(fără titlu)

Reading List. Ediția de Paști

Nu am mai aranjat de ceva timp o vitrină cu cărți, așa că, dacă tot avem câteva zile libere de Sărbători, m-am gândit să le încărcăm cu verb, cu imagine, cu proiecție, cu reflecție, cu tot ce încape într-un coș (pascal) cu lucruri bune… de citit. Ca de obicei, lista mea e profund subiectivă, fără pretenția de a acoperi tot ce e nou, toate gusturile, toate sensibilitățile, toate feliile de public, toate cărțile din poză. E a mea și o împart cu tot cu imperfecțiunile ei. Dacă vă place, mă bucur, dacă nu, #swipeup 🙂

Viața ca un râu, de Shelley Read, Editura Litera. Cartea asta e ca o piersică. Și sunt piersici în ea. O împletire fabuloasă de grozăvie și diafan. Sunt în pregătirea unui interviu cu autoarea și am în lucru și o recenzie, așa că nu epuizez aici povestea adolescentei care se refugiază în inima muntelui, problema discriminării (de rasă, dar nu numai), meandrele relațiilor dintre oameni, felul în care suferința psihică a funcționat prea mult timp ca un stigmat, legătura tandră dintre om și natura care construiește, în interiorul nostru, acel echilibru pe care viața cu alți oameni îl strică până la disonanța absolută, până când ne pierdem de noi înșine. E una dintre cele mai delicate cărți ale acestui început de an. Muști din ea și gustul rămâne cu tine.

Codul fotografiei, de Vlad Eftenie, Curtea veche. Știu cartea asta de când era mică :-). Adică de când era o idee. Vlad îmi e prieten de mult timp, am scris un text care însoțește cartea și mă bucur pentru el cum m-aș bucura pentru mine. E o carte traversată de coridoare de lumină, pentru fotografi amatori și profesioniști, dar și pentru noi toți, mai mult sau mai puțin educați să vedem cu adevărat lumea, să o filtrăm prin istoria noastră, să o integrăm în cine suntem. Vlad scrie despre ochi, minte și momentul de grație ca despre o trinitate a imaginii care generează emoție, fascinație, experiență, profunzime. N-o să mă citez pe mine însămi, dar, da, cartea asta e un manifest al bucuriei vizuale și sper să se viralizeze de-a dreptul.

Exist, exist, exist, de Maggie O’Farrell, Anansi. Eu o iubesc pe Maggie O’Farrell de la Hamnet încoace și abia aștept să văd cum e cartea asta, tradusă tot de minunata Mihaela Buruiană (ajungem imediat și la ea :-). E memorialistică dedicată copiilor autoarei și decupată în șaptesprezece „atingeri ale morții” care, paradoxal sau nu, au readus-o la viață. Nu știu cum să vă spun, dar mă ard degetele… Aștept, în continuare, să se traducă și The Marriage Portrait. Shout out to whom it may concern :-)))

Insula armelor, de Amitav Ghosh, Editura Litera. E cartea pe care o citesc acum și e total pe gustul meu – mitologie, suspans, ritm susținut, imagine tulburătoare, melanj spectaculos între modernitate și ancestral, scriitura imediat recognoscibilă care mi-a adus aminte cât de tare iubesc autorii indieni (Ok, anglo, dar veniți din colțul ăsta de lume, cu un continent comun de sensibilitate, miresme, mirodenii și miasme pe dinăuntru). Rushdie, Roy, Adiga, Desai (mama și fiica), Ghosh sunt autori enormi (la figurat, da) care par construiți din foame de literatură, de festin ficțional, de sens.

Pe cine iubești mai mult?, de Mihaela Buruiană, Nemira. E debutul Mihaelei și am scris (cu întârziere, dar cu mult entuziasm) textul de pe coperta a patra, în care am povestit un pic despre cum o să vă recunoașteți fără echivoc în decupajele copilăriei din anii ’90 și în dilemele actuale ale unor generații despre care Mihaela scrie cu o finețe și o franchețe lăudabile. Nu e o fotografie de grup ce face ea în cartea aceasta, ci o colecție de identități care se dezvoltă diferit pe același fundal, e observație psiho-socială, într-adevăr, dar e umanitate abil pusă în pagină de o scriitoare-traducătoare pe care sper să o vedem din ce în ce mai des pe rafturi.

Nu mă poți răni, de David Goggins, Litera. Sunt teribil de curioasă în legătură cu cartea asta. Un fost adolescent supraponderal și depresiv devine „cel mai în formă om din America” (nu spun eu, spune Outside magazine). Goggins e pușcaș marin, e a self-made man și vorbește, în cartea aceasta, despre cum ne ignorăm potențialul, despre minte ca motor al schimbării pe care o căutăm în noi și în lume. E antrenament, e tactică, e memorialistică, e studiu de caz. Nu e dezvoltare personală :-). Revin cu detalii după ce citesc. Mai multe despre David Goggins găsiți aici.

Descătușarea și alte reverii, de Jackie Morris, DPH. E o bi-ju-te-ri-e! Jackie Morris, care a ilustrat fantasticele cărți ale lui Robert MacFarlane, e o artistă care cultivă visul diurn, plăcerea estetică, mitul răsfirat în imagini de o frumusețe rară. Partea mea preferată se numește Dans și e locuită de Regina Iernii și iubitul său Vulpoi 🙂

Atât pentru azi. Mai citesc, mai povestesc. Să aveți zile cu mult senin pe dinăuntru!

Breathe gentle

Împreună, pe canapea, noi două, o otită, o entorsă, o cafea și un ceai de cătină. Antibiotic și antiinflamator. Mai sunt și weekend-uri așa. Statice.

Sigur, tentația e mereu aceeași: swipe up. E cel mai simplu să ne uităm la animale și la călătoriile altora, să râdem de farse care pariază pe momentaneitate, pe viteză, pe efect dat la maximum. Aș minți să spun că nu există. Imobilitatea te limitează. Durerea și mai și.

Există, însă, între un Nurofen și un Voltaren (știu, sună magic, nu-i așa?), playlist-urile și schițele ei, Word-urile amândurora și o jucărie remarcabilă, de care uităm câteodată și care bate Netflix-ul, Instagram-ul și Shazam-ul la un loc: conversația.

Conversația reală, dincolo de Hogwarts Legacy, de biletele la Summerwell, de liste de shopping și de călătorii potențiale, de ce e și nu e cool, de temele ei și de interviurile mele, de discuții despre microfoane, lavaliere, cărți și creioane grafice, pe unde mergem, ce gustăm bun și de ce nu putem avea un cățel mic (aici răspunsul e simplu pentru toată lumea – ar înghiți nenumărate piese de Lego și l-am avea pe conștiință). În zile ca astea, în care lumea toată e dată pe slow motion, putem vorbi despre fricile noastre (ăsta e un subiect vast și intens pentru amândouă), despre tensiunea dintre existența creativă și rutină (din birouri și din sala de clasă), despre liberul arbitru (e unul dintre subiectele mele favorite), despre tentații, despre cum e să aparții și cum e să stai bine înfipt și singur pe picioarele tale. Despre decizii. Despre diferența dintre singurătate și solitudine, dintre stil și modă, dintre muzică și ritm, dintre cine sunt eu cu adevărat și cine îmi spun alții că sunt, dintre indispozițiile pasagere și necazurile adevărate, dintre școală și viață, dintre job-uri și identitate.

Cred că, dincolo de partea asta cu tracasările care nu ne lasă, zilele astea, să ne plimbăm pe-afară, conversația rămâne punctul forte al weekend-urilor în care suntem împreună. E exercițiu de cunoaștere reciprocă, e descoperire, e alint, e tandrețe și e aerobic mental. Și îmi place. Câteodată mă gândesc că lucrul cel mai bun pe care îl poți face pentru copilul tău, dincolo de iubire și de libertate, e să faci efortul de a-l cunoaște, să-ți permiți bucuria de a vedea cum funcționează mintea lui dincolo de oricare dintre părerile tale. Să fii cu el acolo, în cuvintele lui. Să-l întrebi lucruri și să-l lași să te întrebe. Orice. Oricând. Să recunoști că nu ai toate răspunsurile. Să fii tu, cel adevărat. Și să-i dai voie să te placă așa, imperfect, nemachiat, morocănos, obosit. Să-l placi, la rândul tău, pentru toate lucrurile bune pe care el nu le vede la el. Și să i le spui. Să i le spui des și mult. Pe toate. Minusurile și plusurile.

Câteodată, timpul împreună e tot ce avem. Și, da, am cerut voie să scriu despre ea 🙂

#goodlife. O perspectivă

Recunosc că nu prea îmi vine să vorbesc despre #goodlife în contextul actual, când ochii lumii sunt ațintiți cu groază spre Turcia și Siria, unde pierderile de vieți omenești în urma seismului cresc în fiecare zi.

În liceu, am avut o profesoară care ne povestea că după cutremurul din ’77 a predat Ciuma lui Camus. La toate clasele. Compulsiv. Cred că e important și să construim resurse de empatie, să nu-i epuizăm pe oameni cu titluri care țipă în capslock dezastru pentru orice adversitate, să nu-i expunem la tipul de conținut care stoarce lacrima cu orice preț și face vizualizări pe bandă rulantă . În fața nenorocirilor reale, imense, prea mulți dintre noi ajung cu bateriile descărcate, iar receptivitatea publică la starea celor aflați cu adevărat în poziții vulnerabile e mult scăzută. Oamenii se imunizează la suferința umană. Poate că (și) acesta e unul dintre adevărurile triste, modelabile cu ceva mai multă educație.

Există resurse cu privire la cum relatezi despre dezastre fără să expui gratuit victimele, fără să rostogolești conținut nepotrivit pe care să-l capitalizezi, fără să ajungi să stârnești, să încurajezi sau chiar să transmiți mesaje lipsite de umanitate (cred că și la noi au fost câteva cazuri, de la deja celebra conversație reportericească direct cu soția neprevenită a victimei unui accident aviatic (episodul a ajuns și într-o carte a lui Radu Paraschivescu) la reporterul care a declarat la Colectiv că își adoră meseria, pentru că făcea mai mult live, chit că într-un context pe care nimeni nu și-l dorește în viață).

Așa cum de educație ține și următorul aspect: un dezastru nu e conținut pe care să-l căpușezi. Dacă poți ajuta, informa, face lucruri concrete, e minunat. Dacă nu, poate că e mai bine să te străduiești să activezi acele resorturi comunitare ruginite, pentru că pe hârtie și în online toată lumea plânge și e solidară, până la desemantizarea completă a cuvintelor. În viața reală, se dă scroll. Până la următoarea poză cu impact emoțional și mai mare. Nu trăim într-un reel, trăim într-o lume conectată de emoții și e important să avem grijă de ele.

Las aici un link de la Crucea Roșie Română, util celor care vor să ajute. Ideal este să donați (bani, timp, sânge, fiecare ce și cum poate) către organizații cu notorietate internațională. Așa știți că efortul vostru nu se risipește în alte direcții decât cele pe care le-ați intenționat.

O altă zonă în care se poate deschide o conversație utilă e cea cu privire la cum poate fi educată populația în caz de cutremur. Și aici, ca și în situațiile de mai sus, mi se pare important să ne luăm informațiile din surse competente, să nu dăm mai departe mitologie urbană cu justificare puțină spre deloc, să nu repetăm clișeistic tot ce auzim la alții fără să verificăm. Știu că, acum, oricine are wifi și telefon mobil e producător de conținut, dar verificarea și răsverificarea sursei rămâne o chestiune de bun simț nu doar jurnalistic, ci și civic atunci când ai în jurul tău o comunitate (fie ea cât de mică) receptivă la ideile tale.

În sfârșit, ce mai am de spus aici e că o viață bună se construiește și din fărâme de bunătate pe care le dai mai departe. Poate v-ați făcut concedii în zonele afectate, poate aveți cunoscuți acolo. Încercați să dați de ei, ascultați-i când au de plâns. Oameni suntem și toți avem câte un umăr de dat. Pe rând.

Interviu cu Olga Grebennik, ilustratoare și autoare din Ucraina

Pe Olga am citit-o prima oară cu Jurnal de război. Ștefania Oprina a fost cea care mi-a povestit, anul trecut, la Bookfest, despre o ilustratoare din Harkov care a pus începutul războiului pe hârtie, în timp aproape real, ascunsă într-un adăpost.

Avem război și avem oameni. Primul nu ține cont de ceilalți.
Olga Grebennik, Jurnal de război

M-a urmărit povestea lor. O mamă cu doi copii și un câine care confundă bombardamentele cu un foc de artificii. Un artist care trebuie să-și împacheteze viața în zece minute. O viață care se rupe în două. O familie despărțită.

Liov, 5 martie.

Soțul meu ne-a îmbarcat într-un autobuz. El nu mai avea voie mai departe. Nu-mi puteam reține lacrimile, iar el ne îmbărbăta cum putea mai bine. Serioja a cumpărat câte o gumă de mestecat LOVE IS și am stabilit să o deschidem când ne vom revedea. Autobuzul a luat-o din loc, iar Serioja devenea tot mai mic și mai mic.
Olga Grebennik, Jurnal de război

Nu eram în București când Olga a venit aici prima oară. Mi-a părut tare rău. Îmi doream să o întâlnesc, aveam și inima strânsă.

Când Anastasia Staicu (da, Anastasia care face vrăji bune la Seneca și aduce oamenii împreună) mi-a spus de cartea nouă a Olgăi, am știut că e un fel de a doua șansă. Înfricoșătoare și de neratat.

Cartea Olgăi s-a lansat sâmbătă, la Seneca. E despre o casă nărăvașă, în fapt, casa lor de lângă Harkov, rasă acum de pe fața pământului. În grădină creșteau doi brazi, plantați pentru fiecare dintre cei doi copii ai Olgăi. Am stat de vorbă despre lumea care se schimbă, prin intermediul Anastasiei care mediază mereu între limbi, între culturi, între suflete. E impropriu spus, într-un fel. Olga mai mult șoptește și îți e greu să intri cu bocancii în sufrageria ei interioară. Eu, cel puțin, am simțit că așa aș face dacă aș vorbi prea mult despre război cu un om care fuge de el, un om eminamente creativ pentru care dezastrul e doar un moment din viața lui, nu toată viața. Nu punctul care îl definește. Nu munca lui, nu bucuriile. Nu speranța și, cu puțin noroc, nu viitorul.

Ce rol ocup povestea în kit-ul tău de supraviețuire? Când a apărut Jurnal de război, ai vorbit despre bagaje făcute în 10 minute. Se pare că ai luat și multe povești cu tine…

Așa este. Trăiesc în și din imagini, pe care le pun în povești și le spun copiilor mei. Ilustrația, în sine, e o poveste. Când o creezi, tu trăiești acolo, cu creionul pe hârtie. Pe mine asta mă ajut să supraviețuiesc – e terapia mea.
Ai scris pe contul tău de Instagram că deși ți s-au oferit în ultimul timp comenzi care implicau ilustrarea unor povești dureroase ai refuzat, pentru că simțeai că nu mai poți duce atâta suferință. Cum a fost să iei o asemenea decizie împovărătoare, din punct de vedere financiar, dar eliberatoare din punct de vedere emoțional?
A fost prima oară în viața mea de autor când am renunțat la comenzi care au venit deodată. Una dintre ele era despre Holocaust și mi-am dat seama că nu pot supraviețui într-o asemenea poveste jumătate de an. Și atunci m-am gândit că am nevoie să fac ceva pentru mine, un proiect al meu. Am început cu un singur personaj. L-am schițat, după care m-am plimbat foarte mult. Așa s-a limpezit povestea, în timp ce mergeam și mă gândeam la ce vreau să fac. Atunci când mi s-a conturat bine în minte, am început să adaug detalii până când povestea a prins viață pe hârtie.

Și cum e când povestea se naște simultan, aproape, în două limbi, ca acum?
Pe de o parte e miraculos să-ți asculți propriul text în altă limbă, dar e cumva și dificil, pentru că în capul meu povestea sună altfel.
E absolut magică ilustrația ta. Printre toate schimbările care au intervenit în viața ta atât de dur și atât de brusc, simți că te schimbi și ca artist?
M-a călit duritatea asta a lumii exterioare care a venit cu războiul. A venit multă ură inclusiv în comentariile din online.
Ură cu privire la ce?
Jurnalul de război a născut o grămadă de discuții de tot felul. E un lucru care m-a făcut mai puternică, mai rezistentă și, poate, și mai creativă.
Jurnalul de război a devenit exponat la House of European History, la Bruxelles. Pentru tine, însă, nu e un obiect, ci o felie din viața ta. Cum ai primit vestea asta?
Cu bucurie. Când am terminat de dus tratativele pentru a le da Jurnalul, am răsuflat ușurată. La mine în casă stătea într-un sertar pe care mă străduiam să nu-l deschid niciodată. Nu-l reciteam, nu mă uitam la el, așa că m-am bucurat foarte mult când a plecat și și-a găsit locul departe de mine.
Cum arată viața ta acum?
Pe de o parte, lucrurile s-au mai reglat, copiii merg la școală, ne-am mai stabilizat într-un fel sau altul, dar pe de altă parte mă apasă din ce în ce mai mult faptul că mama și bunica mea sunt acolo, în Ucraina.
De ce e capricioasă casa din povestea ta?
E egoistă. Vrea să aibă viața ei personală mai fericită, ca și cum poți fi vreodată fericit singur.
Aduci multă emoție, cu bucăți din viața ta puse în pagină. Pe tine ce te emoționează?
Începuturile. Procesul de creație, în sine. Momentul în care intri în spirala creativă. Mă emoționează și mă bucură, mă ajută să mă eliberez de rutină și să fac ceea ce vreau cu adevărat. Pentru că e munca mea, din care câștig, am o scuză să fug de lume în poveștile mele.

Olga locuiește acum în Bulgaria. Sper să își poată reconstrui curând casa, așa, ca șoricelul din povestea ei. Și sper ca lumea să ajungă să semene mai mult cu poveștile ei, în care speranța nu se termină niciodată.

Trei cărți de la… #LaDouăBufnițe :-)

Sau ce se mai citește la Timișoara

A trecut ceva timp de când am lansat rubrica aceasta. Era în plin Gaudeamus și am încercat să ajut un pic cu listele de cumpărături. Bibliofile, bineînțeles 🙂

Scrisoarea de la #Bufnițe a venit un pic mai târziu, e adevărat, dar e garnisită cu tot soiul de minuni (adică recomandări – de citit, de cumpărat, de studiat, indiferent dacă e târg sau nu) și azi mi s-a părut un moment perfect să o deschidem împreună.

Chris Capstick | Alexandru, marele dog german | Editura Nomina | 2020 | Ilustrații de Monika Filipina | Traducere de Iuliana Stan

Mi-am adus aminte de această carte pentru copii, care mi-a plăcut pentru ca are o poveste complet nouă pentru mine. Într-o lume în care câinii erau încă sub dominația pisicilor, le erau chiar sclavi, Alexandru își dă seama că de la vârsta maturității va trebui să se supună mai mult și să muncească și mai mult, iar de pe urma efortului lui nu vor avea de câștigat decât pisicile. Așa că uneltește un plan în desert și astfel se naște legenda piramidelor, o reinterpretare tare comică, veți vedea!

Francoise Dolto | Ce să le spunem copiilor când sunt foarte mici, când sunt bolnavi, când se bucură, când sunt triști | Editura Trei | 2005 | Traducere de Delia Șepețean Vasiliu

Uneori discuțiile cu cei mici pot fi mai complicate decât ne dorim și nu strică să avem o idee de unde să plecăm, fie că sunt situații mai simple, fie că vorbim despre copii cu nevoi speciale. Care este limita când discutăm despre satisfacerea nevoilor unui copil, dar nu a tuturor dorințelor? Ce spunem celorlalți copii când unul dintre frați a murit? Ce le spunem copiilor adoptați? Un cuvânt auzit în copilărie poate determina cursul întregii vieți? Întrebări la care bine-cunoscuta pediatră și psihanalistă încearcă să ofere un răspuns, considerând reală nevoia copiilor de adevăr și dreptul acestora de a-l auzi.

Leila Slimani | Cântec lin | 2020| Editura PandoraM | Traducere din franceză și note de Nadine Vlădescu

Roman premiat cu Goncourt în 2016. Stil alert, năucitor, cu multe anxietăți și angoase. Cu greu îmi pot imagina ce simte o mamă de copil mic citind cartea aceasta.
Este ca si cum prin față ți s-ar derula un thiller psihologic, aproape că simti acel crescendo pe fundal, dar nu se mai intamplă mare lucru din exterior, totul are loc doar în mintea oamenilor, în felul complicat de-a fi al acestora. Despre acțiunea cărții în sine nu voi spune mai nimic pentru că marea parte o aflăm încă din prima pagină, restul reprezintă capacitatea noastră de a gestiona apăsarea romanului.

Livia este pasionată de educație, cu precădere de educația preșcolară, a lucrat un an ca educatoare la grădinița din cadrul Spitalului de Neuropsihiatrie Infantilă și un an la Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă “Constantin Pufan”, apoi a devenit librar. Cu o experiență de peste 14 ani de librărie, a continuat și cu organizarea activităților pentru copii. Îi place ciocolata, e fascinată de Japonia, e pasionată de fotografie și de lectura, îi plac câinii și lista poate continua. La Bufnițe librărește, meșterește, poveșterește și copilărește.

„Tacete, o maschi” | A. Franzoni, F. Orecchini | Argolibri, Ancona | 2020

Atunci când ne referim la poezia italiană a anilor 1300, cu siguranță primii la care ne gândim sunt Dante, Petrarca și Boccaccio. Dar femeile? Această carte răstoarnă perspectiva comună și prezintă o colecție de poezii scrise de femei din acea perioadă, printre care Leonora della Genga, Ortensia di Guglielmo și Livia da Chiavello.

„Scrivi sempre a mezzanotte” | Virginia Woolf, Vita Sackville-West | Donzelli editore, Roma | 2019

Scrie mereu la miezul nopții. Această colecție de scrisori din anii 1920 între Virginia Woolf şi prietena ei Vita Sackville–West este plină de dragoste, tandrețe, intimitate și cultură. Recomand să o citiți atunci când aveți nevoie de un pic de încredere şi de speranță în iubire.

„Il barone rampante” | Italo Calvino | Giulio Einaudi editore, Torino | 1965

Povestea baronului Cosimo Piovasco di Rondò, un rebel nestăpânit care la vârsta de doisprezece ani se urcă într-un copac pentru a nu mai coborî niciodată, este considerată una dintre capodoperele lui Italo Calvino. Este potrivită atât pentru copii, cât și pentru adulți, deoarece are diverse straturi de interpretare.

Giulia este cea mai nouă Bufniță din librărie și este studentă în anul III la Istorie, în cadrul Universității de Vest din Timișoara. Este din Milano și s-a mutat în România acum 4 ani pentru a-și continua studiile și pentru a învăța mai multe despre istoria Europei de Est. Pasiunile ei sunt literatura greacă și latină, arta și poezia și îi place să deseneze și să picteze. Cărțile au avut mereu un rol important în viața ei fiindcă a crescut într-o familie de mari cititori, iar bunicul ei a fost librar în cartierul Dergano din Milano.

Labirint | Burhan Sönmez | Pandora M. Anansi. World Fiction | 2021

Pe scurt, despre asta e vorba: după ce încearcă să se sinucidă aruncându-se de pe Podul Bosfor, un cântăreț de blues își pierde memoria. E o carte despre care nu vorbesc foarte mult. Tocmai pentru că, într-o oarecare măsură, cred sunt prea atașat de ea și prefer să o țin pentru mine. Povestea lui Boratin pare atât de intimână încât nici nu-ți vine să o dai pe departe. Labirint e un roman plin de muzică și melancolie – asemenea muzicii lui Miles Davis – în care protagonisnul încearcă să se regăsească și, rămâne să ne întrebăm dacă într-adevăr ne dorim asta.

Dezintegrare | Florentin Popa | OMG Publishing | 2021

Dezintegrare e un unul dintre cele mai reușite volume de poezie pe care le-am citit în ultimii ani. Poezia e adesea despre limbaj, Flo Popa reușește să jongleze între diferite registre cu o naturalețe aparte: „tristețea ta ca o ceartă de școlari/ care-și târșâie picioarele pe brumă/ cu gogoși calde în cel puțin o mână/ și-și dau la gioale cumva cu grijă/ să nu le scape și nu știi dacă să îi desparți/ sau să mergi mai departe”. Melancolie, umor și un stil cu totul relatable.

Principala morengo | Mugur Grosu | Casa de Editură Max Blecher

Volumul de pozie a lui Mugur Grosu e ca un cântec de leagăn pe care îl recunoști, îi știi versurile și îți vine să îl asculți din nou și din nou. E un volum care te liniștește, te apropie de un trecut cu care poți rezona ușor. Cintindu-l parcă privești în oglindă și îți spui, fără ezitare: „dar și eu am făcut asta”.

Alex a absolvit Facultatea de Litere la Timișoara. Citește și scrie poezie. Nu le prea are cu muzica, dar îi place cum sună poezia pe muzică. E membru al Asociației Culturale Contrasens unde traduce și corectează texte, așa că își mai face veacul pe la expoziții de artă contemporană unde NU pune mâna pe lucrări. A fost la Strada Fără Nume – Pe drum în 2021 și a publicat un volum de poezie, nimic personal, la Casa de Pariuri Literare, iar acu’ scrie o teză doctorat despre Spoken Word. Pe lângă librărit, mai coordonează cenaclul Comuna 30 unde așteaptă s-audă cât mai multe voci noi și simpatice.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (XII)

Adică ultimul, deocamdată :-). După episodul XII iau o pauză (om sunt și, uneori, mi-o ia timpul înainte, oricât mi-ar plăcea mie să păstrez ritmul unei conversații atât de antrenante (și necesare, din punctul meu de vedere) cum e cea despre traduceri și despre oamenii care-și asumă aventura aceasta livrescă, lingvistică și creativă – traducătorii.

Dacă tot e serial, o să fie, prin urmare, pe sezoane (call me Netflix, Ishmael). Și, ca să încheiem di grande această prima… halcă de conversații, mărturisiri și răsfoială delicioasă, am invitat-o pe Ioana Văcărescu să ne povestească cine e când traduce. Cu Ioana încerc să mă vadă de vreo opt luni în afara orelor de program ale amândurora și nu reușesc, dar am hotărât să fac tot ce-mi stă în puteri să repar lucrul ăsta când am citit ce scrie ea despre cafea. E hotărât, #soulsisters :-). Altfel, o admir pentru Didion, Atwood, Sofer și Berger. Între altele. Mult.

Dragă Ioana, dacă m-ai fi întrebat „Cum ești când traduci?”, ți-aș fi scris rapid un răspuns-fluviu, cu o mulțime de epitete alese pe sprânceană. Întrebările care încep cu „Cine ești…” mă pun pe gânduri mai mult (și mai frumos).

Atunci când traduc, sunt un copil fericit. Și cred că-s foarte norocoasă că simt asta, că (încă) pot spune asta în legătură cu munca pe care o fac de aproape 20 de ani. Într-o lume a blazării, a burnoutului, a frustrărilor și a lucrului făcut cu gândul la libertatea pe care o aduce ora 18 (în cel mai bun caz), uneori mi-e și rușine să povestesc ce bucurie mare și cât de mișto este să faci cărți. Să-ți fie partenere de joacă și de drum cuvintele – cele mai surprinzătoare și mai puternice aliate ale noastre.

Atunci când traduc, sunt lentila prin care privesc cititorii români. Mă gândesc des la lucrul ăsta și oscilez între o uimire plină de bucurie și o spaimă cumplită. Cuvintele mele sunt cele care se aștern pe hârtia cărții care ajunge în mâna cititorilor din România. Povestea autorului, cuvintele alese de mine. Este o onoare (clișeu, știu; dar clișeele există, în definitiv, fiindcă unele lucruri atât de adevărate sunt). Însă și o responsabilitate uriașă, pe care cred c-o simt toți traducătorii, la fiecare carte lucrată. Responsabilitatea față de cititor, față de autor, față de carte. Responsabilitatea fiecărui cuvânt ales.

Atunci când traduc, sunt glasul autorului. Așa că trebuie să-i fiu fidelă, să-i fiu complice, să mă prind de toate glumele și să le transform în ceva la fel de amuzant (însă de multe ori complet diferit, fiindcă umorul este unul dintre lucrurile enorm de dificil de transplantat în altă limbă), să iubesc textul și, în același timp, să-l privesc obiectiv, să mint când minte autorul și să induc cititorul în eroare atunci când trebuie, să fiu indiscretă și să cotrobăi prin viața cărților (ori prin viața autorilor). Și, poate cel mai important, să nu las niciodată o bucățică din mine în carte.

Din toate astea se naște o prietenie. Când e vorba despre un autor contemporan, poate fi o prietenie reală, care se întinde peste mări și țări și-mi îmbogățește viața; când e un clasic, poate fi prietenia textului muncit – fiecare a trudit pe limba lui, în vremea lui, dar cu aceeași iubire față de carte. Și uite-așa, mă pot lăuda c-am o relație grozavă cu Norman Mailer, de la care am aflat mai multe decât mi-aș fi dorit, poate, despre copilăria lui Hitler; că mă împac de minune cu W. Somerset Maugham, deși uneori ne-am mai și bombănit, mai ales pe chestiuni legate de alchimie; că Sarah Perry și Frances Hardinge m-au (a)tras într-o lume victoriană captivantă și înfricoșătoare – deci dublu captivantă; că Dalia Sofer mi-a frânt inima, dar ne-am împăcat și ne-am plimbat împreună prin Shiraz; că Immanuel Mifsud m-a învățat să nu mă feresc de cuvinte și de trecut. Lucrez de ceva vreme cu vocea luiMargaret Atwood în gând, iar John Berger… Pfff, cu John Berger m-am luat la trântă, a fost tare greu și nespus de frumos!

Atunci când traduc, sunt redactoare. Deh, defect profesional, dar cred că-i unul dintre acele defecte bune 🙂 Revin asupra textului, îl revăd, îl revizuiesc, îl răs-revizuiesc, îl corectez, îl mai șlefuiesc un pic, iar la final… îl revizuiesc. Într-o utopie a tocilarilor îndrăgostiți de literatură, cărțile ar veni pe lume atunci când sunt pregătite, atunci când sunt cea mai bună versiune a lor, fără grabă, fără oboseală, fără presiunea tiparului care așteaptă după colț. Până să ajungem acolo, lupt împotriva odiosului „Lasʼ că merge și-așa” cu armele pe care le am la îndemână: nopțile nedormite, DOOM-ul și o stăruință de-a dreptul enervantă.

Atunci când traduc, sunt un învățăcel. Învăț câte ceva de la absolut fiecare autor, de la fiecare redactor cu care lucrez, din fiecare carte, din fiecare revizuire a propriilor traduceri. Cred că e cel mai firesc lucru din lume – nu există traducător desăvârșit, așa cum nu există autor fără cusur sau redactor care nu dă greș niciodată, și tocmai de asta avem mereu de învățat unii de la alții. Visez la o lume (editorială) în care ne întâlnim – măcar traducători și redactori, poate și autori, atunci când se poate –, bem o cafea și facem un mic cenaclu, stăm de vorbă și lucrăm pe îndelete. Deocamdată, în colțul meu de lume din fața laptopului, mă străduiesc să învăț în permanență, să devin mai bună, mai pricepută. În ziua în care n-am să mai fac lucrul ăsta, ar trebui să mă las de meserie.

Și nu în ultimul rând – poate chiar în primul, de fapt! –, atunci când traduc, sunt cam 70% cafea 🙂 În zilele dinaintea deadline-urilor, de cele mai multe ori, ori în cele în care munca de traducere se suprapune cu cea de redactare, când un volum așteaptă să fie tradus, iar altul își așteaptă BT-ul, prin vene îmi curge cafea amestecată cu un strop-doi de sânge. Și, cu toate că uneori învinge oboseala, cu toate că uneori îmi vine să arunc laptopul cât colo și să fug în Lefkada, cu toate că am cearcăne cât casa și n-apuc niciodată să fac chiar tot-tot ce-mi propun, n-aș vrea să trăiesc altfel decât acum și nu mi-aș dori să fac altceva decât ce fac acum – cărți.

Cât despre recomandări… O să trișez puțin și-am să-ți povestesc despre două traduceri care mi-au plăcut. Prima îi aparține lui Vali Florescu – Corpul ei și alte desfătări, de Carmen Maria Machado, un volum de proză care taie adânc și frumos, iar Vali a făcut o traducere extraordinară. A scris cartea asta în română și au ieșit niște texte pur și simplu seducătoare.

A doua este La căpcăunii veseli, romanul lui Daniel Pennac. A fost tradus de Gabriela și Constantin Abăluță și sună atât de firesc, atât de românesc, încât te cucerește de la prima pagină; despre umorul și imaginația autorului nici nu mai are rost să vorbesc. E o carte pe care mi-ar fi plăcut s-o traduc, dacă mi-ar fi fost mai în formă franceza și dacă aș fi avut măiestria acestor traducători.

Iar dintre cărțile traduse de mine – îmi stăruie în gând Nopți albastre, a lui Joan Didion. Pot spune cu mâna pe inimă că dacă vrei să înveți să scrii, dacă-ți dorești să fii scriitor/scriitoare, nu există exercițiu mai bun decât s-o traduci pe Joan Didion. Chiar și doar s-o citești. Despre scriitura ei s-au învolburat oceane de cerneală (și pe urmă, când ne-am mutat cu toții pe internet, oceane de biți) în recenzii, așa că eu am să pomenesc doar miezul din Nopți albastre. Durerea, bucuria, nostalgia, dorul, spaima – așa cum sunt oglindite în scrierea șocant de sinceră a lui Didion.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (XI)

Pe Andreea am cunoscut-o înainte să devină traducătoare. Am admirat-o de atunci, înainte să o admir pentru Helen Macdonald și Katherine May, pentru Foer și Meghan Cox Gurdon.

Cred că adesea cititorii fini, cum e ea, devin traducători minunați tocmai pentru că iubesc posibilitatea care germinează dincolo de învelișul sonor al cuvântului, scotocitul prin dulapurile mai mult sau mai puțin răvășite ale unei limbi, conectarea cu tine pe care ți-o oferă, în cele din urmă, arheologia unui text.

E o relație de love-hate, odi et amo, care face din traducători oameni bântuiți și spectaculoși, dincolo de timiditățile care, în cazul lor, se mixează, uneori, în mod fericit cu orgoliul. Poate că, dincolo de acea dezbatere cu numele pe copertă, care e lungă și nuanțată, la rândul ei, merită în primul rând să le știm numele și să-i cunoaștem nu doar prin cuvintele altora, ci și atunci când, mai rar, dar nu mai puțin magic, le îmbracă pe ale lor.

Dragă Ioana,

Ca să-ți răspund la întrebarea „cine sunt când traduc”, trebuie întâi să-ți mărturisesc că, dacă mi-ar fi spus cineva la începutul lui 2019 că voi ajunge să fac traduceri, aș fi fost cel puțin amuzată. Recunosc cu sinceritate că ocupația aceasta nu a fost niciodată în topul priorităților mele la momentul alegerilor care ajung să definească ce suntem prin ce facem. Așa se face că mult timp (prea mult) am făcut lucruri care nu aveau nicio legătură cu pasiunea din copilărie și adolescență pentru cărți, pentru scris, citit și limba engleză. Continuam să citesc, nu trecea săptămâna fără să merg în librării, dar mă simțeam (și eram) doar un spectator, gravitând la granițele unei lumi care nu avea cum să mă recunoască drept altceva decât un outsider. Nu am avut niciodată curajul să-mi imaginez că aș putea reveni „acasă”. Eram o fiică risipitoare conștientă de ceea ce pierduse, prea rușinată de alegerile proaste, încremenită în ritualurile comode ale unui univers profesional care încetase de mult timp să-mi mai spună ceva. Și atunci l-am pierdut pe cel care și-a dorit (poate uneori mai mult decât mine) să reușesc în lumea literelor, cel care m-a crescut într-o casă-bibliotecă și m-a cunoscut mai bine decât m-am știut eu singură. Învățând să merg pe marginea hăului creat de absența lui, am simțit cum se resetează în mine un mecanism interior și mi-am permis aroganța de a trimite un mesaj. Am găsit o ușă deschisă și ceea ce credeam că nu voi mai avea vreodată în acest domeniu: o șansă. Mi-a fost suficient. Am intrat.

Cine sunt când traduc? Sunt cea care s-a întors acasă. Sunt fetița de cinci ani care nu știa încă să citească, dar răsfoia serioasă teancurile de cărți care deveneau coloane cu viață proprie în apartamentul de lângă parc, eleva de doisprezece ani care-și făcea liste de cărți citite, incluzând uimită (chiar și ea) titlurile în engleză, adolescenta care conspecta cărți de critică literară și-și măsura zilele în funcție de numărul de pagini parcurse cu creionul în mână, cea care la final de liceu a primit la orele de pregătire pentru facultate de tradus din Nostalgia de Mircea Cărtărescu și povestirile lui Hemingway, pentru care a tocit creioane și gume, răbdare și dicționare în căutarea cuvântului bun. Sunt studenta care nu era niciodată mulțumită de ce „produsese” la seminarul de traduceri, absolventa care citea enorm ca să poată rezista în anii derivei și îndepărtării de sâmburele tare al pasiunii ei profesionale, mama care le citea copiilor și încerca să le construiască biblioteci interioare și exterioare.

Sunt recunoscătoare pentru fiecare propunere de traducere, le simt ca pe adevărate daruri cu care îmi mobilez zilnic acest „acasă” redescoperit. Lucrez la toate traducerile pe care le primesc cu drag și bucurie, dar cel mai mult mi-a rămas în suflet U de la uliu de Helen Macdonald pentru că, în cazul ei, cele două planuri ale lecturii, cel personal și cel profesional, s-au întrepătruns hipnotic. Citirea personală a venit pe fondul poveștii similare de viață, în contextul foarte recent al aceleiași pierderi care a făcut imposibilă o lectură neimplicată emoțional. Am trăit căutările, căderile, pierderile, alunecările, sălbăticirea autoarei de parcă ar fi fost un alter-ego al meu. Am tradus plângând și am recitit plângând, am pus ultimul punct cu certitudinea că am primit o lecție unică, atât ca traducător, cât și ca om, lecția atenției și a modestiei.

Sunt multe traducerile pe care le apreciez, dar prima care îmi vine în minte este O cameră doar a ei de Virginia Woolf, în traducerea Ancăi Dumitrescu și a Elenei Marcu. Este remarcabil cum au reușit să redea în română claritatea și consistența unui text de referință al literaturii feministe. Este genul de traducere care mă face să exclam: „vreau și eu să traduc așa când mă fac mare!”.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (X)

Pentru mine, traducerea a fost mereu o chestiune de identitate. A textului, a vocii narative, a nuanței, a zâmbetului care mișcă jocul de cuvinte și-l face să fie viu. A emoției, uneori. A soluției, alteori. A căutării, inclusiv de sine, întotdeauna. A umanității din tot ce înseamnă idee creativă, topită în magma cuvântului și remodelată succesiv, în limbi diferite..

Probabil de-aici vine și întrebarea care a dus acest serial la episodul X. E despre cine suntem în pielea celuilalt sau, mai bine zis, în cuvintele lui.

Am provocat un traducător filosof, și anume pe Doru Căstăian, care se mișcă atât de firesc în zone discursive, creative și de mentorat distincte să ne spună cine a fost când i-a tradus pe Ari Pokka, Will Durant, Tom Nichols, Oliver Morton și alte nume care alcătuiesc o listă demnă de invidiat.

Nu ştiu cine sunt când traduc, aşa cum îndeobşte nu ştiu cine sunt în general. Văd continuitatea eului meu ca pe o muzică în surdină, uneori cu accente de cabaret, alteori de fanfară de novici, rareori ca pe o orchestră simfonică sau un cvartet. Ştiu însă că, în fiecare clipă, deci şi atunci când traduc, aduc cu mine câteva dintre acele lucruri care fac viaţa suportabilă: curiozitatea, empatia caldă oferită autorului, disponibilitatea de a trăi o vreme în lumea lui. Când traduc devin un povestaş, dar şi un vânător cu urechea lipită de text ca de trunchiul unui copac pentru a-i auzi sevele, sufletul, ba chiar şi tăcerea. Pentru că există mereu un sâmbure de tăcere în inima oricărui text literar sau chiar istoric şi filosofic pe care, în calitate de traducător, trebuie să-l respecţi la fel de mult ca pe cuvintele care îl alcătuiesc. Am dezvoltat de mic gustul şi abilitatea de a-i simţi pe autorii absenţi şi uneori chiar morţi mai vii decât pe unii dintre contemporani. E o abilitate stranie, dar de mare ajutor în îndeletnicirea de traducător.

Cred că traducerea care m-a chinuit, dar m-a şi bucurat cel mai mult, a fost primul meu text (dacă facem excepţie de un text din Toma d`Aquino tradus din latină în facultate), adică “Orăşele”, de John Updike. Updike e un stilist remarcabil şi un prozator de forţă. A fost o provocare şi o plăcere să găsesc soluţii în limba română pentru cartea lui. Ca fapt divers şi amuzant, a trebuie să găsesc multe variante argotice pentru pletora de obscenităţi cu care era presărată cartea. Zic că până la urmă m-am descurcat decent. Ceea ce arată că până şi copilăria petrecută printre golănaşii cartierului s-a dovedit utilă cumva.

E greu să aleg o singură carte. Îmi plac traducerile fluente, care admit o anumită senzualitate, care îşi ascund artizanul. O veche glumă spunea că traducătorii sunt ca nişte ninja. Dacă poţi să îi vezi în text, atunci nu sunt neapărat foarte buni. Noi avem traducători foarte buni, fie că mă refer la Radu Paraschivescu, la Cristian Fulaş sau la Vlad Russo, cel care a retradus recent eseurile lui Montaigne. Desigur, în orice perioadă a istoriei noastre găsim traducători legendari: Mircea Ivănescu sau, încă şi mai demult, Eugen Lovinescu.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (IX)

Pe cuvânt dacă știu cum am ajuns la nouă episoade… Ce știu e că acest serial, dedicat traducătorilor, e despre polifoniile care se nasc în interiorul unei minți, despre limbaj ca obsesie de zi cu zi, despre cum exiști în limbi diferite, la aceleași ore din zi sau din noapte, despre visul bilingv (vi s-a întâmplat?), despre literatură ca modus vivendi.

Și cred că mai e despre o anumită formă de libertate.

Despre ce se întâmplă departe de lumea dezlănțuită.

Mie textul Mihaelei Buruiană mi-a vorbit despre talentul de ventriloc al traducătorului și despre tot ce înseamnă rafinament filologic care predispune la reverie intra și interlingvistică. Și despre un tip de sensibilitate proprie celor foarte dăruiți, care simt textura frazei și știu, instinctiv, să o recreeze în altă realitate culturală. Pe Mihaela o admir pentru Maggie O’Farrell și Maria Semple, pentru Aminatta Forna și Naoise Dolan. Asta ca să mă rezum la cele patru nume deja tradiționale în acest serial. Îi mulțumesc pentru întâlnirea aceasta frumoasă, parte dintr-o succesiune de dialoguri epistolare care mă fac, zi de zi, mai fericită.

Cred că mă dedublez un pic când traduc. Pe de o parte, sunt traducătoare, adică atentă la sensuri, nuanțe, registre, stil, gramatică, inclusiv punctuație, cu toată responsabilitatea ce decurge din rolul ăsta. Pe de alta, sunt fiecare voce narativă, fie ea omniscientă, fie limitată de viziunea personajului. Sigur, am demarcat cele două ipostaze doar de dragul clarității, fiindcă în realitate ele se completează și alcătuiesc un tot unitar. Încerc să detaliez mai jos.

Ca cititoare, deschid o carte și nu mai văd cuvinte, fraze, virgule, ci oameni în carne și oase și peisaje cât se poate de reale, simt durerea sau bucuria personajelor, trăiesc tensiunea și dau cu înfrigurare pagina ca să aflu rezolvarea conflictului. (Notă: Ca traducătoare-cititoare, văd și cuvinte, fraze, virgule și corectez întotdeauna cu creionul înainte să trec mai departe.)

Ca traducătoare, experiența de cititoare se ramifică, se adâncește și, cel mai important, devine interactivă. Adică particip la ea nu doar ca martor empatic, ci efectiv o recreez într-o altă limbă, pentru un alt public. Și nu pot să fac asta bine decât dacă încep să aud în minte vocea pe care trebuie să o redau, dacă devin un pic fiecare personaj în parte, dacă trăiesc o vreme în fiecare carte pe care o traduc.

De-a lungul timpului, în funcție de traducerea la care am lucrat, am prelungit – dincolo de paginile cărții și de ecranul calculatorului – preocupări, stări, gusturi, interese și obsesii. De exemplu:

Când am tradus Durerea e o făptură înaripată, de Max Porter, m-am gândit tot mai mult la doliul după cineva drag, teamă pe care mi-am recunoscut-o și cu care am încercat să mă împac, situație pentru care nimic nu m-a pregătit mai târziu, în viața reală.

Când am tradus Fata dinainte, de J.P. Delaney, m-a apucat un fel de manie a minimalismului și am tot mutat mobilă prin casă, preocupată de designul interior și de spațiile mari și aerisite.

Când am tradus Greierul de la metrou, de George Selden, am ascultat operă și am poftit la mâncare chinezească, iar metroul mi s-a părut un loc mai prietenos.

Când am tradus Fericire, de Aminatta Forna, am devenit obsedată de vulpi, pe care le-am urmărit avid în mediul virtual și care, ca un făcut, mi-au ieșit în cale și în realitate; tot cartea asta mi-a vorbit, într-un mod potrivit pentru mine, despre traumă și reziliență, despre om ca intrus în natură și despre empatie.

Când am tradus Oameni normali și Lume frumoasă, unde ești, de Sally Rooney, am simțit parcă mai acut stinghereala și tăcerile dintre oameni, teama de implicare și suferință, singurătatea.

Când am tradus Hamnet, de Maggie O’Farrell, eram în plină pandemie, iar episodul despre răspândirea ciumei și, mai departe, pasajele despre moarte și suferința familiei au fost greu de îndurat.

Când am tradus Exerciții de încredere, de Susan Choi, am fost urmărită vreme îndelungată de inteligența construcției și de răsturnarea perspectivelor și m-am gândit cum să mă joc, la rândul meu, cu un astfel de narator necreditabil.

Când am tradus Vremuri interesante, de Naoise Dolan, preocuparea protagonistei pentru chestiunile lingvistice și culturale și-a găsit ecou în propriul interes pentru aspectele ce țin de limba și cultura unei țări.

Lista poate continua, dar mă opresc aici. Se spune că, atunci când citești, trăiești o altă viață. Prin extensie, când traduci, aduci viața cealaltă în propria viață, îmbogățind-o. Cred că meseria de traducător e foarte asemănătoare, din punctul ăsta de vedere, cu cea de scriitor sau de actor. Toți trăim o vreme într-o lume ficțională și ne identificăm atât de mult cu ea, încât, la un moment dat, poate nu mai știm unde se termină una și începe cealaltă.

Sunt totuși unele astfel de lumi care rămân cu mine mult timp după ce m-am mutat din ele. Sunt cărți care mă lasă cu un fel de mahmureală, incapabilă să mă concentrez la altceva. Poate deloc surprinzător, sunt poveștile a căror frumusețe nu este evidentă, chiar facilă, ci reiese din umbre, neguri și abisuri. Sunt, în egală măsură, și textele cele mai dificile, pe care le-am bodogănit, cu care m-am luptat, care m-au învățat să devin o traducătoare mai atentă, mai inventivă, mai exigentă.

Dintre traducerile recente, o astfel de carte a fost Vaporul de noapte spre Tanger, de Kevin Barry, apărută în colecția Anansi de la Pandora M în 2022. Romanul acesta memorabil m-a plimbat nu numai între trecut și prezent, ci și din Irlanda, cu asprimea și melancolia ei, în peisajele însorite din Maroc, și din Barcelona cea aglomerată și colorată în portul Algeciras, loc de așteptare beckettiană a doi mafioți bătrâni. Barry m-a chinuit și m-a cucerit cu stilul său licențios și poetic deopotrivă, cu inventivitatea limbajului, cu combinația de sex, droguri, crime, dragoste, prietenie, boală, nebunie, dor, moarte, așteptare și absurd.

Iar dintre lecturile recente, aș menționa Viciu ascuns, de Thomas Pynchon, apărută la Polirom în traducerea lui Dan Croitoru, tot anul trecut. E o nebunie de carte, o poveste încâlcită cu un detectiv aflat pe urmele iubitului dispărut al fostei lui iubite, în care personajele se tot înmulțesc, ițele se tot amestecă, în loc să se descurce, iar sexul, drogurile și rock’n rollul sunt la ordinea zilei pe fundalul nebunilor ani ’70 din America. Am râs în hohote pe alocuri și am citit cu voce tare unele pasaje, ca să fac poftă de citit și altora. Cu asemenea subiect și atmosferă, limbajul nu avea cum să fie altfel, așa că îmi închipui ce provocare a fost traducerea. Mulțumiri lui Dan Croitoru pentru redarea credibilă a argoului și pentru multiplele note de subsol care lămuresc diversele trimiteri culturale din text.

#goodlife. take 3

Despre Salman Rushdie, John Williams, magnolii, case puse pe hârtie și o rețetă de brownie. Fără zahăr 🙂

Eu nu cred în gândirea pozitivă. Visceral. Mi se pare toxică, lipsită de racord cu realitatea, presantă și stresantă, cum e orice zâmbet forțat. Nu se mai cheamă zâmbet, se cheamă rictus.

Cred, însă, în colecționism. #goodlife cam asta este. O colecție a lucrurilor luminoase din timpul săptămânii pe care le dau jos de pe rafturi, sâmbăta, le șterg de praf, le las să se articuleze într-o rutină bună (chit că funcționează bine și așa, disparate – pentru mine, cel puțin :-). Sigur că, în timp, și ochiul, și mintea învață să le caute, să le acorde, poate, o clipă în plus, să se culcușească în imaginea bună și să se hrănească ceva mai mult din ea. E o contrapondere… utilă la Doomsday Clock și online-ul potopit de oroarea de la Lacul Morii și de cazul doctoriței de la Suceava care lăsa oamenii fără tratament dacă nu aveau bani. Sunt lucruri grele, dezumanizante, împovărătoare și discuția despre ele e la fel de necesară ca amputarea unui picior cangrenat. Necesar e și să te oprești, măcar din când, din internalizat teamă și grozăvie. Ele năvălesc oricum peste tine și o rezervă de răgaz (cred că asta e #goodlife, în esență, otium meum al latinilor) te ajută să le treci mai sănătos. La cap, măcar.

Mă uit la colecția asta ca la o intersecție necesară între interior și exterior, între lumea dinăuntru și cea de-afară, între feluri de a privi și de a înțelege timpul. Uneori nu am chef de ea, pentru că stresul e întotdeauna mai sonor și ocupă toată scena. Încerc, însă, pe cât posibil, să-i dau volumul mai încet. Uneori, spre surprinderea mea, chiar funcționează.

E cam cât mine și o cam iubesc 🙂

Întotdeauna am primit crenguțe înflorite când stătea să înmugurească o idee, un sezon nou, o altă etapă. E o tradiție a cărei perpetuare îmi lipsea. Ce vedeți în imagine a-nflorit deja de-a binelea la mine acasă și nu e crenguță, e ditamai pomul. Câteodată ajută să inviți primăvara în sufragerie, mai ales când e urât afară. Abia aștept să vă pot spune mai multe despre aventura (creativă, mediatică, personală) pe care o salută din vârful petalelor magnolia noastră :-).

Nominalizarea la Oscar a lui John Williams. Are 90 de ani și tocmai a devenit cel mai vârstnic dintre nominalizați. Este a 53-a nominalizare pentru John Williams, care a câștigat 5 Oscaruri pentru coloană sonoră cu Scripcarul pe acoperiș (1972, regia Norman Jewison ), Fălci (1976, regia Steven Spielberg), Star Wars (1977, regia George Lucas), E.T. (1983, regia Steven Spielberg), Lista lui Schindler (1994, regia Steven Spielberg). Tot Spielberg semnează și regia pentru filmul The Fabelmans, a cărui coloană sonoră, compusă de John Williams, i-a adus acestuia actuala nominalizare. Despre film aflați mai multe de aici. Vă las și un interviu cu John Williams, semnat de Andrew Collins pentru Classic FM – sunt reconfortante și modestia, și entuziasmul, și pasiunea lui pentru muzică, cinema și creativitate.

Salman Rushdie scoate o carte nouă, Victory City. E despre lumile, inclusiv interioare, pe care le construiește puterea imaginației, despre arta de a povesti și despre limbaj, ca meterez moral și creativ. Random House anunțase, de altfel, faptul că are în pregătire acest volum în vara anului trecut, cu puțin timp înainte de atacul asupra lui Rushdie de la Chautauqua Institution, New York. Victory City e un oraș al cuvintelor. Singurul care rămâne, după cum ne spune Rushdie. Coperta cărții și mănunchiul de voci care au făcut zid în jurul lui sunt de găsit aici.

Am ratat, săptămâna trecută, lansarea romanului Naoisei Dolan, Vremuri interesante, Humanitas Fiction, lucru de care îmi pare tare rău. Compensez aici cu recomandarea de a citi cartea asta, care e despre identitate (inclusiv de gen), relații (de iubire, de putere, de influență), despre limbaj și despre clivaje sociale, pe care am dus-o cu mine în vacanță și din care las aici un citat care-mi place: „În altă zi, am cumpărat croasanți și ea a zis ceva în cantoneză, pe urmă a tradus – „Camera foto mănâncă prima” – în timp ce mă pregăteam să-l duc la gură pe al meu. Asta m-a făcut să zâmbesc. Îmi plăcea când era sinceră, fără să simtă nevoia să-și ceară scuze pentru asta, chiar dacă era vorba despre unghiul unui produs de patiserie. A spus că, datorită Instagramului, începuse să se uite cu mai multă atenție în jurul ei. Oricând se simțea tristă, avea o galerie de amintiri frumoase pe care să le privească.
– Știu că e o prostie, a zis ea, dar e distractiv.”

În săptămâna care a trecut am făcut interviuri, am scris despre Africa, am purtat conversații cu oameni la care țin și pe care îi admir. Unul dintre ei este minunata Anastasia Staicu, de la Seneca Anticafe, care mi-a dat și o veste bună: vizita Olgăi Grebennik, cea care a scris Jurnalul de război, la București și un proiect bilingv superb din care vă las aici niște imagini.

O casă capricioasă. *Ficțiune bazată pe evenimente reale.*

Lansarea cărții va avea loc în data de 04 februarie 2023, de la ora 14.00 la Seneca Anticafe (Arhitect Ion Mincu nr 1). Dincolo de dialogul cu scriitoarea, puteți lua parte și la vernisajul cu vânzare al lucrărilor ei. În timpul lansării va avea loc și un atelier de construit povești pentru copii și adulții lor 🙂

În sfârșit, am ajuns și la lingurița dulce. Fără zahăr. Pe 24, când a am avut o zi liberă (când se întâmplă așa în mijlocul săptămânii e ca și cum Moș Crăciun și-ar fi amintit că are mai mult de-o zi lucrătoare pe an), am testat o rețetă de brownie (găsită pe Instagram) super simplă, care s-a dovedit a fi ciudat de bună, deși eu am fost încă și mai zgârcită cu zahărul ca autoarea (mai exact, nu am pus deloc).

View this post on Instagram

A post shared by Meal Prep Champ🍱 (@mealprepchamp)

P.S. S-a mâncat 🙂