Despre cercei și alte vicii

„Mie îmi plac cerceii tăi”, mi-a spus domnișoara Fâcu, profesoara mea preferată din V-VIII. Aveam cercei noi, de argint, cu clinchet și tocmai se zbierase la mine să-i scot și să-i pun pe bancă. De altfel, „Bâldea, cerceii pe bancă!” avea să mă însoțească, mai târziu, tot liceul. Domnișoara Fâcu preda engleză, nu țipa, era elegantă, mirosea bine și la ora ei era liniște fără să fie nevoie de teroare cu program și acute repezite în tavan. Când mi-a spus că-i plac cerceii mei ușa tocmai se trântea în urma autorității supreme. Mi i-am pus discret la loc și domnișoara Fâcu mi-a zâmbit. Atât mi-a trebuit.

Adevărul e că nu îmi aduc aminte de mine fără cercei. Primii erau niște floricele cu turcoaze. Le-am pierdut șurubul la grădiniță și am suferit crunt. Mama s-a mirat un pic – cu excepția jucăriilor care aveau regim aproape patrimonial, nu prea sufeream după obiecte. „Peruzelele”, însă, că așa le spuneam, erau parte din mine. M-am simțit incompletă până a fost înlocuit șurubul cu pricina. Cam așa mi se întâmplă și acum.

Că sunt berberi, vechi, emailați și clincănitori, crenguțe contemporane de coral, perle victoriene sau porțelan pictat, custom made, pentru mine cerceii sunt corp public și stare declarativă, sunt armură și sunt sunet care mă precede, care mă anunță, care mă definește.

De altfel, pariez pe triada asta: cercei – parfum – eșarfă. E o formulă în care mă simt acasă și pe care o variez, ținând cont de niște note identitare: vanilie și mătase, fractali și citrice, frangipani și foșnet. Am cercei cam de peste tot, știu magazine răsfirate prin lume, de cercei se leagă momente și vârste pe care le etalez și de care mă bucur (și) prin ei. Am primit perle superbe de la mama când m-am măritat și de la Marius niște cercei mari, de argint, cu carneol care îmi ajung până la umeri și care sunt, până astăzi, unii dintre preferații mei. Am trei brațe de turcoaz pariziene, terminate cu perle mici, din ziua în care am știut că o carte la care… cam țineam avea să se publice. Email cu lapis lazuli de când mi-am construit spațiul ăsta virtual de libertate. Pești mari de argint – eram pe stradă, la Roma, tineri și nu tocmai stabili financiar, dar am dat o căruță de bani pe ei, atunci. Unul singur de la Urbino, un elefănțel de turcoaz. 3 euro. Primit cadou. Îmi e cel mai drag. Cercei dăruiți, cercei amintire, cercei care „se aud pe microfon”.

Într-o vreme nu purtam când eram tristă. Apropiații știau. Acum nu mai fac așa. Îi port ca să mă ridic(e), când nu-mi vine. Îi port pentru că toți cei primiți au iubire pentru mine în ei și-mi place cum sună asta. Și cum sun eu cu iubirea lor la urechi. Îi port pentru că avem amintiri, pentru că și ei vorbesc despre mine. Cu mine.

Și pentru că și textele, poveștile care zboară pe-aici tot asta sunt – un cercel care foșnește și care îți aduce aminte de un zâmbet, de o zi cu speranță, de cineva care mirosea bine.

Îmi place cum sună.

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates