Dolce vita

Ieri, când m-a întrebat Sonia Argint, la Forbes Life Awards, la ce răsfăț minuscul nu pot să renunț, m-am trezit spunând că, atunci când e cazul, renunț la toate. Ceea ce cam așa este – de la zahăr la cititul de plăcere și de la călătorii la conversații îmi editez frecvent și destul de spartan bucuriile, când viața mă presează.

Numai că mă presează destul de des și mi-a luat foarte mult timp să înțeleg că suntem făcuți din gesturi, inclusiv mentale, care ne iau din țâfnă și ne rafinează interior și exterior, ne desenează inclusiv în ochii noștri și ne ajutăm să funcționăm în lume. Că nu-mi place prea mult de mine fără cercei, fără cafea, fără o carte care să mă bântuie puțin, fără momente de respiro, de explorare și de minunare, care nu încap în armura profesională și în plasa cu atât de multe ochiuri a grijilor zilnice.

Mi-a plăcut enorm ideea celor de la Forbes de a stârni o conversație despre #ladolcevita. Nu filmul lui Fellini (deși mie scena cu Marcello Mastroianni hăituit de Anita Ekberg să găsească lapte, noaptea, pentru un pui de pisică mi-a rulat continuu în cinemateca personală), ci filmul fiecăruia dintre noi.

Las, totuși, aici, scena iconică de la Fontana di Trevi 🙂

Azi, când net-ul sfârâie de oferte, am să las aici o listă de întâlniri, idei și întâmplări bune, care nu sunt niciodată la reducere și din care nu avem niciodată suficiente.

  • M-a bucurat mult revederea cu Alma Rusu și întâlnirea cu Ioana Păun, de la MioBio, care au luat un premiu aseară și care emană căldură, naturalețe, lipsă totală de artificial și de poză socială. Mi-au plăcut atât de mult, în emoția lor necosmetizată și în omenescul frumos, real, cu povești despre cum au crescut un brand care a trecut cu bine prin pandemie și în jurul căruia s-a sudat o microcomunitate.
  • Sunt fericită în cartea mea. Pentru care uneori nu am timp, dar care are în ea o lume disparată, cu istorii conectate de căutarea unei città ideale. De la Constantinopol în Tesalia, pe nava Argos, în Lakeport, Idaho sau în burta balenei, ultima carte a lui Anthony Doerr, apărută la Humanitas Fiction, în traducerea remarcabilă a Iuliei Gorzo, e tot ce-și poate dori un bibliofil care caută evadare, alteritate, farmec și emoție nedistilată într-o zi cenușie și mai degrabă rutinieră. Când citești mult profesional uiți câteodată minunea asta care e ficțiunea, puterea ei de a schimba norii de pe cer, temperatura cafelei și ritmul existenței tale. Sper să mă mai aștepte asemenea momente în care o pagină e magnetică dincolo de deadline-uri, evenimente și îndatoriri, prin forța ei de a proiecta splendoare în mintea cititorului.
  • Cred, în continuare, că orice prilej de a (ne) sărbători cât timp suntem vii, sănătoși, #împreună trebuie onorat și, când chiar nu există, trebuie inventat. Viața e și așa ceva, o înșiruire de episoade care se filmează acum. Cu montaj aproape în timp real. E păcat să aștepți mereu momentul potrivit pentru difuzare.
  • Bucurii mici pe care un prieten le împarte cu tine. Spontan. Iau un premiu, mi-am schimbat job-ul, am făcut un proiect, îmi apare o carte… Sunt atât de prețioase. Cam ca durerile pe care oamenii le arată greu, cu zgârcenie. E un lucru fragil și minunat să faci parte din intimitatea emoțională a cuiva.
  • Uite că azi am găsit un strop de timp de scris. Am băut o cafea cu o portocală alături. Pentru mine. A fost bine ❤
Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates