Pe cuvânt dacă știu cum am ajuns la nouă episoade… Ce știu e că acest serial, dedicat traducătorilor, e despre polifoniile care se nasc în interiorul unei minți, despre limbaj ca obsesie de zi cu zi, despre cum exiști în limbi diferite, la aceleași ore din zi sau din noapte, despre visul bilingv (vi s-a întâmplat?), despre literatură ca modus vivendi.
Și cred că mai e despre o anumită formă de libertate.
Despre ce se întâmplă departe de lumea dezlănțuită.
Mie textul Mihaelei Buruiană mi-a vorbit despre talentul de ventriloc al traducătorului și despre tot ce înseamnă rafinament filologic care predispune la reverie intra și interlingvistică. Și despre un tip de sensibilitate proprie celor foarte dăruiți, care simt textura frazei și știu, instinctiv, să o recreeze în altă realitate culturală. Pe Mihaela o admir pentru Maggie O’Farrell și Maria Semple, pentru Aminatta Forna și Naoise Dolan. Asta ca să mă rezum la cele patru nume deja tradiționale în acest serial. Îi mulțumesc pentru întâlnirea aceasta frumoasă, parte dintr-o succesiune de dialoguri epistolare care mă fac, zi de zi, mai fericită.
Cred că mă dedublez un pic când traduc. Pe de o parte, sunt traducătoare, adică atentă la sensuri, nuanțe, registre, stil, gramatică, inclusiv punctuație, cu toată responsabilitatea ce decurge din rolul ăsta. Pe de alta, sunt fiecare voce narativă, fie ea omniscientă, fie limitată de viziunea personajului. Sigur, am demarcat cele două ipostaze doar de dragul clarității, fiindcă în realitate ele se completează și alcătuiesc un tot unitar. Încerc să detaliez mai jos.
Ca cititoare, deschid o carte și nu mai văd cuvinte, fraze, virgule, ci oameni în carne și oase și peisaje cât se poate de reale, simt durerea sau bucuria personajelor, trăiesc tensiunea și dau cu înfrigurare pagina ca să aflu rezolvarea conflictului. (Notă: Ca traducătoare-cititoare, văd și cuvinte, fraze, virgule și corectez întotdeauna cu creionul înainte să trec mai departe.)
Ca traducătoare, experiența de cititoare se ramifică, se adâncește și, cel mai important, devine interactivă. Adică particip la ea nu doar ca martor empatic, ci efectiv o recreez într-o altă limbă, pentru un alt public. Și nu pot să fac asta bine decât dacă încep să aud în minte vocea pe care trebuie să o redau, dacă devin un pic fiecare personaj în parte, dacă trăiesc o vreme în fiecare carte pe care o traduc.
De-a lungul timpului, în funcție de traducerea la care am lucrat, am prelungit – dincolo de paginile cărții și de ecranul calculatorului – preocupări, stări, gusturi, interese și obsesii. De exemplu:
Când am tradus Durerea e o făptură înaripată, de Max Porter, m-am gândit tot mai mult la doliul după cineva drag, teamă pe care mi-am recunoscut-o și cu care am încercat să mă împac, situație pentru care nimic nu m-a pregătit mai târziu, în viața reală.
Când am tradus Fata dinainte, de J.P. Delaney, m-a apucat un fel de manie a minimalismului și am tot mutat mobilă prin casă, preocupată de designul interior și de spațiile mari și aerisite.
Când am tradus Greierul de la metrou, de George Selden, am ascultat operă și am poftit la mâncare chinezească, iar metroul mi s-a părut un loc mai prietenos.
Când am tradus Fericire, de Aminatta Forna, am devenit obsedată de vulpi, pe care le-am urmărit avid în mediul virtual și care, ca un făcut, mi-au ieșit în cale și în realitate; tot cartea asta mi-a vorbit, într-un mod potrivit pentru mine, despre traumă și reziliență, despre om ca intrus în natură și despre empatie.
Când am tradus Oameni normali și Lume frumoasă, unde ești, de Sally Rooney, am simțit parcă mai acut stinghereala și tăcerile dintre oameni, teama de implicare și suferință, singurătatea.
Când am tradus Hamnet, de Maggie O’Farrell, eram în plină pandemie, iar episodul despre răspândirea ciumei și, mai departe, pasajele despre moarte și suferința familiei au fost greu de îndurat.
Când am tradus Exerciții de încredere, de Susan Choi, am fost urmărită vreme îndelungată de inteligența construcției și de răsturnarea perspectivelor și m-am gândit cum să mă joc, la rândul meu, cu un astfel de narator necreditabil.
Când am tradus Vremuri interesante, de Naoise Dolan, preocuparea protagonistei pentru chestiunile lingvistice și culturale și-a găsit ecou în propriul interes pentru aspectele ce țin de limba și cultura unei țări.
Lista poate continua, dar mă opresc aici. Se spune că, atunci când citești, trăiești o altă viață. Prin extensie, când traduci, aduci viața cealaltă în propria viață, îmbogățind-o. Cred că meseria de traducător e foarte asemănătoare, din punctul ăsta de vedere, cu cea de scriitor sau de actor. Toți trăim o vreme într-o lume ficțională și ne identificăm atât de mult cu ea, încât, la un moment dat, poate nu mai știm unde se termină una și începe cealaltă.
Sunt totuși unele astfel de lumi care rămân cu mine mult timp după ce m-am mutat din ele. Sunt cărți care mă lasă cu un fel de mahmureală, incapabilă să mă concentrez la altceva. Poate deloc surprinzător, sunt poveștile a căror frumusețe nu este evidentă, chiar facilă, ci reiese din umbre, neguri și abisuri. Sunt, în egală măsură, și textele cele mai dificile, pe care le-am bodogănit, cu care m-am luptat, care m-au învățat să devin o traducătoare mai atentă, mai inventivă, mai exigentă.
Dintre traducerile recente, o astfel de carte a fost Vaporul de noapte spre Tanger, de Kevin Barry, apărută în colecția Anansi de la Pandora M în 2022. Romanul acesta memorabil m-a plimbat nu numai între trecut și prezent, ci și din Irlanda, cu asprimea și melancolia ei, în peisajele însorite din Maroc, și din Barcelona cea aglomerată și colorată în portul Algeciras, loc de așteptare beckettiană a doi mafioți bătrâni. Barry m-a chinuit și m-a cucerit cu stilul său licențios și poetic deopotrivă, cu inventivitatea limbajului, cu combinația de sex, droguri, crime, dragoste, prietenie, boală, nebunie, dor, moarte, așteptare și absurd.
Iar dintre lecturile recente, aș menționa Viciu ascuns, de Thomas Pynchon, apărută la Polirom în traducerea lui Dan Croitoru, tot anul trecut. E o nebunie de carte, o poveste încâlcită cu un detectiv aflat pe urmele iubitului dispărut al fostei lui iubite, în care personajele se tot înmulțesc, ițele se tot amestecă, în loc să se descurce, iar sexul, drogurile și rock’n rollul sunt la ordinea zilei pe fundalul nebunilor ani ’70 din America. Am râs în hohote pe alocuri și am citit cu voce tare unele pasaje, ca să fac poftă de citit și altora. Cu asemenea subiect și atmosferă, limbajul nu avea cum să fie altfel, așa că îmi închipui ce provocare a fost traducerea. Mulțumiri lui Dan Croitoru pentru redarea credibilă a argoului și pentru multiplele note de subsol care lămuresc diversele trimiteri culturale din text.
ioanabaldea.com 