Un interviu cu Olivia Vereha, arhitectă de soluții digitale și activistă civică, despre patrimoniul (nostru) corecțional
Acesta e un interviu pe care îl public post festum, despre cultura pedepsei la noi. Probabil l-aș mai fi amânat, nepermis de mult, oricum, dacă în dimineața aceasta, cu radioul zumzăind matinal în bucătărie, nu s-ar fi reaprins conversația despre amintirea pedepselor nefiresc împletite în etapele școlare. Un moment pe care moderatorii îl gândiseră ca pe ceva posibil ludic, în seria voi ce amintiri de pedepse ciudate aveți de la școală, s-a transformat într-un tăvălug de mărturisiri spontane despre abuz. Mai exact, oamenii sunau și povesteau prin ce grozăvii au trecut. Umiliri, hărțuiri, traume ca la carte. La școală. Capitolul acasă n u s-a deschis.
Mi-am adus aminte (nu că aș fi uitat, dar mi s-a strâns inima de-atunci, m-am luat cu altele și am procrastinam… amarnic) despre conversația cu Olivia Vereha despre disciplina construită pe frică. Punctul ei de plecare a fost o expoziție de la Muzeul Național al Țăranului Român, „Obiecte din Patrimoniul Corecțional”, o inițiativă VDHub, platformă creată de Code for Romania, cu sprijinul Kaufland România.
Ce a văzut publicul prezent la MȚR au fost obiecte aparent banale, conotate cam sinistru în memoria colectivă: rigla, cureaua lingura de lemn, cojile de nuci, mătura de nuiele, galoșul, bătătorul de covoare și, din păcate, multe altele. O cultură a violenței. Un patrimoniu, concret și emoțional, despre care nu vorbim. Olivia mi-a povestit mai multe.
În ce măsură acest spațiu al adevărului pe care îl propuneți a fost relevant pentru publicul tânăr? Cum ajută?
Pentru tineri, expoziția a fost o oportunitate de a înțelege că multe dintre normele și comportamentele pe care le întâlnesc astăzi au rădăcini istorice și culturale mai profunde. Ea i-a ajutat să privească critic ideea că autoritatea trebuie să se manifeste prin control, umilință sau pedeapsă. Fiecare obiect din expoziție a fost însoțit de un citat dintr-o operă literară românească pe care o studiem la școală, citat care descrie o scenă de violență în care s-au folosit obiectele alături de care stă.
În același timp, oferă un vocabular pentru experiențe pe care poate nu au știut să le numească până acum. Mulți tineri se confruntă cu forme subtile de abuz, de presiune sau de stigmatizare. Înțelegând trecutul, pot recunoaște mai ușor aceste mecanisme în prezent și pot contribui la construirea unor relații mai sănătoase și mai echitabile.
Ce spune despre noi, ca societate, faptul că avem un „patrimoniu corecțional”?
Faptul că avem un patrimoniu corecțional ne spune că violența și constrângerea nu au fost excepții, ci au făcut parte din modul în care societatea și-a organizat puterea. Obiectele din expoziție nu sunt doar relicve ale trecutului; ele sunt dovezi materiale ale unor valori, frici și mecanisme sociale care au existat și care, uneori, încă persistă sub alte forme. În același timp, faptul că alegem să le expunem și să discutăm despre ele spune ceva important despre prezentul nostru: că suntem pregătiți să privim critic propria istorie și să ne asumăm conversații dificile despre responsabilitate, demnitate și drepturile omului.
Tăcerile nu dispar de la sine, ele trebuie mai întâi făcute vizibile. Olivia Vereha
Cu ce rămânem după ce depășim asimilarea dureroasă a acestor obiecte – vizual, cultural și moral, în cele din urmă?
Sper că rămânem cu o înțelegere mai nuanțată a relației dintre putere și demnitate umană. După șocul inițial produs de aceste obiecte, apare întrebarea esențială: ce alegem să facem cu această informație?
La nivel moral, cred că rămânem cu responsabilitatea de a nu reproduce mecanismele pe care le condamnăm în trecut. La nivel cultural, rămânem cu conștientizarea faptului că obiectele nu sunt neutre; ele reflectă valorile unei societăți. Iar la nivel personal, poate rămânem cu mai multă empatie pentru cei care au fost reduși la tăcere sau constrânși să se conformeze prin frică.
Cum se deconstruiește o cultură a abuzului?
Nu printr-un singur gest și nici printr-o singură lege. O cultură a abuzului se deconstruiește prin educație, memorie, dialog și responsabilitate instituțională.
Primul pas este recunoașterea. Nu putem schimba ceea ce refuzăm să vedem. Apoi este nevoie de mecanisme care protejează oamenii, de instituții care răspund atunci când apar abuzuri și de o cultură care încurajează exprimarea, nu tăcerea. În cele din urmă, deconstrucția are loc atunci când înlocuim logica fricii cu logica respectului și a responsabilității reciproce.
Și cel mai important este că împreună ne simțim mai curajosi să acționăm. Această expoziție și această campanie sunt menite și să mute reflectorul spre soluții, spre punți prin care victimele violenței domestice să poată cere ajutor, să se pună în siguranță și să găsească sprijinul de care au nevoie.
În ce măsură tăcerea este, ea însăși, un obiect corecțional?
Într-un sens simbolic, tăcerea poate fi cel mai eficient obiect corecțional dintre toate. Multe dintre instrumentele expuse în această colecție aveau rolul de a controla corpul. Tăcerea controlează însă memoria, experiența și posibilitatea de a spune adevărul.
Atunci când oamenii sunt învățați că nu trebuie să vorbească despre ceea ce au trăit, despre nedreptăți sau despre suferință, tăcerea devine un mecanism de disciplinare care continuă să funcționeze chiar și după dispariția obiectelor fizice. Tocmai de aceea, această expoziție este importantă: ea transformă tăcerea în conversație și memoria în cunoaștere publică. În multe privințe, acesta este primul pas către vindecare.
ioanabaldea.com 