când stau ei așa, cu țigările în gură și o fac pe durii.

Mamaguda, pe numele ei Floarea Moscu, s‑a apropiat și ea de un fotoliu Art Nouveau aflat lângă masa rococo, și‑a apucat poalele fustei largi și le‑a adus cumva spre genunchi, avea fustă, da, nu d‑aia, dar gestul era ca pentru aia, s‑a așezat crăcănat, s‑a răsturnat în fotoliu, părea un bulibașă, scoțând fumul pe nas și pe gură în același timp. Apoi și‑a continuat discuția cu femeia mică și stafidită:

— Ce ziceai, madam Lăuneanu, că ai făcut?

— Da. Așa am făcut. Să se învețe minte să mai lase păr în chiuvetă. Sau să mai lase păr oriunde. Când se piap­tănă. Să‑l adune. Cum or ști. Nu știu cât era. Am adunat toate firele de pe marginea chiuvetei și le‑am înfășurat strâns de tot pe peria de dinți, a zis madam Lăuneanu, femeia din celălalt fotoliu, spre disperarea Donei și a mamei ei.

Apoi, fără nicio tranziție, Mamaguda s‑a întors că­tre mama Donei și a întrebat‑o, cu aerul cel mai firesc din lume, de parcă ar fi întrebat dacă a pus leuștean în ciorbă și asta după ce ar fi controlat că întreg procesul tehnologic al produsului culinar ar fi fost respectat:

— A fost născută cu placenta pe cap, cu căiță, cum se spune, așa‑i? Ăsta da noroc, ce n‑aș da să fi avut eu no­rocul ăsta… Spune drept acum, e rodul unei iubiri între rude foarte apropiate? E cea mai mică din șirul de șapte surori? Nu a avut surori, zici? A, nu știi tu să fi avut, dar cine poate ști? A fost întoarsă de la țâță sau măcar a supt iar după ce a fost înțărcată? Cum să nu știi? Cum se poate să nu știi? Știi, știi, numai gândește‑te bine, poate ai uitat, atât trebuie, să‑ți amintești doar. Nu se poate să nu‑ți amintești ceva.

Până la urmă, mama Donei ar fi răspuns la toate în­trebările, oricât de stranii i s‑au părut, deși a mărturisit mai târziu că i‑ar fi venit rău în timpu‑ăla de vreo cinci ori. Mamaguda îi fusese recomandată ca o gazdă bună, implicată în protejarea fetelor, prea fragede pentru orașul ăsta care le putea înghiți de vii. Mama Donei știa că undeva tot trebuia să o lase pe Dona, undeva în gazdă, pentru că liceul nu avea internat, începea școala, iar faptul că acolo mai stăteau încă trei fete îi întărise convingerea că Floarea Moscu, numită Mamaguda, poate nu degeaba, ei?, era potrivită. Nu știi ce greu am aflat de școala asta… Ce să mai… n‑ai idee! Doar că nu l‑am omorât pe tata, cum se spune, i‑a zis femeii.

După întâlnirea asta, Dona a avut și alte surprize, Mamaguda a luat‑o tare de la început, Și oricum, gândește‑te, voi, aici, în Regat, nu ați avut niciodată probleme cu condamnarea vrăjitoriei, ca‑n Ardeal. Acolo au fost și procese. Aici, trai! Aici în zonă asta a fost dintotdeauna chiar o breaslă respectată! S‑a transmis mai ușor. Oricum, numai din gură la ureche, că altfel nu se poate.

Dona a acceptat foarte repede, Mamaguda se pare că avusese dreptate, fata era din același aluat cu ea, așa că a învățat foarte repede. Meseria asta se fură, nu se învață, nu se scrie nimic, nimic, altfel se pierde harul. Nu mai spun că am avut noroc să găsim una care s‑a stabilit în oraș, că, de obicei, știi, stau în colibe, în păduri, în peșteri, sub poduri…, îi spunea.

Nu fi îngrijorată, dragă mamă, sunt pe mâini bune, i‑ar fi spus până la urmă Dona mamei ei, la o lună de când stătea în gazdă la Mamaguda. Le întâlnise și pe celelalte interne, împreună erau mai ușor de suportat toate, dorul de casă, distanța, înstrăinarea etc.

Poate că șocul înstrăinării sau excentricitatea Donei o fi făcut ca în jurul ei să strângă rândurile și să se adune fetele aflate în aceeași situație. Dona a putut astfel să‑și formeze cercul. Sau poate devierile femeii la care stătea în gazdă, s‑a gândit mai târziu Ava.

Cert era că Donei i‑a intrat în cap că avea o în­zestrare. Credea cu tărie că e aleasă, dar spunea și că a cântărit și c‑o auzise într‑o seară pe Mamaguda vorbind cu madam Lăuneanu — căreia fetele ajunseseră să‑i zică Damlauna, de la dambla — despre înzestrarea de care‑ar fi nevoie.

— La înzestrarea ei, ce zic eu?, la… ăsta, la darul ei, pentru că are un adevărat dar, sau, mai bine zis, har, asta e, har, n‑ai văzut cum le știe, cum le potrivește, cum le intuiește, cum le învață pe toate. Îți zic sincer, dragă, eu nu am văzut pe nimeni așa în toată viața mea… și am ceva! Nu trebuie să se piardă așa ceva! Eu am avut o bunică, știu ce spun. Unde n‑am avut eu norocul ăsta. Da’ las’, că tot e bine. Sunt nașă acum, spusese Mamaguda.

O lună mai târziu, Dona formase Sis și le explica fe­telor: Școala asta de vrăjitoare din inima orașului, ce noroc pe noi, cine‑ar fi zis? Păi, vă dați și voi seama. Casa asta e cheia. Timpul în care ne‑a fost dat să ne întâlnim. Liceul Pedagogic?, puai, doar așa, moft.

Păi, nu mi‑a povestit mie Mamaguda? Ascultați aici, cică o cunoscuse pe una. O văzuse dansând în mijlocul satului. Goală de la brâu în sus, în jos avea o fustă roșie și în mână un steag roșu. Cică ar fi alungat ploile care se abătuseră ne­ostoit peste sat. Se mai zvonea și că fac negoț cu ploile, că le aduc sau le duc unde e nevoie de ele sau după cum sunt che­mate sau plătite. Ei… și pe asta cu fusta roșie și cu steagul, se pare că au dus‑o și au legat‑o. Bunică‑sa așa povestea. Zicea: „au dus‑o la cănțălarie și au închis‑o…“.

Numai patru copile — Dona, Alexa, Catarina și Lenuș — avuseseră acces în casa femeii despre care Dona credea că le va învăța cele mai mari secrete. Se întrebase mai târziu dacă Mamaguda avusese cumva mai multe serii.

***