(fără titlu)

Despre copii, părinți și arici

Un INTERVIU CU MONICA MEREUȚĂ, PSIHOLOG, PSIHOTERAPEUT &AUTOARE Pentru Copii

Pe Monica Mereuță o urmăresc de mult timp. E o voce sonoră dintre cele care afirmă faptul că un copil nu e nici o proprietate, nici un accesoriu, nici un proiect de familie cu funcție utilitară, pe termen lung. Monica scrie și ajută oamenii mici și oamenii mai mari să comunice mai bine, să se înțeleagă unii cu alții și să se înțeleagă un pic mai mult pe ei înșiși. M-a bucurat foarte mult discuția cu ea, în care cred că veți găsi câteva idei utile despre tot ce înseamnă concepții preambalate, uneori expirate de-a binelea, în relații care nu ar trebui să fie altfel decât apropiate și calde.

Monica Mereuță, psiholog, psihoterapeut &autoare de cărți pentru copii

Cât de greu e să vorbești despre emoții într-o cultură care a perpetuat ani de-a rândul tradiția reprimării?

Acum nu îmi mai este greu, dar mi-a luat mult timp să învăț să fac asta, chiar și ca psiholog deja și ca psihoterapeut în plină formare, tot greu a fost. Cu cât eu am fost mai în contact cu mine și cu ce simt eu, și mai ales cu cât am știut clar cum se numește ce simt eu în corp, cu atât mi-a fost mult mai ușor să înțeleg, să vorbesc și să transmit mesaje despre emoții. Acum îmi este greu cu sentimentul acut pe care îl am când am senzația ca nu mă fac înțeleasă . Ce pot să spun este că este o nevoie colosală de psiho-educație! În rândul profesorilor, părinților, educatorilor, adolescenților. Partea aceasta despre emoții încă e ceva tabu sau inedit în multe contexte, dar e așa și pentru că peste tot în online abundă informații despre tot ce înseamană vulnerabilitate, mindfulness, emoții, 7 căi/pași/strategii pentru a fi fericit/ bogat/bine etc. și cumva par extrem de simple, dar oamenii vin și îmi povestesc că atașamentul e despre cum stăm 2 ani sau 3 cu copilul acasă și îl îngrijim. Atașamentul nu e despre asta; e și despre asta, dar asta e doar o parte și e minunat că este împlinită, dar un atașament sigur nu e despre asta. Da, e foarte diferit față de acum 5 ani, dar mai avem mult până departe.

Cum ți-ai dat seama că asta îți dorești să faci – să împaci oamenii, mai mici sau mai mari, cu ei înșiși?

Nu mi-am dat seama că vreau să fac exact asta. Am vrut să dau la teatru. Încă mai cred că există ceva în mine care m-ar face o actrița bună, dar când tata nu a permis asta, mi-am zis că trebuie să fac ceva ce implică și contactul cu oamenii. Asta se datorează și câtorva profesori din liceul meu care, dincolo de perioada adolescenței mele care a fost o nebuloasă completă în căutarea unui sens, au reușit sa îmi transmită unele întrebări, unele momente de încredere, unele imbolduri că eu pot și că ei văd ceva în mine, deși, sincer, nu știu exact ce arătam eu atunci. Știu doar că mă străduiam să învăț și, mai ales, să mă înțeleg pe mine. În rest era totul un mare haos și aveam o nevoie foarte mare de conectare. Nu știam atunci de ce fel de contact aveam eu nevoie pentru că era mult despre nevoia mea de contact, de relații bune, clare, sincere, predictibile. Am fost și sunt un om cu o familie imensă, dar care încă de foarte mic m-am simțit tare singură și nu am înțeles până de curând de ce am simțit asta și de unde vine aceasta singurătate și, mai ales, că nu sunt greșită că simt asta în ciuda faptului ca nu sunt fără oameni în jurul meu. Cu o licență în buzunar, cu nevoia de a supraviețui financiar și cu multă tinerețe pe care o aveam acum 13 ani, m-am angajat ca educatoare la o grădinița. Mi-a plăcut enorm să fiu printre copii. Evident că dacă mă întorc în timp în acei ani, am făcut multe greșeli, dar atunci nu știam tot ce știu acum despre relații, creier, atașament, emoții. Știu însă că am făcut o treabă bună pentru cei 21 de ani ai mei – am fost foarte aproape de copii, i-am lăsat să mă ghideze în viața lor și a fost mai ușor așa. Evident aveam experiență în a îngriji un copil: îl crescusem pe fratele meu cel mai mic, apoi am fost pe rând bona nepoților mei. Cumva, să îngrijesc îmi e foarte natural când vine vorba de copii. Acolo, în grădinița aceea, mi-am dat seama că vreau ca o parte din ce voi face eu să fie printre/cu/despre/pentru copii. Nu știu dacă împac oamenii acum cu ei înșiși, dar știu că relația lor cu mine aduce claritate și sens, și asta e minunat. Și eu îmi iau unele lecții extrem de valoroase din fiecare întâlnire cu un client mic sau mare și sunt extrem de recunoscătoare pentru asta.

Dacă vorbesc despre împăcare, îmi vine să spun că meseria asta m-a ales pe mine din nevoia mea de a mă împăca cu mine însămi. O nevoie extrem de intensă și diferită în fiecare etapă a dezvoltării și maturității mele ca proces continuu. Dar, da, acum mă simt în locul potrivit mie și nu aș schimba asta. Nu știu cu ce vine viața, dar acum mă simt la locul potrivit și iubesc ce fac.

Ce nu îți place în dinamica părinți – copii – educatori, la ora actuală?

Îmi vine să critic multe cu privire la dinamica dintre copii și educatori, dar voi spune doar că fiecare om care se gândește sa aibă contact cu copiii trebuie să știe noțiuni elementare despre dezvoltarea psiho-emoțională, dar și despre dezvoltarea creierului copilului și despre ce înseamnă abuz, și despre câte tipuri de abuz există, și că primii ani de viața ai unui copil sunt definitorii pentru întreaga existență a copilului din fața lor.

Nu, nu e doar familia responsabilă de tot ce devine un copil. E și un mediu în care acum, în 2022, copiii stau mai mult decât acasă, și anume grădinița. Da, casa și familia sunt principalii piloni, dar nu sunt singurii și e foarte important ca adulții care lucrează cu cei mici să știe acest lucru.

La dinamica părinte-copil simt multă compasiune pentru că acolo unde dinamicile sunt deficitare, de fapt vorbim de mai mulți copii. De părinți cu copilul lor interior în relație cu copilul lor fizic/biologic – și acolo e complicat! Nu e că nu îmi place, e mult despre, din nou, a ajunge la ei, dar nu dintr-un loc în care ei să vadă că eu îi critic sau îi corectez, ci dintr-un loc în care eu văd ca observator unele situații altfel.

Eu îmi doresc să transmit părinților de azi care vin la mine, dar și tuturor celor care își doresc și fac eforturi să își crească copiii diferit, dintr-un loc de deschidere, înțelegere, curiozitate, sănătate psiho-emoțională a copiilor că apreciez enorm ce fac și că văd toate eforturile.

Nu e deloc ușor să fii deschizător de drumuri, pentru că această generație de părinți este deschizătoare de drumuri. E prima generație care validează emoțiile copiilor. E un salt uriaș de la „taci din gura că nu ai motive sa plângi!” la „Ok, văd că asta te supăra, dar sunt aici cu tine”. Asta e ceva minunat!
Monica Mereuță

În același timp cobor cu picioarele pe pământ și văd că mai e mult de muncă: încă sunt copii bătuți, încă sunt copii umiliți, încă sunt copii abuzați și nu mă refer la copiii cu familii care încearcă sa pună o felie de pâine pe masă.

Încă sunt educatori care nu fac diferența între limite și pedeapsă. Încă sunt bunici care vorbesc despre copii ca și cum copiii sunt aparatele de adus fericire părinților și bunicilor, încă mergem prin magazine și copiii sunt loviți sau amenințați dacă își doresc ceva și da, e firesc să îți dorești ceva când mergi la magazin, pentru că și eu, și tu mai luăm ceva, aproape de fiecare dată, pe lângă tot ce avem pe lista de cumpărături.
Monica Mereuță

Ce e cel mai greu de schimbat din locul în care eu sunt e această furie a unui părinte asupra unui copil care nu se liniștește. Nu are cum să se liniștească un copil care are în fața lui un părinte care își înghite furia printre cuvinte răstite și amenințări. Pentru că nici părintele nu se liniștește! Oare de ce părintele nu se poate liniști, dar vrea ca un copil să se liniștească singur? E liniștea părintelui condiționată de starea unui copil care nu are creierul prefrontal dezvoltat pentru a putea anticipa și regla unele emoții?

Cum ai hotărât să-l scoți pe Milo la joacă? 😊

Milo e de mult în și cu mine. Are ceva foldere și drafturi în laptopul meu. Acum, Milo a apărut pentru că o profă din facultate a vrut să se uite peste un document pe care i l-am trimis fără prea mari speranțe, mi-a spus că ideea e bună și m-a încurajat sa o dau editurilor. Un om care nu mă mai văzuse de vreo 12 ani a ținut minte cine sunt, deși mie nu mi-a plăcut materia ei, și a răspuns pozitiv cererii mele. Asta e copleșitor pentru mine și acum și îi port multă recunoștință doamnei Pânișoară pentru acest dar minunat pe care mi l-a oferit. Evident, Milo crește în mintea mea și în mine și e și mai mult pus în documente Word. Nu știu ce va urma, dar Milo e mult despre mine și e mult despre ceva ce îmi doream să fac: să mă fac auzită și să mă fac auzită într-un mod bun. Milo mi-a dăruit asta și eu am rămas foarte impresionată de ce a adus cu el, deși criticul din mine ar modifica acum părți din prima lui poveste.

Cum faci ca să nu te lași locuită de toate poveștile, uneori grave, pe care le duci cu tine?

Poveștile mă locuiesc oricum. Și nu știu exact care e procesul, dar acum le simt mult mai intens decât în anii trecuți. O parte din minte spune că sunt mai grave acum și mai pline, o altă parte spune că eu am mai îmbătrânit sau că sunt mai vulnerabilă. Nu știu exact care e reală sau dacă e ceva real. Ce mă ajută mult pe mine: terapia individuală săptămânală, somnul bun, grija să nu mai ajung la burn-out, limite clare, să stau mai departe de telefon, să am relații cu oameni din rolul meu de prieten și atât, natura, cărțile, fotografia. Să fac mai des ce îmi aduce bucurie fără a fi terapeut.

Munca asta te înghite cumva și e o continuare a oricărei extensii din viața ta. Nu prea poți fi altfel, deși eu ma străduiesc când închid ușa cabinetului sa fiu Monica și atât. Dar sunt povești care mă bântuie, mă ating, mă triggeruiesc, mă înfurie.
Monica Mereuță

Dar există, din fericire, supervizori care te ajută când rămâi împotmolit sau când nu mai crezi în tine. E și fabulos când vezi cum oamenii sau copiii nu rămân blocați în poveștile lor și descoperă ce lume minunată există în ei și în afara lor pe lângă poveștile care locuiesc bucăți din ei. Și asta e resursa cea mai bună pentru mine – e ca un medicament.

Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ai învățat tu de la pacienții tăi?

De la pacienții mei mici am învățat răbdarea, jocul, bucuria și cum fiecare univers e important.

De la adolescenți am învățat câtă nevoie avea Monica adolescentă de un psiholog și cum tot Monica din acea vreme e atât de prezentă după ședințele cu ei. Asta e încă foarte emoționant pentru mine, așa că le mulțumesc pentru câte îmi dăruiesc: ascultare, înțelegere, acceptare, visarea fără limite, încredere, faptul că primesc viața cu toate ale ei. Deși tot ei răscolesc și multe părți din mine încă foarte vulnerabile și multe întrebări care încă mă mai locuiesc.

De la pacienții mari am învățat cum să am relații cu limite, cum să însoțesc, cum să fiu un terapeut prezent și, mai ales, deschis și sincer.

De la toți am învățat să spun nu știu, nu pot, mă simt … și am învățat cum să respir profund și să las să treacă prin toți porii mei bucuria de a fi parte din viețile lor o vreme și, mai ales, de a experimenta zilnic speranța.

Despre ce ai vrea să se vorbească mai mult în România, la capitolul #parenting?

Despre rănile părinților de azi, răni nevindecate pe care le duc în relațiile cu copiii lor. Despre cum părinții au un impact colosal în dezvoltarea copiilor lor, dar copiii au ceva ce se numește drum propriu. Despre limite și blândețe. Despre încredere în copiii noștri care cresc și devin tot mai mari și independenți. Despre părinți care să decidă asumat când și de ce fac un copil. Despre adulți care devin părinți și nu mai sunt un cuplu și despre faptul că a sta împreună pentru copil e o imensă capcană. Despre cum abuzul e de atât de multe feluri, nu e despre violență fizică nicidecum. Despre neglijare emoțională! Despre blocare a copilului din nevoia de a ne realiza prin copil și prin rolul de părinte!
Monica Mereuță

Despre psiho-educație, reglare emoțională, emoții și atâtea sentimente care ne locuiesc permanent corpurile, despre motivele pentru care un copil ar trebui să simtă anumite lucruri, despre a ne aduce copilul la terapeut, despre părinți care își educă fabulos copiii, dar când învățătoarea sau educatoarea îl abuzează găsesc motive sa îl lase acolo, în acel mediu și nici nu fac plângere! Eu acum am lăsat partea negativă, dar când vorbim despre parenting, trebuie să ne amintim că un om devine părinte, nu este părinte. Adică învață împreună cu copilul lui cum să devină părinte și asta e minunat, și nu are cum să fie perfect! Și că azi părinții sunt mult mai conștienti și asta e foarte bine, dar uneori printre atâtea cărți despre cum sa îți crești copiii, părinții nu mai reușesc să-și asculte partea aceea din ei care îi ajută să fie mama sau tata, parte în care eu cred foarte mult.

De ce crezi că e atât de des dată vocea copilului pe #mute?

Pentru că încă un copil este văzut ca o proprietate. E copilul meu. E ca și cum dacă eu îl cresc, îi plătesc școala, îi dau de mâncare și îl duc la medic, asta mă face pe mine, adultul, stăpânul lui. Nu. Copilul e o ființă vie, un om care are doar un corp mic și care nu a fost întrebat dacă vrea sa apară.
Monica Mereuță

Cineva, adesea doi adulți, se decid să aducă un copil pe lume. Dar copilul nu e o proprietate! E un om care are nevoie să fie însoțit o vreme de doi adulți sau mai mulți pentru a crește suficient de autonom pentru a se descurca singur sau a decide cât și ce fel de sprijin să primească. Așa că dacă tu, copile, ești proprietatea mea, trebuie să faci ce spun eu! Cred că acesta e motivul principal al copilului pus pe #mute. Apoi situația devine complexă și ne putem raporta și la vocea internă a părinților și la nivelul lor de autonomie, de nevoie de atașament.

Adesea ne vindecăm atașamentul primar inexistent cu părinții noștri prin relația pe care o creăm cu copilul nostru. E și bine, e și ne-bine. Și pentru că încă ne mai împlinim și fericim prin copiii noștri, copilul devine în multe situații eticheta noastră socială, de asta și competiția asta între părinți și presiunea enormă pe copii.
Monica Mereuță

Mie îmi place, când te citesc, faptul că vocea ta e una la care mă pot raporta ușor – nu mă cerți, nu mă dăscălești, nu te situezi în afara zonelor unde aș putea eu greși. Ție ce îți place la vocea ta? 😊

Ooooo, ce întrebare! Mulțumesc! Pfff, adesea în online e vocea mea de psiholog care e cumva foarte diferită de vocea Monicăi om, care e mereu critică față de ea însăși și se oprește foarte rar, dar acum, în procesul meu terapeutic individual, alături de terapeuta mea, învăț să cresc vocea aceea pe care eu o pun în clienții mei mari și mici, dar și în online cel mai adesea – o voce a blândeții și a compasiunii pentru sine. Mi-e greu să fac asta, dar mă străduiesc și îmi iese din ce în ce mai bine acum. Și, cumva, când reușesc asta, nu mai este o Monica psiholog si o Monica om. Este doar o Monica și îmi place mult asta și mă simt foarte apropiată de ea!

Vocea mea de psiholog îmi place pentru că păstrează ceva la care eu țin foarte mult: umanitatea. Faptul că sunt foarte aproape de cum sunt eu de obicei – deschisă, autentică și onestă. Spun des nu știu, e o ipoteză, e posibil, o să caut informații, nu pot eu să vă ajut, dar și recunosc dacă greșesc! Mai trebuie să învăț să mă apar, aici e mult de muncă. În online e greu să fac asta și nu îmi e greu musai să spun nu e așa, mi-e greu cu reacțiile oamenilor la orice e critică sau arătat cu degetul înainte de a verifica. Poate că ce ne învață mai mult meseria asta a noastră e să nu judecăm/arătăm cu degetul/să nu luăm de-a gata tot ce vine spre noi. Eu orice aud, pun la îndoială, mai ales dacă nu pot verifica. Atunci când cineva greșește complet, mereu e ceva în mine care spune: dar poate a fost altfel de fapt, dar poate are și el/ea ceva de spus în apărarea lui. Evident, unele situații nu sunt deloc justificabile sau supuse îndoielii. Iar în online avem toți putere și voce, și pare că oricine poate să spună orice, oricând! Pentru mine a fost o situație online când am postat de ziua mea pe Instagram o poză și un text care avea sursa clară și, când a venit și pe Facebook, s-a întâmplat ceva și nu s-au sincronizat toate informațiile. Cineva vizibil în online mi-a spus că ceea ce fac eu se numește furt intelectual și nu mai știu ce a zis. Abia atunci am descoperit că Instagram și Facebook nu se sincronizaseră și am răspuns că îi mulțumesc de atenționare, dar nu e cazul de o astfel de acuzație. În fine, ce vreau să las aici de fapt nu e asta, ci faptul că la acuzația doamnei oamenii au dat multe „like-uri”. Nimeni dintre acei oameni nu a intervenit cu o reacție la răspunsul meu. Și pentru mine asta a fost extrem de grăitor și dureros. Ok, apreciez că cineva e polițisit în online și e minunat să taxăm orice derapaj legat de orice comportament care nu e în regulă, dar de ce ne e atât de greu să avem reacții și când oamenii arată partea lor, care, da, nu corespunde acuzației uneori.

Mă bucur mult că îmi spui despre această voce a mea din online și cum ajunge la tine. Uneori, când oamenii îmi spun că mă citesc și că le place ce scriu, asta mă ajută să scriu în continuare. Mie mi-a plăcut să scriu dintotdeauna. Nu, nu cred că scriu bine, cred doar că pot spune cu ușurință și direct unele lucruri pe care nu știu dacă aș reuși sa le zic în orice context. Îmi place vocea mea prin ochii și urechile voastre, aș putea spune. Îi spuneam soțului meu într-o zi că aș vrea să fiu și eu așa zen, să nu mă mai consume nimic, să vorbesc așa blând și cu voce joasă, să fiu semi-lentă și el s-a uitat la mine și a zis: „Ha, nu ai mai fi tu deloc și ai fi așa plictisitoare încât nici tu nu ai putea sta cu tine!” Și, da, are dreptate. Eu sunt un amalgam de de toate și unele direcții sunt clare, în altele e încă extrem de multă căutare asumată.

De ce crezi că terenul acesta atât de vulnerabil – relația părinte-copil – e frontul atâtor polemici și discursuri de putere?

Pentru că e un teren în care crește o întreaga pădure unde sunt și plante deosebite, și copaci spectaculoși, dar și multe buruieni. Unde e multă polemică poate fi ceva extrem de fructuos, sau ceva extrem de toxic. Depinde de caz. Ce văd eu mult e faptul că părinților le e frică de faptul că ai lor copii pot ajunge ratați, pot eșua și simt nevoia de mai mult control, ceea ce e firesc într-o mare măsură, dar adesea acest control al adulților omoară autonomia sau dezvoltarea firească a unei ființe umane. E o diferența între a fi ghid și observator și între a fi șef, controlor, om care decide. Nevoile unui copil se schimbă permanent, dar rămân câteva nevoi constante pentru tot restul vieții: atașament, autonomie și competență. Adică indiferent că avem 10, 15 sau 35 de ani, ne dorim să fim văzuți și, mai ales, să fim competenți, adică să reușim să facem ceea ce ne propunem. A fi părinte deschide două drumuri – o șansă fabuloasă de creștere și dezvoltare sau o casă bântuită în care se scoală toate spiritele de demult adormite (traume, nevoie neîmplinite, multe emoții neprocesate, etc.). Când ne ducem din acest loc în relație cu un copil care vine în viața noastră, putem observa pe ce drum suntem. În viziunea mea niciun drum nu e ușor, dar fiecare are alte peisaje în jur, indiferent dacă ne place sau nu asta.

Ce pierdem prea des din vedere, când vine vorba de copii?

Cred că pierdem multe, dar mai ales că ei, copiii, sunt niște persoane spectaculoase și vin lângă noi cu atâta iubire de primit și de dăruit.

Eu cred că noi ca țară nu ne iubim copiii și am mai spus asta: sistemul de învățământ e așa cum e, încă sunt educatori care urlă la copii, care abuzează psihic și fizic copiii, încă sunt profesori care umilesc și care nu fac diferența între rolurile lor: în clasă ești ceva foarte diferit față de cum ești acasă, pe canapeaua ta din sufragerie.
Monica Mereuță, psiholog, psihoterapeut &autoare pentru copii

Copiii sunt niște oameni exact ca noi, care au doar niște corpuri și organe care se tot dezvoltă și cresc. Și au niște nevoi clare și, pe cât de clare sunt, pe atât de dificil ne este să le împlinim! E adevărat că eu sunt un adult care are rol de specialist în sănătatea mintală/emoțională/relațională a copiilor, dar ei sunt fabuloși și cred că sunt cei mai buni învățători pentru noi ca adulți, indiferent că le suntem bone, educatori, părinți, bunici, medici. Pierdem din vedere că toți, și mari, și mici, avem nevoie de relații bune și sănătoase, și că toate studiile ne arată că cine are relații bune are o viața mai sănătoasă din toate punctele de vedere.

Relația cu copiii o pierdem pentru că noi ne imaginăm că a fi un părinte bun, un profesor bun, un educator bun, un pediatru bun, un trainer bun etc. este despre o tolbă mare de abilități și achiziții. Această setare pe ideea de abilități proprii ne propulsează exact în afara relației cu copiii pe care o căutăm cu toții, dar mai ales copiii.
Monica Mereuță

Despre ce va fi următoarea poveste? 😊

Nu știu. Sunt câteva începute. Milo continuă momentan să își împărtășească experiențele… cum și în ce forma încă nu știu.

#prinOraș

Ghid subiectiv de urbanitate prietenoasă

Am promis să mă mai plimb #prinOraș și, cel puțin o dată pe săptămână, să adun idei, destinații și conversații care mi se par interesante. Azi vom și ieși puțin din București, pentru că #OrașulMeu e mare, e versatil, e eclectic, e accesibil online și offline și e genul de spațiu care te ajută să crești interior. Suntem, în fond, cu toții arhitecții propriei stări de bine și designerii mobilierului nostru mental. Nu știu încă dacă miercurea va rămâne ziua de plimbare. Mai studiez. Între timp, cam asta am colecționat:

Vineri, pe 25 noiembrie, Alternosfera lansează în Quantic BONJOUR MADAME, o piesă despre care Marcel Bostan spune că este despre „vindecare prin sinceritate”. Alternosfera are, până acum, la activ 6 albume și un EP. Piesa mea favorită rămâne Columb, dar vă las aici un preview al single-ului fanion de pe noul album.

La Timișoara (v-am spus că ieșim puțin din București azi), se întâmplă Femme expérimentale, un proiect de susținere, exprimare și angrenare socială creat și facilitat exclusiv de artiste pentru femei și adolescente. Este vorba de 5 ateliere care funcționează în regim de workshop-uri transdisciplinare pentru profesioniste și de 6 ateliere de dans contemporan, poezie vie, pictură în mișcare deschise publicului larg feminin, plus un performance despre burnout. Totul se desfășoară între 26 noiembrie și 3 decembrie la Timișoara. Atelierele vor avea loc la FITT (Fundația Județeană pentru tineret Timiș), participarea la evenimente este gratuită pentru public iar detalii se găsesc pe https://timisoara.femmedigitale.ro/.

Pe 25 și 26 noiembrie se întâmplă Zilele In A Relationship. Evenimentele sunt dedicate tinerilor, părinților, profesorilor, terapeuților, autorităților publice, presei și organizațiilor care activează în interesul tinerilor și al prevenției abuzurilor. Despre abuz nu vorbim niciodată suficient, iar rețeaua neoficială de educație pe tema abuzurilor documentează și agită stegulețe roșii care cred că ajută, în primul rând, comunitatea să recunoască, să înțeleagă și să prevină. Dacă vreți să participați, trebuie să vă înscrieți prin eventbrite, pentru că locurile sunt limitate. Vă las programul și formularul aici.

Joi, pe 24 noiembrie, se redeschide Cuib cu o întâlnire în care va fi vorba despre Meseriile viitorului. De la 18.30, Echipa din Cuib ne invită să fim „parte a unui dialog deschis despre ideea de meserie/meșter/meșteșug, simplitate vs haos, cât și ce păstrăm apropiat sufletului nostru astăzi și în anii ce vor urma.” De altfel, invitația vine la pachet cu o provocare frumoasă, căreia sper să-i dați curs.

Vineri, 25 noiembrie, e o discuție interesantă despre alteritate la MNLR. Potrivit organizatorilor, „dialogul își propune să investigheze modul în care se conturează imaginea străinului în cultura românească, felul în care au supraviețuit (sau nu) și cum s-au modificat (sau nu) stereotipurile care creează portretul celuilalt”. Dat fiind că orice discuție care îmblânzește radicalizarea mi se pare, pur și simplu, terapeutică în atât de polarizatul spațiu românesc și că vorbitorii sunt nume care garantează substanța conversației, cred sincer că întâlnirea nu e de ratat.

Cam atât deocamdată. De săptămâna viitoare trecem pe program de #jinglebells, de la târguri la pop-up shop-uri de Crăciun.

Ne-auzim!

Iubita mea

Tu ești la masa din bucătărie și îmblânzești o problemă cu Maria. A lipsit azi și îi explici lecția.

Eu sunt dincolo, la biroul meu și scriu despre tine. De fapt, mai mult mă uit la voi două. Ești aproape imposibil de scris, știi? (Dacă ai ști ce fac eu acum m-ai mânca friptă, cu fulgi cu tot. Și mâine, când o să apară, o să mă boscorodești un pic (mă rog, „un pic” e varianta optimistă…). Nu stai o clipă locului, nu ai liniște. Ce să ne-aduci, ce să ne faci… Pare că astea două întrebări nu dorm niciodată. Nici tu nu dormi prea mult. Când te sun, deja ești cu toate motoarele turate.

„De ce te-ai trezit așa devreme?”

„Așa mă trezesc eu.”

Mașina de spălat duduie, ai ceva pe foc, ai terminat de călcat.

Câteodată mi se întâmplă ceva și te sun. „Iubita mea…” Așa începi mereu. „Iubita mea…” și lumea se repară. Tu o repari. Când eram foarte mică îmi citeai și mi se părea…, de fapt nu, nu mi se părea, mă țineai în brațe cu vocea. Am încercat și eu să fac asta cu Maria – nu sunt în liga ta. Tu ești o mamă dintre cele care nu mută munții, îi dinamitează, pur și simplu. Îi spulberă. Tu știi să dai ploaia mai încet. Când eram mică, eram geloasă că toți câinii noștri erau, de fapt, ai tăi. Se țineau după tine prin casă și erau disperați când plecai. Și eu eram, dimineața, când te duceai la școală. Mă luai cu tine. Când nu m-ai mai putut lua, a fost nevoie de multe povești citite una după alta, ca să mă simt în siguranță. Aveam asta de la tine. Era cordonul meu ombilical. Nu știam atunci, dar așa era.

În pandemie, te sunam pentru chestii casnice. Să… câte grame, câte ouă (a, și albușurile?), păi și, cum, le las așa sau le mixez?, și cât stă la cuptor?, nu-mi zice ochiometric, zi-mi concret, nu știu, nu am mai făcut, nu, nu am praf de copt, nu, nici bicarbonat, ba da! stai că am!, cum adică e tot aia?, ce-i „cât cuprinde?”, păi, cât?, nu înțeleg, ba e și e chiar cuantică!, stai că m-am ars, nu, nu rău, nu, nu am cremă de gălbenele, câte grame de unt, ce fel de tavă? Te sunam. Uneori de douăzeci de ori pe zi. Nu păreai să te superi. Tu erai site-ul meu culinar, cartea mea de bucate, expertul de care aveam nevoie. Și poate că tu credeai că sun ca să mă lămuresc. Pentru că mă mână curiozitatea, pentru că vreau să știu ca lumea, jurnalistic, din sursă autorizată, cum e cu șnițelele, și quiche-ul, și plăcinta, și biscuiții de casă, și checul cu lămâie, și supa aia imposibilă pe care am ratat-o de trei ori, mai mare păcatul de legume. De fapt sunam să te aud. Vocea ta e vârful meu de sare. E soluția de criză. Te sunam pentru că îmi era dor de tine. Te sunam pentru că, în copilăria mea, tu rezolvai toate furtunile. Făceai să fie iar totul bine.

Ochii tăi, când te temi că mi s-a întâmplat ceva. Radarul tău infailibil – suni mereu fix când e ceva care mă macină sau mă doare. Știi, ai un simț al tău. „Iubita mea…” Odată tocmai mă lovise o mașină, pe stradă, și tu ai sunat disperată că ai o stare de panică. Oare sunt bine? Nu am înțeles decât mult mai târziu cum știai, dar știai. Știi.

Am o imagine cu tine, cu noi… Eram în Grecia, cumpărai fructe de pe o barcă. Un magazin plutitor. Purtai turcoaze în urechi și aveai o fustă lungă înflorată. Erai îngrozitor de frumoasă și, la un moment dat, te-ai întors spre mine și ai zâmbit atât de larg și de cald că mi s-a luminat inima.

După cum vezi, ăsta e un text foarte încâlcit. Tu nu ești așa. Tu bei cafeaua fără zahăr și ești greu de întors din părerile tale. Și ne iubești pe noi. Și ești de partea mea și când eu nu sunt de partea mea.

Iar eu nu reușesc să scriu despre tine, așa că îți scriu ție. Aș vrea să îți spun toate lucrurile alea pe care știu că le știi. Cum ar fi faptul că în fiecare zi, la un moment dat, mergem amândouă pe Matei Voievod și tu mă gâdili în palmă, după care te faci că nu ai fost tu. Și jocul ăsta continuă și, în el, noi nu am crescut deloc. Ești primul lucru frumos care mi s-a întâmplat pe lume.

Suntem diferite noi două. Tu ești tonică, energică, hotărâtă, eu parcă am înghițit toate paginile din Hamlet. Tu crezi în soluții, eu exacerbez problemele. Tu ai simț practic. Eu am două mâini stângi și sunt mai distrată decât vreau să mărturisesc în public. Eu sunt mai pesimistă, tu vezi binele și acolo unde nu e. Tu ești bine în stare pură. Noi suntem, pur și simplu, norocoși.

Știi la ce semănăm, însă? Iubita noastră e mică, deși nu se gâdilă în palmă. Și tu faci vrăji la fel de bune și în lumea ei, și pentru ea. Și tu, ca mine și ca ea, ești extraordinar de mult iubită. Și mai e mult, mult, mult de scris în capul meu până să mă apropii măcar de o fărâmă din tot binele pe care-l aduci tu.

„Ce să vă mai aduc? Ce să vă mai fac?”

Pe mine mă aduci mereu la liman. Și știu că nu ești și nu ai fost niciodată o mamă obișnuită. (Până pe la șapte ani am crezut, de-adevăratelea, că ai puteri magice. Sunt zile în care încă mai cred). Și știi ce mai cred? Că ăsta e un talent rarissim, să iubești așa cum iubești tu. Să fii și busola, și Steaua Nordului. Să asculți și să înțelegi. Și să ierți. Întotdeauna.

Să fii sănătoasă și fericită, iubita mea! Iubita noastră! La mulți ani!

Despre cercei și alte vicii

„Mie îmi plac cerceii tăi”, mi-a spus domnișoara Fâcu, profesoara mea preferată din V-VIII. Aveam cercei noi, de argint, cu clinchet și tocmai se zbierase la mine să-i scot și să-i pun pe bancă. De altfel, „Bâldea, cerceii pe bancă!” avea să mă însoțească, mai târziu, tot liceul. Domnișoara Fâcu preda engleză, nu țipa, era elegantă, mirosea bine și la ora ei era liniște fără să fie nevoie de teroare cu program și acute repezite în tavan. Când mi-a spus că-i plac cerceii mei ușa tocmai se trântea în urma autorității supreme. Mi i-am pus discret la loc și domnișoara Fâcu mi-a zâmbit. Atât mi-a trebuit.

Adevărul e că nu îmi aduc aminte de mine fără cercei. Primii erau niște floricele cu turcoaze. Le-am pierdut șurubul la grădiniță și am suferit crunt. Mama s-a mirat un pic – cu excepția jucăriilor care aveau regim aproape patrimonial, nu prea sufeream după obiecte. „Peruzelele”, însă, că așa le spuneam, erau parte din mine. M-am simțit incompletă până a fost înlocuit șurubul cu pricina. Cam așa mi se întâmplă și acum.

Că sunt berberi, vechi, emailați și clincănitori, crenguțe contemporane de coral, perle victoriene sau porțelan pictat, custom made, pentru mine cerceii sunt corp public și stare declarativă, sunt armură și sunt sunet care mă precede, care mă anunță, care mă definește.

De altfel, pariez pe triada asta: cercei – parfum – eșarfă. E o formulă în care mă simt acasă și pe care o variez, ținând cont de niște note identitare: vanilie și mătase, fractali și citrice, frangipani și foșnet. Am cercei cam de peste tot, știu magazine răsfirate prin lume, de cercei se leagă momente și vârste pe care le etalez și de care mă bucur (și) prin ei. Am primit perle superbe de la mama când m-am măritat și de la Marius niște cercei mari, de argint, cu carneol care îmi ajung până la umeri și care sunt, până astăzi, unii dintre preferații mei. Am trei brațe de turcoaz pariziene, terminate cu perle mici, din ziua în care am știut că o carte la care… cam țineam avea să se publice. Email cu lapis lazuli de când mi-am construit spațiul ăsta virtual de libertate. Pești mari de argint – eram pe stradă, la Roma, tineri și nu tocmai stabili financiar, dar am dat o căruță de bani pe ei, atunci. Unul singur de la Urbino, un elefănțel de turcoaz. 3 euro. Primit cadou. Îmi e cel mai drag. Cercei dăruiți, cercei amintire, cercei care „se aud pe microfon”.

Într-o vreme nu purtam când eram tristă. Apropiații știau. Acum nu mai fac așa. Îi port ca să mă ridic(e), când nu-mi vine. Îi port pentru că toți cei primiți au iubire pentru mine în ei și-mi place cum sună asta. Și cum sun eu cu iubirea lor la urechi. Îi port pentru că avem amintiri, pentru că și ei vorbesc despre mine. Cu mine.

Și pentru că și textele, poveștile care zboară pe-aici tot asta sunt – un cercel care foșnește și care îți aduce aminte de un zâmbet, de o zi cu speranță, de cineva care mirosea bine.

Îmi place cum sună.

Ziua fetelor

Uneori e doar o oră. O plimbare. O după-amiază sau o seară. Printre temele ei și treburile mele, furăm un pic de timp pentru noi. Câteodată e cu filme și înghețată, alteori cu o ieșire la restaurant, la hoinărit prin oraș, la cumpărat de cărți, figurine și materiale de pictură. Alteori doar citim umăr în umăr, seara.

Nu iese mereu cum ne-am dori. Viața amândurora se complică, pentru că amândouă creștem. Mă rog, eu mai mult îmbătrânesc. Ea îmi arată exerciții de gimnastică și mă duce la Wakanda Forever, eu îi dau să asculte Florence and the Machine și-i povestesc despre un cățel din cartea la care lucrez. Câteodată se oprește din relatările ei savuroase de la școală și mă întreabă, brusc, „la tine cum a fost?”. Mă înduioșază puțin. Îi spun despre Ghilgameș și Enkidu, ea îmi face cunoștință cu Oh Hellos. Împărțim câte un serial sau câte un drum cu hlizeli. Învăț cine este. Încerc să-i strecor în buzunar câte-un strop de încredere. Să parez tristeți. Să desfac angoase. Uneori nu sunt bine. Se prinde. Întotdeauna. Și, cumva, găsește întotdeauna o replică, o imagine, o melodie-plasture. Funcționează.

Și uneori ne facem vacanță în mijlocul săptămânii, o oră, două. O bucățică de timp numai pentru noi. Una în care să vorbim, să râdem, să purtăm discuții de adulți și să ne facem poze caraghioase, ca în filme, în oraș.

Copiii au nevoie de un timp al lor. Mă sperie faptul că și în secolul XXI sunt adulți care nu țin cont de asta, de faptul că și copiii sunt oameni care au nevoie să se odihnească, să-și varieze peisajul, să se amuze, să fie stăpânii timpului lor. Adevărul e, însă, că și eu am nevoie de timp cu ea. De complicitatea noastră, în continuă reinventare. De conversație. De glume pe care să le împărțim. De cuvinte care să fie numai ale noastre. Avem nevoie să învățăm lucruri noi una despre alta, pentru că ne schimbăm de la o săptămână la alta, pentru că nu vreau să ratez nimic important, vreau să știu și să înțeleg cine e ea, să o sprijin când trebuie și să-i spun că, da, are voce și idei proprii, are dreptul la pauză și la râs, și la greșeli. Am nevoie să știe că nu vreau nimic de la ea decât să fie bine în pielea și în povestea ei. Că nu există om perfect pe fața pământului. Și nici viață fără cusur. Că îmi place că e un om bun. Asta e, în fond, tot ce mi-am dorit.

Și poate că asta ratăm cel mai ușor – zilele în care nu facem altceva decât să aflăm ce le place, ce-i interesează și de ce, dincolo de orice impuls cicălitor didacticist. Nu trebuie să învețe ceva în fiecare zi. Uneori e bine să învățăm noi despre ei. Și îmi place să învățăm împreună cine suntem în formula asta nouă, de copil mai mare și mama lui mai mică.

Îmi place să ne împăcăm după o zi în care am fost în contratimp și să recuperăm ore pe care nu le-am împărțit. Să ne mai copilărim un pic amândouă. Să mă scoată la joacă. Să ne demontăm una alteia clișee, prejudecăți și încăpățânări. Și să râdem, chiar și în zilele cu mulți nori, pentru că ne avem una pe alta, avem poveștile, piesele, cuvintele și proiecțiile noastre, avem tricouri pereche și mers sincron, avem planuri și simpatii comune, avem liste de cumpărături pentru ceilalți pe care îi iubim, avem site-uri pe care așteptăm reduceri, avem cărți de terminat și seriale de început, avem… nevoie una de alta.

Notă: Nu mai știu când și cum i-am spus prima oară „ziua fetelor”. Cred că așa o deosebeam de zilele în trei, de timpul tată-fiică, de alte lucruri… Noi nu am făcut niciodată împreună „activități”. Am evadat din turnuri de plictiseală, ne-am îmbarcat pe corăbii vânate de pirați, am acostat cu Ulise de mână pe malul feacilor, am jelit amarnic moartea lui Thorin Oakenshield, am împărțit aceeași vrajă livrescă favorită – protego maxima fianto duri repello inimicum. Și am ieșit la mal, Harry. Întotdeauna.

#prinOraș

Mic GHiD de Evenimente SIMPATICE ÎN BUCUREȘTI

Pentru că se întâmplă câteva lucruri cu miez, cu gust și cu promisiunea de #goodlife la bord în orașul înțesat de găteli și scrobeli mai mult sau mai puțin substanțiale, m-am gândit să fac o listă – subiectivă și amendabilă, desigur – de întâmplări urbane pe care ar fi păcat să le ratați în perioada următoare. Ea arată cam așa:

La Centrul Național al Dansului se întâmplă luni, marți și miercuri (21, 22 și 23 noiembrie) Fin ca pielea de delfin, „un laborator fals creativ, unde scopul e să ne distragem atenția” . E un exercițiu ludic de introspecție, un fel de workshop în care sunteți invitați să stați ochi în ochi cu viața voastră artistică, să vă mărturisiți procrastinările și să vă reparați blocajele creative. L-am ales pentru că și pe mine mă interesează practica de snacking în procesul de creație 🙂
Pe 20 noiembrie începe „Noi facem povești… la Cărturești!”. E un proiect al Asociației De Basm care dă play unei serii de întâlniri cu autori români pentru copii. Se va citi, se va răspunde la întrebări, se va da literatura jos de pe raftul cu trebuie. Vă las aici programul pentru BUCUREŞTI – CĂRTUREȘTI VERONA
● Duminică, 20 noiembrie, ora 11.00 Sînziana Popescu – „Andilandi”● Sâmbătă, 26 noiembrie, ora 11.00 Andreea Iatagan – „Miko și aventura din noaptea de Crăciun”● Duminică, 27 noiembrie, ora 11 Laura Grünberg – „Îmbrățișătoarea”● Sâmbătă, 3 decembrie, ora 17.00 Carmen Tiderle – „Trecere pentru Pitoni”● Duminică, 4 decembrie, ora 11.00 Victoria Pătrașcu – „Scrisori din Laponia”● Sâmbătă, 17 decembrie, ora 11.00 Adina Rosetti – „Crăciunul Domnișoarei Poimâine”● Duminică, 18 decembrie, ora 11.00 Iulia Iordan – „Luli și căsuța din copac”

Dacă aveți copii de până în 12 ani, Asociația Părinților Isteți vă provoacă marți, 22 noiembrie, între orele 18:30-20:30, să aflați mai multe despre bullying și cum îi dăm de cap într-o întâlnire gratuită, online, la care participă:

Nadia Tataru – Președinta Asociației părinților isteți
Adriana Mitu – psiholog, psihoterapeut
Gabriela Maalouf – psiholog, consilier școlar
Iulian Cristache – președintele Federației Naționale a Părinților
Iuliana Constantinescu – președintele Reprezentanței Sector 2 a Federației Naționale a Părinților.

Miercuri, de la ora 19.00, vine Yaniv Iczkovits la București, mai exact la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Puteți să-l vedeți, să conversați despre romanul lui, Fiica măcelarului, publicat de Humanitas Fiction și să luați autograf.

Cam atât deocamdată și mai mult din București, dar, în măsura posibilităților, o să încerc să updatez, să concentrez și să fac planuri de plimbare #prinOraș în fiecare săptămână.

Ne-auzim!

Dolce vita

Ieri, când m-a întrebat Sonia Argint, la Forbes Life Awards, la ce răsfăț minuscul nu pot să renunț, m-am trezit spunând că, atunci când e cazul, renunț la toate. Ceea ce cam așa este – de la zahăr la cititul de plăcere și de la călătorii la conversații îmi editez frecvent și destul de spartan bucuriile, când viața mă presează.

Numai că mă presează destul de des și mi-a luat foarte mult timp să înțeleg că suntem făcuți din gesturi, inclusiv mentale, care ne iau din țâfnă și ne rafinează interior și exterior, ne desenează inclusiv în ochii noștri și ne ajutăm să funcționăm în lume. Că nu-mi place prea mult de mine fără cercei, fără cafea, fără o carte care să mă bântuie puțin, fără momente de respiro, de explorare și de minunare, care nu încap în armura profesională și în plasa cu atât de multe ochiuri a grijilor zilnice.

Mi-a plăcut enorm ideea celor de la Forbes de a stârni o conversație despre #ladolcevita. Nu filmul lui Fellini (deși mie scena cu Marcello Mastroianni hăituit de Anita Ekberg să găsească lapte, noaptea, pentru un pui de pisică mi-a rulat continuu în cinemateca personală), ci filmul fiecăruia dintre noi.

Las, totuși, aici, scena iconică de la Fontana di Trevi 🙂

Azi, când net-ul sfârâie de oferte, am să las aici o listă de întâlniri, idei și întâmplări bune, care nu sunt niciodată la reducere și din care nu avem niciodată suficiente.

M-a bucurat mult revederea cu Alma Rusu și întâlnirea cu Ioana Păun, de la MioBio, care au luat un premiu aseară și care emană căldură, naturalețe, lipsă totală de artificial și de poză socială. Mi-au plăcut atât de mult, în emoția lor necosmetizată și în omenescul frumos, real, cu povești despre cum au crescut un brand care a trecut cu bine prin pandemie și în jurul căruia s-a sudat o microcomunitate.
Sunt fericită în cartea mea. Pentru care uneori nu am timp, dar care are în ea o lume disparată, cu istorii conectate de căutarea unei città ideale. De la Constantinopol în Tesalia, pe nava Argos, în Lakeport, Idaho sau în burta balenei, ultima carte a lui Anthony Doerr, apărută la Humanitas Fiction, în traducerea remarcabilă a Iuliei Gorzo, e tot ce-și poate dori un bibliofil care caută evadare, alteritate, farmec și emoție nedistilată într-o zi cenușie și mai degrabă rutinieră. Când citești mult profesional uiți câteodată minunea asta care e ficțiunea, puterea ei de a schimba norii de pe cer, temperatura cafelei și ritmul existenței tale. Sper să mă mai aștepte asemenea momente în care o pagină e magnetică dincolo de deadline-uri, evenimente și îndatoriri, prin forța ei de a proiecta splendoare în mintea cititorului.

Cred, în continuare, că orice prilej de a (ne) sărbători cât timp suntem vii, sănătoși, #împreună trebuie onorat și, când chiar nu există, trebuie inventat. Viața e și așa ceva, o înșiruire de episoade care se filmează acum. Cu montaj aproape în timp real. E păcat să aștepți mereu momentul potrivit pentru difuzare.
Bucurii mici pe care un prieten le împarte cu tine. Spontan. Iau un premiu, mi-am schimbat job-ul, am făcut un proiect, îmi apare o carte… Sunt atât de prețioase. Cam ca durerile pe care oamenii le arată greu, cu zgârcenie. E un lucru fragil și minunat să faci parte din intimitatea emoțională a cuiva.
Uite că azi am găsit un strop de timp de scris. Am băut o cafea cu o portocală alături. Pentru mine. A fost bine ❤

Cabinet de răsfăț

Ideea mea absolută de business e o librărie combinată cu o cofetărie, combinată cu un magazin de bijuterii vintage, dacă se poate într-o casă superbă, cu grădină, unde să vin la serviciu cu câinele și să pot să-mi iau laptop-ul afară, la soare, să lucrez lângă o tufă mare de hortensii. În job-ul ăsta ideal intră și o durată (variabilă) de ore de scris pe zi și multe ore de documentare (mobilate cu deserturi, expoziții, cursuri, cărți) și autori/patiseri/creatori de bijuterii invitați la taclale lungi, de seară, într-o atmosferă de interior parizian înconjurat de o miniatură de parc englezesc.

Cum finanțele, circumstanțele și câinele lipsesc, dar ideile abundă, am decis să organizez un soi de #studiolo dincolo de granițele minții mele proprii, adică aici, în locul meu de joacă împărțit, independent financiar și construit în totalitate după propriul meu plac. Iată, așadar, câteva idei de răsfăț cultural, dar și gustativ, care sper să vă ocupe câteva minute de zâmbet, fantezie și stare de bine, că din asta avem cam puțină și parcă din puțină ce e, mai mult o risipim.

Dacă aveți drum pe la Paris, expoziția asta e o bijuterie în sine, una răsfirată pe mai multe continente, secole și gusturi: https://museeduluxembourg.fr/fr/agenda/evenement/miroir-du-monde. Este, practic, o colecție de sprint-uri ale imaginației omenești. Un cabinet de curiozități curatoriat de Principii electori de Saxonia între secolele XVI și XVIII, împănat cu obiecte ale dorinței, ale memoriei și ale puterii. Clepsidre filigranate în argint, nautiluși transformați în licorne marine, nuci de cocos devenite cupe, casete indiene de sidef, tacâmuri de fildeș sculptat, iatagane bătute cu ametiste, perle prefăcute în cămile care poartă în spinare călători de abanos. Tot ce are #Kunstkammer de la Dresda mai spectaculos e de văzut la Paris, până pe 15 ianuarie 2023.

Ceva ce e cu siguranță pe lista mea #decitit (o să revin cu niște recomandări mai extinse cât de curând – sper să ies din ritmul ăsta de melc paralitic, cu două articole pe lună) e cartea lui Bono, Surrender: 40 songs, One Story. E un #memoir, e o poveste de dragoste (inclusiv cu muzica), e și un soi de Bildungsroman. Și e… și în coșul meu de pe Amazon, din păcate (am multe coșuri din astea și nababă nu sunt, dar, știți cum e, #onelove).
#Wishful: cercei povestiți la cursul despre bijuterii ținut de Monica Neațu la Fundația Calea Victoriei. Pe Monica Neațu am intervievat-o acum ceva timp. Se întâmpla acum niște ani, la Institutul Francez, am vorbit despre mai ’68, inclusiv la capitolul modă, adică despre Sonya Rykiel, despre Twiggy, dar și despre Simone de Beauvoir și Jane Fonda. Îmi e dor de o asemenea conversație. Vorba aceea, dacă spiritul acelei epoci tot s-a stins, soyez réalistes, demandez l’impossible.
Revelația mea dulce din ultima perioadă se numește #achta. E un desert libanez. Varianta pe care am mâncat-o eu era cu cremă de lapte și tuberculi de orhidee, floare de portocal și fistic pisat. Da, știu. Suport consecințele, dar, pe moment, se îndulcește și cel mai amar gust.

Foto: Marius Constantinescu pentru… mine 🙂

Notă: Text scris în pauza de prânz, cu gândul la câtă nevoie avem de lucrurile bune (fie ele și mici) care să facă ziua să treacă mai ușor.

„Nu sunt un diagnostic!”

Un interviu cu Ana Dragu

Ana Dragu este psiholog, coordonatoarea Centrului de Resurse și Referință în Autism „Micul Prinț”, scriitoare, jurnalistă, activistă pentru drepturile celor care suferă de tulburări de sănătate mintală. Dincolo de tot și de toate, e o mamă curajoasă, inventivă, puternică, pe care o invidiez cald pentru abilitățile ei extraordinare de a muta munții din loc, pentru vastitatea lumilor ei interioare, pentru armura ei de cruciat al binelui pe frontul unei lumi din ce în ce mai mâncate de prejudecăți, închistări și inerții.

Conversația noastră a pornit de la faptul că mâine, pe 4 octombrie, de la ora 17, are loc vernisajul expoziției „Nu sunt un diagnostic” din cadrul proiectului „Neurodiversitate și Creativitate”, finanțat de AFCN. Expoziția conține lucrări surprinzătoare realizate de pacienții Secției de Psihiatrie din cadrul SJUB și copiii beneficiari ai CRR Autism „Micul Prinț”.

Am ajuns, însă, mult mai departe. Octombrie e luna sănătății mintale. O lună în care mulți dintre noi vorbim numai despre lucrurile pe care Ana Dragu chiar le face.

Ce anume întreține stigma în domeniul sănătății mintale?

Stigma vine adesea din lipsa de înțelegere sau frică. Reprezentările mass-media inexacte sau înșelătoare ale bolilor mintale contribuie la ambii factori. O analiză a studiilor privind stigmatizarea arată că, deși publicul poate accepta natura medicală sau genetică a unei tulburări de sănătate mintală și nevoia de tratament, mulți oameni au încă o viziune negativă asupra persoanelor cu astfel de afecțiuni. Cercetătorii identifică diferite tipuri de stigmatizare:

Stigmatul public implică atitudinile negative sau discriminatorii pe care le au ceilalți cu privire la persoanele cu tulburări psihice.

Autostigmatizarea se referă la atitudinile negative, inclusiv rușinea interiorizată, pe care o acumulează pacienții cu privire la propria lor stare.

Stigmatul instituțional este sistemic, implicând politici guvernamentale și ale organizațiilor private care limitează în mod intenționat sau neintenționat oportunitățile pentru persoanele cu tulburări psihice. Exemplele includ; o subfinanțare a cercetării în acest domeni și mai puține servicii de sănătate mintală în comparație cu alte servicii medicale.

La nivel internațional, există numeroase programe și politici care vin în sprijinul celor care suferă de tulburări mintale, în condițiile în care cu fiecare an vorbim despre din ce în ce mai multe afecțiuni, multe subdiagnosticate. Cum e în România?

În România suntem încă la nivelul la care dezbatem dacă depresia este sau nu o tulburare psihică sau o „fiță” a pacientului, dacă diagnosticarea unui copil cu autism este sau nu un blestem de la cel de sus, suntem la nivelul la care avem zero nivel de conștientizare asupra limbajului pe care îl folosim în contextul sănătății mentale. Psihiatria este Cenușăreasa medicinei, subfinanțată, cu mult prea puțini medici specialiști, fără investiții notabile în spitalele de psihiatrie, fără acces gratuit la psihoterapie pentru pacienți, fără centre de recuperare pentru adicții sau foarte puține.
Ana Dragu

Cel mai grav lucru este lipsa psihiatriei comunitare. Cu alte cuvinte, lipsa suportului pentru pacient odată de este externat. De foarte multe ori, pacientul se internează în criză, e stabilizat, internat pentru o perioadă de timp care nu poate fi infinită și externat cu indicație de tratament și psihoterapie. Ei, medicația nu este mereu gratuită, psihoterapia nu este gratuită. Asistența socială în RO este la P Ă M Â N T. Nu există rețele de suport formate din asistenți sociali, asistenți medicali, psihologi, etc, care să meargă în comunitate să ajute pacientul.

Pacientul intră în scenariul clasic: singur, poate incapabil să își ia medicamentele, izolat, stigmatizat, fără loc de muncă, arătat cu degetul, numit ”nebun”, părăsit de prieteni, adoptă el însuși clișeele în care îl încadrează ceilalți, se blamează, îi e rușine, iar în aceste condiții nu are cum să se recupereze vreodată. Iar dacă vorbim de subdiagnosticare, aceasta se datorează în mare parte stigmei. Oamenii pur și simplu nu vor să meargă la psiholog sau psihiatru pentru că nu vor să fie ostracizați și etichetați ca ”nebuni”.
Ana Dragu

La nivel social, care ar fi pârghiile de natură să spargă politica de izolare a tot ce înseamnă atipicitate?

Cercetările arată că a cunoaște sau a avea contact cu o persoană cu o tulburare psihică este una dintre cele mai bune modalități de a reduce stigmatizarea. Indivizii care vorbesc și își împărtășesc poveștile pot avea un impact pozitiv. Când cunoaștem pe cineva cu o tulburare mentală, devine mai puțin înfricoșător și mai real, și mai empatizabil. Cercetările privind abordarea stigmatizării au concluzionat că eforturile de reducere a stigmatizării și a discriminării pot funcționa la nivel personal și de populație. Cea mai eficientă implică contactul direct cu pacienți care au experiență cu aceste tulburări și un angajament pe termen lung. Multe celebrități, actori, specialiști, și-au împărtășit public poveștile despre propriile tulburări psihice și au adus discuția în prim plan în presă ceea ce a contribuit la normalizarea ideii că oricare dintre noi poate suferi de o astfel de tulburare, iar asta nu ne face indezirabili. Adolescenții și adulții tineri care se confruntă cu simptome de depresie își caută simptomele online și majoritatea sunt atrași de poveștile personale despre sănătatea altor oameni pe bloguri, podcasturi și videoclipuri.

Campaniile de marketing social pot fi, de asemenea, eficiente, sporind gradul de adresabilitate la medic, complianța cu utilizarea serviciilor de specialitate, reducerea stereotipurilor în populație și reumanizarea pacienților.

De ce o expoziție?

Am ales să facem printre altele și o expoziție, deoarece am dorit să le oferim pacienților un mijloc de exprimare artistic de care să se poată folosi pe termen lung, și după externare. Am vrut să lucrăm în primul rând la reducerea autostigmatizării, să le arătăm că nu sunt deloc lipsiți de valoare, ba, mai mult, pot fi foarte talentați în domenii la care nu au avut acces anterior. Au avut loc așadar ateliere de arte plastice cu pacienții, coordonate de doi minunați și experimentați artiști: Paul Mureșan și Georgiana Cotuțiu. Aceștia i-au învățat, practic, cum să folosească anumite materiale și cum își pot transpune ideile pe o pânză. Mai apoi, firesc, orice om care creează vrea ca arta lui să ajungă la public și asta este ce se va întâmpla în cadrul expoziției. Pacienții s-au bucurat enorm pe parcursul atelierelor să descopere acest mijloc de exprimare și au fost foarte doritori să își expună lucrările.

Ce sperați să se schimbe?

Studiile de specialitate oferă câteva sugestii despre ceea ce putem face ca indivizi pentru a ajuta la reducerea stigmatizării bolilor mintale și noi încercăm constant să facem aceste lucruri: să vorbim liber și deschis despre sănătatea mintală în presă și pe rețelele sociale; educare și autoeducare – adresarea percepțiilor greșite sau a comentariile negative prin împărtășirea faptelor și experiențelor; utilizarea unui limbaj corect cu privire la pacienți, cuvintele contează. Mai apoi încurajăm punerea semnului egal între bolile fizice și cele mentale; manifestarea activă a suportului față de cei afectați, prin fapte și sprijin concret; normalizarea tratamentului medicamentos care este la fel ca alte tratamente de îngrijire a sănătății.

De ce e important ca nu numai specialiștii sau familiile celor implicați direct să (se) educe continuu, în măsura posibilităților, cu privire la neurodiversitate?

Ne e frică de necunoscut și de ceea ce nu înțelegem. Astfel adoptăm clișee periculoase. Apoi, stigmatizăm și discriminăm. Stigmatul afectează în mod direct persoanele cu boli psihice, dar și pe cei dragi care îi susțin, răsfrângându-se direct asupra comunităților.

Ana Dragu

Discriminarea contribuie la agravarea simptomelor și la reducerea probabilității de a solicita tratament. Izolarea socială, desconsiderarea și respingerea pacienților duce la autostigmatizare, cu efecte negative asupra recuperării. Niveluri crescute ale autostigmatizării sunt asociate cu niveluri mai mici ale recuperării după o tulburare psihică. Cu fiecare pacient pierdut, pierdem un potențial de valoare, o viață, distrugem o familie și creăm contextul pentru a suferi ca societate. Efectele stigmatizării sunt omniprezente, afectând entuziasmul politic necesar unor demersuri legislative esențiale, strângerea de fonduri și disponibilitatea autorităților locale și centrale pentru dezvoltarea servicii de suport pentru pacienți.

Care e clișeul pe care îl urâți cel mai mult, în legătură cu sănătate mintală?

Reprezentările mass-media ale persoanelor cu tulburări psihice pot influența percepțiile și stigmatizarea și au fost adesea reprezentări negative, inexacte sau violente. Multe filme prezintă personajul principal ca pe o persoană cu o boală psihică care devine extrem de violentă. O astfel de reprezentare a fost asociată cu niveluri mai mari de prejudecăți față de cei cu boli mintale. În plus poate exacerba auto-stigmatizarea celor cu o boală mintală, ceea ce duce la întârziere în căutarea ajutorului.

Un clișeu care apare cel mai frecvent e acela că persoanele cu tulburări din sfera psihiatrică sunt periculoase, incompetente, irecuperabile și vinovate pentru tulburarea lor, imprevizibile, etc, prin urmare angajatorii nu angajează oamenii în istoricul medical al cărora apare un diagnostic din sfera psihiatrică, chiar dacă aceștia sunt vindecați sau prezintă certificarea medicului psihiatru că sunt apți de muncă, băncile refuză credite, sistemul de sănătate poate oferi un standard de îngrijire mai scăzut. Stereotipurile sunt concretizate în legi deficitare și adoptate de alte instituții ale statului.
Ana Dragu

Stigmatul bolii mintale este universal. Un studiu din 2016 privind stigmatizarea a concluzionat că „nu există nicio țară, societate sau cultură în care persoanele cu boli mintale să aibă aceeași valoare socială ca persoanele fără boli mintale”.

De ce suntem, istoric, deja, obsedați de eticheta așa-zisei normalități?

„Vreau doar să fiu/fie normal.” Am pierdut socoteala de câte ori am auzit această frază de la pacienții mei și, în calitate de client, am spus-o și eu. „Normalul este bun, anormalul este rău” este un refren incontestabil al înțelepciunii „convenționale” în domenii variate, cum ar fi creșterea copiilor, educație, cercetare, medicină, judecăți evaluative ale societății și înțelegerea psihologiei indivizilor creativi. Această ecuație a avut consecințe de amploare, consecințe care afectează umanitatea și cultura umană dincolo de limitele diagnostice ale psihiatriei și psihologiei clinice. A dori să fii „normal” înseamnă a dori să fii ca majoritatea, ceea ce se traduce în dorința de aprobare și acceptare din partea celorlalți.

Există o iluzie de siguranță în similaritate. Diferențele amenință oamenii. Rasismul, misoginia, homofobia și războiul sunt exemple ale modului în care acest lucru se desfășoară în societate. În relații, te poți simți deconectat și respins pe măsură ce ies la iveală diferențele. Așa că punem presiune unul pe celălalt pentru a fi la fel. Familiile și culturile exprimă aceste norme iar presiunea internă de a te simți normal este un rezultat al respingerii pe care ai interiorizat-o.

Ana Dragu

Chestia este că nu există „normal”. Cu toții suntem unici în felul nostru. Și modul în care ne simțim în interior nu este vizibil pentru lumea exterioară.

Normalitatea este o specie pe cale de dispariție. Un studiu prospectiv a constatat că, până la vârsta de treizeci și doi de ani, 50% din populația generală se califică pentru o tulburare de anxietate, 40% pentru depresie și 30% pentru abuz sau dependență de alcool. În această nouă lume, va trece cineva prin viață fără o tulburare mintală?

Cum puteți fi sprijiniți, concret?

La nivel politic, statul trebuie să ia măsuri concrete pentru a finanța corect sistemul de sănătate mintală, cu accent pe nevoile și particularităților pacienților, protocoale de prescriere și dotări care să permită medicilor specialiști să își facă meseria în condiții corecte. Trebuie creată psihiatria comunitară despre care am vorbit mai sus.

Apoi este nevoie de educare continuă, credeți sau nu, inclusiv medicii de alte specialități discriminează pacienții psihiatrici și operează stereotipal. Recent, a fost prezentat cazul unui tânăr medic oncolog, foarte respectat, care a ales să se sinucidă. M-am întrebat, ca de fiecare dată, de ce nu a solicitat ajutorul unui coleg psihiatru. Medicii psihiatri se plâng la rândul lor de faptul că pacienții lor au acces scăzut la servicii de medicină generală. Practic sunt ultimii pe listă, deși au și boli fizice, ca orice om.

Avem nevoie de o campanie continuă de mediatizare a importanței sănătății mentale, cu accent pe prezentarea pacienților cu tulburări psihice într-un mod care să reflecte realitatea, nu clișeele, de combatere a stereotipurilor și a discriminării. Apoi, este nevoie și de finanțarea ONG-urilor care activează cu succes în acest domeniu și oferă suportul pe care statul nu îl oferă. Ar face mult mai mult decât fac deja, dacă ar avea finanțare. Practic e nevoie să vorbim cât mai mult și mai aplicat despre prevalența incredibilă a tulburărilor psihice și nevoile pacienților. E nevoie să înțelegem că în majoritatea cazurilor, tratate la timp, tulburările mentale pot fi ținute sub control, pacienții se pot recupera și pot avea vieți productive.

Un cuvânt pe care ați vrea să-l auziți mai des și nu doar în octombrie.

„Cu ce te pot ajuta?”

Vara vrajbei noastre

Vara e sterilă cultural. Nu am zis eu, e o chestiune care ține de o dinamică a anotimpului – lumea pleacă în vacanțe, citește pe plajă, n-are chef de sindrofii și discursuri indoor mai mult sau mai puțin narcisiste, ci de festivaluri și de întâlniri boeme, de natură și de viață savurată și nu risipită în o mie de direcții. E sezonul out of office. Mintea e liberă, în sfârșit, să colinde pe unde vrea ea.

Dar uite că vara asta conversația culturală sfârâie mai ceva ca un tub de cremă uitat la soare fără capac. Nu e săptămână fără un nou playlist în bârfoteca lumii culturale. Sigur, sunt chestiuni aparent subțiri, care trimit mai degrabă la talentul starurilor locale de a-și da cu firma în cap și la nestăvilitul apetit polemic care transformă oina într-o glumă de sport național. Dar apele de sub ele sunt adânci: educație, creșterea copiilor, integrarea lor socială, ideea de colegialitate (în interiorul unui grup profesional, dar nu numai), discriminarea (sexuală, dar și de vârstă, aspect fizic), valoarea discursului public, libertățile personale și efectele îngrădirii lor.

Pentru mine, e mai evident ca niciodată că era nevoie de conversația asta. Că oamenii, în absența unor concepte exersate sistemic, educațional, trăiesc într-un talmeș balmeș al valorilor pe care nu știu să le integreze, să le manevreze, să le raporteze la cotidianul lor. Așa că ne întoarcem la educație și la ce lipsește din ea. La lipsa ei de racord cu realitatea. La uluitoarea rezistență la schimbare de fond și incredibilele acrobații care camuflează, până la urmă, ceea ce știm toți: în România nu există învățământ gratuit. E motivul real pentru care abandonul școlar e pe culmi. În România, personaje culturale influente neagă analfabetismul funcțional și declinul accesului la șanse educaționale minimal… similare. În România lipsa educație pentru sănătate și a interesului pentru științe a produs valuri succesive de coronasceptici care se cred cipați și se tem că vaccinurile tulbură router-ul din casă. Lipsa educației financiare ne-a aruncat pe mulți dintre noi într-o inocență economică perpetuu perdantă. Lipsa educației civice dă emoticoane hlizite în fața necazului altuia. Lipsa educației estetice abrutizează și crește simțitor terenul de joacă al agresivității. Lipsa educației mediatice aruncă oamenii într-un marasm informațional pentru că nu știu să distingă între surse și nu fac diferența între un jurnalist și o fabrică de trolli. Și așa mai departe.

Pierdem subiecte mari pentru că obosim (războiul din Ucraina, noul val pandemic, inechitățile din educație și sistemul economic discreționar pălesc în fața unui nou scandal monden). Obosim pentru că absorbim, anapoda, prea multă realitate fără structură, pentru că suntem incoerenți interior, pentru că venim dintr-un trecut al haosului și al tăcerii.

Și acum, în sfârșit, vorbim. Pare-se că aveam multă nevoie să vorbim, dar nu prea știm cum, așa că sărim ușor unii la beregata altora.

Eu cred că educația e și despre asta. Despre cum să reînvățăm să vorbim unii cu alții și, deloc în ultimul rând, cu noi înșine. Trăim niște vremuri complicate. Nu suntem nici primii, nici ultimii care trec prin perioade grele. Suntem, însă, niște generații care au mai multă nevoie ca oricând să se reformeze, să renunțe la prejudecăți și la idei mestecate de alții și să reînvețe ideile de societate, de comunitate, de comunicare liberă și constructivă.

Cred că avem mai mult ca niciodată nevoie de conversație culturală reală, nu de ochii soacrei. My two cents.