Opinie – Pagina 4

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (II)

Un serial cu oameni ocupați

Întrebarea asta, despre care nici măcar nu am crezut că e simplă, pare a evolua, ușor, ușor, spre o cercetare sociologică in nuce… Recunosc că e fascinantă relația oamenilor cu timpul lor, un timp pe care să nu-l tapeteze cu proiecte, dat cu mop-ul, bibliografii profesionale și mobilarea unui coș la supermarket. Pentru mine, care am din ce în ce mai puțin un timp, fie el cât de scurt, pe care să fiu stăpână în economia zilei, conversațiile acestea funcționează și ca modele de bună practică, și ca oglindă retrovizoare, și ca spațiu de întâlnire cu oameni pe care-i simți blocați în aceeași viteză care te traversează și pe tine. E motivul pentru care voi continua să pun întrebarea.

Acum câteva luni, toată lumea spunea că perioada postpandemică va fi mai puțin despre muncă, muncă, muncă și trăitul pe fast forward și mai mult despre călătorii, explorări, reconectări, studiu și așa mai departe. Slow living. Amușinarea relaxată a propriului potențial uman. Nici nu s-au limpezit bine apele și iată-ne, pe cei mai mulți, înapoi cu două sute la oră, cu presiunea economică în ceafă, cu heirupism care ne ține departe de cine vrem și poate că și putem să fim, în puținul timp în care nu ne mână nimic în luptă. Mai mereu, când timpul nu ajunge, tăiem de la noi, din ce ne place să facem, din ce ne alimentează vitalitatea, din orele de somn. Eu așa pățesc. O spun cu toată starea de vină asumată. Și întreb mai departe cum fac alții.

Csibi Magor, activist, specialist în leadership antreprenorial

Am avut un moment în viață care m-a învățat cât este de important ca să îmi rezerv zilnic timp pentru mine. Dacă ești obsedat de muncă și performanță, cum am fost și eu, este foarte ușor de spus că trebuie să ai timp și pentru tine, dar mult mai greu de realizat.

Deseori confundăm carierele noastre cu viața și ratăm multiplele aspecte și fațete ce există pe lângă muncă.
Csibi Magor

Pentru mine momentul de schimbare a fost când m-am apucat de sport, acum aproape 10 ani, și mi-am zis că în fiecare zi, la ora 18, vrea să fiu pe pista de alergare. Pentru asta, însă, era nevoie să plec de la birou pe la 17:30, în fiecare zi. M-am ținut de acest obicei de atunci. Aproape zilnic mă antrenez și nu lucrez după 18, decât dacă este o situație ce nu suferă amânare. Adică munca după ore 18 este excepția, nu regula.

Sabina Varga, host &producătoarea podcastului Zest

Timpul a căpătat o nouă dimensiune în ultimul an și ceva, de când sunt mamă. Înainte, pur și simplu spuneam stop muncii, îmi puneam căștile și făceam ce aveam chef. Citeam, scriam, alergam, mâncam ceva bun și mă uitam la filme. Dacă mă durea spatele, programam un masaj. Ieșeam cu prietenii la o cafea sau la bere, plecam în munți și cumpăram bilete de avion. Mi-am propus mereu să am în jur oameni care nu au pretenția să iau munca acasă și care să-mi respecte spațiul personal, atât timp cât și eu respect ce am de făcut.
Acum, depind de alții pentru a avea timp pentru mine. Alții fiind soțul sau altcineva din familie care să stea cu copilul. Faptul că ei trebuie să-mi dea timpul lor la schimb pentru timpul meu nu e tocmai comod. Chiar dacă o fac cu inima deschisă, și nu din datorie sau obligație, simt o presiune, ca și cum nu aș fi liberă, de fapt. Știu că e doar în capul meu și că, în ciuda presiunii ăsteia, trebuie să-mi iau timp pentru mine. Oarecum ironic, timp pentru mine înseamnă, mai nou, să muncesc. Pentru că acasă nu mă puteam desprinde cu adevărat de copil, la începutul anului, am închiriat un birou într-un spațiu de coworking. Am mers acolo până în vară, doar în weekenduri, și am folosit timpul ăla să mă concentrez pe proiectele mele, în special pe podcastul Zest. Chiar dacă a fost obositor să nu iau cu adevărat o pauză – poate mi-ar fi fost mai bine să dorm sau să mă plimb -, simțeam că e mai important să nu abandonez lucrurile pe care le construisem. Identitatea de mamă poate fi copleșitoare și te poți trezi, după ani de zile, că nu mai știi cine ești. Încerc, pe cât posibil, să mențin contactul cu mine, pentru că e sănătos și în relația cu ceilalți să ai o lume doar a ta și să nu te uiți doar spre ei pentru împlinire.

Cum fac să am timp pentru mine? Îl negociez cu alții, îmi găsesc un spațiu unde am liniște, îmi iau laptopul și musai căștile și, când mă încearcă vina sau când trece prea mult timp fără, calculez prețul uitării de sine, și iese cam scump.
Sabina Varga

Doru Căstăian, profesor, autor, traducător

Ca să pot răspunde la întrebarea ta, va trebui să îmi definesc termenii. Ce să fac, vechi apucături filosofice. Aşadar, ce înseamnă “timp pentru mine”? Un timp pe care să mi-l dedic, în care preocuparea mea să fiu eu însumi, să mă îngrijesc de ale mele? Atunci, parte din timpul pentru mine este şi timpul pentru alţii. Nu cred că viaţa unui om se împarte în ceea ce le oferim celorlalţi si ceea ce facem pentru noi. Anticii ştiau asta foarte bine atunci când nu despărţeau interesul personal de cel public. În siajul culturii creştine, cu tot cu modernitatea Luminilor, oamenii au învăţat să sape o prăpastie între interesul lor personal şi cel public. Eu nu cred asta, n-am văzut niciodată o distincţie clară între cele două.

Elevii mei îmi cunosc familia, mi-au intrat în casă, s-au jucat cu băiatul meu. Pot continua gândurile începute în sufrageria mea în vreme ce discut cu elevii sau studenţii mei. Am timp pentru mine chiar şi atunci când timpul meu e pentru alţii.
Doru Căstăian

Desigur, asta nu înseamnă că nu îmi trebuie şi timp singur. Deşi, chiar şi atunci când sunt singur sunt cu alţii. Când îmi permite programul, îmi iau o oră să stau undeva în oraş, de obicei pe malul Dunării, printre sălcii şi să citesc. Trag în pieptul aerul umed şi ascult Dunărea de când am venit pe lume, nu m-am săturat vreodată. Îmi las uneori mintea să rătăcească, în chipul vechilor stoici, îmi imaginez cum Dunărea străbate milioanele de ani şi cum noi, cu toate patimile noastre, suntem nişte vietăţi de o zi. Apoi, nu mă feresc să am mereu cu mine cărţi. Tocmai pentru că nu mai am timp, citesc oriunde, la coadă la medicul de familie, la picnic, chiar şi la coada din supermarket. M-am dedulcit şi la podcasturi, vloguri şi alte cele, dar, deocamdată cartea rămâne viciul fundamental. Nu în ultimul rând, reuşesc să am timp pentru mine pentru că sunt rezistent fizic. După ce toată lumea adoarme în casă, îmi fac un ceai bun si iarăşi citesc sau scriu, dar mai rar. Acesta e tot timpul pentru mine, întrepătruns cu cel pentru alţii, pentru că întotdeauna sunt cu alţii când sunt singur şi sunt puţin singur când sunt cu alţii. Să nu uit: vara asta promit că voi da mai mult timp pescuitului. O excursie în deltă acum două luni m-a făcut să îmi amintesc ce mult îmi place să fac asta. Am cam uitat-o în ultimii ani. Vă îmbrăţişez cu drag, fir întins tuturor.

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE?

Un serial cu oameni ocupați.

Mi-a licărit prima oară ideea acestui serial când mi-am dat seama că nu mai fac aproape nimic pentru mine. De fapt, mint, am văzut un film de oameni mari, eu singură, în ultimele… șapte sau opt luni. Era un documentar despre traumă și l-am văzut, cu pauze, între 23.30 și 02.00. Am citit maxim trei cărți pentru mine de când a început anul. Dacă îmi rămâne o felie cât de mică de timp în care nu mă ocup de toate cele care așteaptă în Inbox-ul meu mental, mă scufund în vină ca Diogene în butoi. Așa că m-am hotărât să întreb alți oameni – ocupați, conectați, poate mai obosiți, poate mai bine organizați cum fac. Cum se împart între toate rolurile lor sociale, cum vâslesc până la mal, cum echilibrează munca, viața de acasă și stropul de spațiu care, teoretic, ar trebui să ne rămână nouă, să ne încărcăm bateriile. Senzația mea e că zona asta e făcută mai mereu din firmituri. Dar, de ce să mint, poate că tuturor ne folosește să împrumutăm obiceiuri bune de la alții, sau măcar să ne ostoim cu ideea că nu suntem noi singurii oameni tocați mărunt între deadline-uri, rapoarte, rufe necălcate, cumpărături nefăcute, ședințe și proiecte personale amânate pentru o dată neidentificată, ca obiectele zburătoare (mă rog, despre ele măcar se discută, în ultimul timp…). So, here it goes…

Oana Boca Stănescu, coordonator editură și publicații UNATC PRESS, fondator Headsome Communication

· Tu cum faci să ai timp pentru tine?

Prin 2016, am intrat într-o mică încurcătură cauzată de un cartof. Să vă explic: în primăvara aceea, mă ocupam de programul Israelului, țară invitată de onoare la Bookfest, proiect care mă obliga să particip la multe ședințe desfășurate la sediul Ambasadei. Asta, în calitatea mea de manager cultural. În calitate de mamă a doi copii și gospodină a casei, eram într-o continuă alergătură. Ca și acum, de altfel… Regula era aceea că făceam cumpărături oriunde vedeam un magazin deschis, între două întîlniri profesionale.

Într-o astfel de pauză, într-o zi am cumpărat un kilogram de cartofi, pe care l-am îndesat în geanta de umăr. Ajunsă acasă, am scos cartofii din geantă, dar unul s-a rătăcit aiurea printre documente și m-a băgat a doua zi în bucluc la punctul de securitate al Ambasadei.

Întîmplarea asta cu cartoful rătăcit este rezumatul vieții mele de aproape 14 ani, de cînd încerc să înghesui într-o geantă cu volumul de douăzeci și patru de ore munca profesională, pe cea casnică și îndatoririle de mamă. În tot acest interval mi-am mai găsit timp pentru mine (omul, femeia…) doar de teamă sau accidental.
Oana Boca Stănescu

De spaimă, atunci cînd se prăpădea cîte un apropiat și, înfricoșată, juram că îmi schimb stilul de viață (iar pentru cîteva zile găseam și energia să simulez asta) și accidental, de fiecare dată cînd am depășit cotele de oboseală permise sau cu ocazia unei vizite neprevăzute.

În rest, timpul-pentru-mine este doar un motiv de vinovăție a mea față de mine.

Noemi Meilman, cofondator al agenției de PR TheStation.ro, blogger noemimeilman.com

“Cum faci să ai timp pentru tine?” cred că este una dintre întrebările cheie pentru mine.

Chiar dacă raspunsul meu poate părea anecdotic, acesta este destul de scurt:

Timp pentru mine este atunci când citesc o carte în tihnă (iar asta înseamnă: în vacanțe, de sărbători sau în tren și în avion). Timp pentru mine este atunci când merg să văd o expoziție la muzeu sau într-o galerie de artă sau studio artistic. Timp pentru mine înseamnă să mănânc ceva dulce și să mă uit la un film sau la un serial bun. Timp pentru mine este să fac colaje sau pur și simplu să mă uit la cum dorm fericiți cainii noștri dragi, Miami, Clint & Shlomo. Timp liber mai înseamnă ca pur și simplu să mă uit la cerul împodobit cu stele, în nopțile cu cer senin.
Noemi Meilman

Mulțumesc pentru întrebarea prețioasă.

Noemi

Vlad Eftenie, fotograf, lector doctor arhitect la Universitatea de Arhitectura si Urbanism „Ion Mincu” Bucuresti

De peste 10 ani am modelat, am „sculptat” conştient modul în care dau sens trecerii timpului. Probabil că astăzi este ceea ce am numi „un stil de viaţă”. Atunci când faci lucruri în care te regăseşti, când cunoşti ce iţi place să faci şi reșsșsti să te apropii de ceea ce te atrage, ceea ce îţi trezeşte curiozitatea şi îţi hrăneşte creativitatea, timpul ocupat şi cel liber se împletesc în mod fericit şi te încarcă. Eşti tu însuţi, în flux, în ambele instanţe. Trebuie să oferi ceva, pentru a câştiga altceva. Știu asta. Investesc timp şi emoţie, energie creativă, pentru a câştiga un timp al experienţei, al aflării şi conştientizării. Cand faci ceva interesant, pasionant, timpul parcă dispare, nu iţi mai dai seama cum se scurge. E o metodă „secretă” de a a-l „fenta” :). Atunci când fotografiez, revin la „acum”, imaginea conferă senzaţia perenităţii.

Am privilegiul sa pot face ceea ce ma pasionează, aleg acele joburi şi activităţi care mi se par atrăgătoare, interesante, din care pot învăţa, unde pot avea esenţial o contributie personală. Momentul în care am avut curaj să spun „nu” a fost magic şi a avut urmări pozitive, mereu.
Vlad Eftenie

Am avut mai mult timp să fac cu şi mai multă dedicare ceea ce iubesc. Creativitatea consumă resurse, se consumă şi trebuie mereu aprovizionată. Da, câteodată sunt epuizat şi surmenat. Am răbdare atunci şi „fac focus” pe ceea ce este important, pentru a duce acţiunile la bun sfîrşit. Cursuri la facultate, workshopuri, cercetare activă, formare continuă, seminarii, campanii, interviuri, infotrips, joburi, evaluări, interviuri, emisiuni. Fac câte ceva din toate acestea în fiecare zi. Din afară pare că doar mă plimb 🙂

Mă încarc explorând, ascultând muzică bună. Caut prezenţa apei, lumina bună. Observ, simt, sunt foarte curios, mă las uşor fascinat, filtrez mult. Când simt mai intens, e semn că timpul e bun. Când nasc noi idei şi viziuni, ştiu că timpul e bun. Când pot ajuta şi pe altcineva să afle şi să fie uimit, să devină curios, e un timp bun. Atunci timpul, ocupat sau liber, devine doar timp cu sens, iar aceasta estompează graniţele şi conferă un sentiment palpabil de libertate.

Când fac ceea ce imi place, e mereu timp pentru mine, de fapt. Consumat, transformat, dăruit, câştigat.

Am editat acest prim episod într-o pauză de prânz pe care am reușit să o reduc la douăzeci de minute în care am mâncat, cu laptopul în brațe, aproape două cești de cafea. Am geanta plină de cartofii Oanei, încerc să-mi umplu buzunarele de clipele mici de tihnă despre care mi-a povestit Noemi și simt că ”nu”-ul magic al lui Vlad e una din formulele care, dacă nu îți poate da mai mult timp liber pentru tine, măcar îți poate da un timp trăit cu sens. Cel puțin pentru o vreme.

Mai studiez, mai învăț, mai exersez. Va urma.

ÎMI PARE RĂU CĂ TE DOARE

De la șoferul care urlă în trafic, la vecinul care urlă în toiul nopții, la profesorul care urlă în oră, la copilul care urlă în pauză, la tine care urli. La altcineva. Căutăm pe șoptite soluții pentru viața trăită cu vocea ridicată. De obicei când ne doare gâtul sau când obosim. Adevărul, arareori pur și niciodată simplu, cum ar spune Oscar Wilde, e că ne urlă multe frici pe dinăuntru. Neputința e mai mereu zgomotoasă. Ne uităm la documentare, căutăm mindfulness pe Youtube, pledăm pacifist cu vecinul, cu profesorul, cu copilul.

Nu m-am apucat să scriu despre asta ca să mă alătur corului care arată cu degetul violența nejustificată, deși ea e peste tot – în reclame, la Poștă, la spital, pe stradă, în background-ul nostru cultural, în informația primară, în adolescența din jurul blocului și din curtea școlii, într-un headline, într-o ședință, într-o notă, într-o ușă trântită, într-o durere insuficient mestecată interior. Face și desface ierarhii, convinge copiii să sară pe geam, când nu mai pot de umilință, rupe familii, crește în spatele (prea) multora ca o cocoașă în care se amestecă genetic părinți și bunici. De curând, cineva m-a întrebat cum ar trebui tratat dezechilibrul acesta social care pare mai acut acum, după un an de frici, ca înainte. Apetitul ăsta fantastic de a urla la celălalt. De a-l pălmui metaforic. De a șterge cu el pe jos. De a-l umili. De a-l îndoi. De a-l rupe. Am spus, cu destul de multă convingere, că eu cred în conversațiile publice, la nivel de comunități și micro-comunități, în dezbatere, în punerea subiectului pe tapet în școli, în companii, în librării, peste tot. Cred în trasul de mânecă, în umanizarea instantanee și obligatorie a celui la care urli ca să calmezi o frustrare născută în altă parte. În exercițiul negocierii, al argumentului, al dezechilibrului ostoit nu de timp, ci de cuvinte.

Azi, însă, am văzut o scenă clasică, revelatorie în simplitatea ei. Copilul se împiedică și cade. Se ridică plângând, aleargă la mama care merge cu doi pași în fața lui și o lovește cu jucăria, țipând amcăzutamcăzutamcăzut… E atât de simplu, de fapt. Lovim pentru că ne doare. Nu știm prea bine să vorbim despre durerea asta și atunci o replicăm în celălalt. Mi-am dat seama că știu foarte mulți adulți toddleri.

Așa că poate durerea e conversația socială necesară. Suferința din care proiectăm durere înspre celălalt și, câteodată, înspre noi înșine. Generația mea așa a învățat. Să ia note mari ca să fie iubită și să muncească până cade din picioare ca să fie apreciată. Și, da, cred că e o formă de violență pe care o generație întreagă a întors-o către sine, cu pumni imaginari, până când ne-am îmbolnăvit, am obosit și am urlat la celălalt tot ce nu mai avem putere să urlăm înspre noi înșine. Mă uit la câtă lume se vede într-un film despre traumă și mă sperie un pic . Unde ne plasează asta pe noi, achieverii, workoholicii, extenuații, ipohondrii, defensivii, compulsivii, nehotărâții? Cei care așa am înțeles, că trebuie să fim cuminți și să învățăm bine, să muncim mult și să stăm în banca noastră? Nouă nu prea ni s-a povestit despre odihnă, răsfăț, compasiune (inclusiv pentru sine), identitate definită dincolo de borderouri, cataloage și ambalaj exterior. Așa că poate trebuie să povestim noi. Mai mult. Mai des.

E o lecție foarte grea. E o conversație aproape imposibilă. Și e foarte târziu pentru ea. Dar poate că merită.

Iei jucăria din mâna copilului, îl iei în brațe și-i spui la ureche, de câte ori are el nevoie, îmi pare rău că te doare. Poate că e atât de simplu.

Pe TINE CE TE FACE SĂ FII Tu?

Am dat rar pe aici în ultimul timp. Din motive multiple. Lumea mea e complicată, iar eu sunt un mic Sisif din ce în ce mai obosit. M-am trezit, însă, zilele astea, cu o întrebare care, de când mă știu, mi-a organizat ceva mai bine haosul interior. M-a ajutat să văd mai clar în momentele proaste.

M-am gândit s-o dau mai departe. Poate mai ajută pe cineva, poate plutește ca o ușă de dulap și reușește să țină la suprafață, pe un ocean rece, mai mult de doi oameni 🙂

Pe tine ce te face să fii tu?

Așa sună întrebarea mea. Câteodată reușim, chiar și pe o perioadă mai lungă de timp, să funcționăm ca niște mici roboței, facem ce trebuie, ne organizăm viețile în sisteme de susținere, ne concentrăm pe util și pe utilitar. Siguranță, stabilitate, rutină bună, mici plasturi de supraviețuire (o înghețată în plus, poate mai multe cumpărături, un mic viciu întreținut (eu, când nu-mi mai doresc cercei și cărți, știu că nu-i a bună), ideea că mai e puțin și… [insert guilty pleasure]. Facem ce trebuie, cât trebuie. De la un punct încolo, însă, ne târâm spre un finish. Spre cine suntem, într-un fel.

Poate că nu mai suntem cine eram anul trecut. Sau acum doi ani. Sau cinci. Lucrurile care ne făceau să fim noi, cele la care eram buni, poate, cele care ne făceau să râdem, cele pe care le asamblam cu plăcere într-o volută identitară sunt încă acolo. Cât din ele reușești să faci, în viața ta de acum?

Ce lași să moară pe drum? Și de ce?

Cunosc oameni extrem de talentați într-o direcție sau alta care supraviețuiesc în cu totul alte domenii decât cele în care excelau. Că așa e viața. Îți dă câte-o furtună, te mută pe un alt continent… și câteodată te face să pierzi piese pe drum. Și să nu mai știi. Ce făceai tu bine. De ce. Cu ce miză. În plan concret, lucrurile astea îngropate voluntar, părăsite, uitate, creează nedorite zone deșertice acolo unde au fost, cândva, grădini.

Da, sunt și lucruri care țin de vârste pe care le părăsești. Gusturi care se schimbă. Abilități care evoluează. Sau involuează. Sau stagnează. Sau dispar.

Dar sunt și lucruri care zac într-un sertar închis. Pentru că nu ai timp, nervi, chef, vlagă de ele.

Azi m-am gândit puțin la Arhitectura fericirii a lui Botton. Și la structura de rezistență a fiecăruia dintre noi. La ce făceam bine. La ce pot face mai bine. La ce nu fac. Pentru mine.

M-am trezit cu versurile astea ale lui O’Shaughnessy în minte, ca un soi de amintire vinovată a unui viitor neîntâmplat:

”We are the music makers,
    And we are the dreamers of dreams,
Wandering by lone sea-breakers,
    And sitting by desolate streams; —
World-losers and world-forsakers,
    On whom the pale moon gleams:
Yet we are the movers and shakers
    Of the world for ever, it seems.”
Arthur O’Shaughnessy

Pe tine ce te face să fii tu?

PAIN MANAGEMENT

Pentru mine, nu există analgezic cum e scrisul. Dacă timpul pentru scris s-ar administra în pastile, aș lua cu pumnul. Zilnic. Știu, your ultimate junkie. Nu degeaba, când lumea mă strânge, îmi imaginez că scriu. Lucru pe care, așa cum cred că am mai mărturisit pe-aici, îl fac rar, din lipsă de vlagă. Unul din cele mai întristătoare lucruri, când obosești, e că, dacă ai o oră a ta, o cam zaci, după care nu faci decât să regreți zăcutul.

Iar oboseala cea mai mare, din ce citesc și aud și la alții, vine din lipsa unui orizont de așteptare bine definit, a posibilității de proiecție, a planurilor făcute măcar pe termen mediu. Probabil că una din probele de foc ale pandemiei a fost testarea constantă a adaptabilității fiecăruia dintre noi. Cum o să te descurci săptămâna asta? Cum faci cu deadline-urile, cumpărăturile, vria casnică, deriva școlară și trăitul relativ monahal, cu alți oameni văzuți mai degrabă pe ecrane decât în carne și oase? Faci, până la urmă. Atât că-ți consumi mai repede bateriile și, la finalul zilei, ești varianta epuizată a celui sau celei care ai fost. Într-un fel, lumea asta, prin care navigăm cu frâna de mână trasă, e invadată de o durere cronică, ținută la limita suportabilității de strategii individuale mai șubrede sau mai elaborate, pe care ne străduim din răsputeri să le menținem funcționale.

Acum, că e frumos afară și, ocazional, chiar și în București miroase a verde inclusiv prin FFP-uri, se creează, vrând, nevrând, și contratimpul acesta frustrant cu ce ai putea și ce poți, de fapt, să faci. Azi, pe când spălam vasele și mă bucuram de geamul larg deschis al sufrageriei, m-am trezit revizitând mental o imagine aproximativ similară, cu prieteni așezați turcește pe covor, ronțăind felii crocante de conversație împărțită până-n miez de noapte. Mais où sont les neiges… Ce doare nu e imaginea în sine, ci faptul că nu ai idee când și dacă va putea fi recreată, într-un viitor minimal previzibil. Pendularea între optimism și pesimism variază în funcție de statisticile zilei și e, ea însăși, un soi de uzură constantă, o stare abrazivă emoțional, de care te scuturi greu. Cum? De obicei, prin rutină bună.

Sigur că fiecare își are lista lui de lucruri care-l țin pe linia de plutire. Pentru mine, ingredientul principal rămâne ludicul. Că e concret, exersat cu piese de Lego pe covor, la patru mâini, regizoral, într-o pagină de care nu am niciodată timp, complice, când imaginez scenarii de vacanță pe care le prezint drept realizabile și le simt undeva, între utopic și distopic, el rămâne bagheta mea de Prospero. Fără ea, sunt un biet Caliban în ochiul furtunii. Nici cu ea nu sunt chiar Ahab, dar, măcar, mă mențin la suprafață.

Ceea ce poate că e tot ce contează acum. O porție de paste așezată cu fast în farfurie, ca la restaurant. O plimbare neașteptată și un pom pe care nu-l știai, înflorit aproape nevrotic. Ideea că te ține cineva de mână când te împiedici. Un film vechi, la fel de bun după atâția ani. O rochie nouă. Poate că vei avea, cândva, nu se știe când, unde să o porți. Toate astea contează. Am tot văzut asemenea liste, toate atât de pline de nevoia asta atavică de vitalitate, de viață pe care s-o trăiești, nu care te trăiește ea pe tine. Dincolo de toate aceste lucruri, variabile ale identității noastre exersate în gesturi mici care ne încarcă bateriile, cred că stă nevoia aceasta extraordinară de a inventa, în continuare, o gramatică a fericirii în vremuri nefericite. E foarte ușor să-i spui cuiva să se bucure de faptul că e viu, sănătos și funcțional. E mult mai greu să o faci. Cum mi-a spus cândva cineva, cine se bucură că trage aer în piept? Ei bine, redescoperirea acestor mici privilegii pare să fie o plasă de siguranță. În lipsa ei, ne cam facem cioburi. Citeam undeva că, atunci când Diaghilev a pus în scenă Cleopatra, la Londra, în 1918, Léonide Massine era terorizat de ideea că s-ar putea îmbolnăvi de gripa care se întindea prin Europa. Teama ucidea lent în el dansul și tot ce fusese cândva plăcere pură se transforma în crispare. Massine s-a încăpățânat să danseze pentru public, stăpânit de groază, terorizat de frigul din sală, de posibila contaminare, de orice mușchi care-i vibra dureros, până când portarul teatrului a murit de gripă. Cumva moartea asta, a plăcerii, a firescului exersării unui talent, mi s-a părut infinit de tristă. Distanța dintre curaj și grotesc e, uneori, o linie fină, pe marginea căreia e, într-adevăr, extrem de frig.

Așa că, până când scena va fi posibilă, ne rămâne dansul din sufragerie. Pe iarbă, cu picioarele goale. Pe o plajă pustie. Într-o fărâmă de poieniță. Într-un colț al propriei minți. Evident, din punctul meu de vedere. Moartea trăirii autentice de dragul vitejiei exhibate nu m-a pasionat niciodată. Și cred, în continuare, că lucrurile prin care te definești sunt ancora ta în lumea viilor. Resortul intim al ființei tale. Pastila necesară, care camuflează durerea. Pentru că nimeni nu știe dacă și când va trece. Încă. Important, deocamdată, e să putem deschide fereastra. Să ne putem uita spre mâine, cu cicatricea lui ieri încă atât de proaspătă, și să ținem durerea sub control. Cât se poate.

10 lucruri BUNe

Știu că e un an de. Că suntem toți obosiți. Zgâlțâiți. Tracasați. În așteptarea unei primăveri care nu mai vine. Și eu sunt. Poate (și) de asta m-am gândit să încerc să fac, periodic, o listă de zece lucruri bune. Unde zece e un ideal. Practic… sper să trec de cinci. Nu m-am gândit la lucruri mari, ci la lucruri mici, din cele care construiesc un orizont ceva mai solar. Interior și exterior. Sigur, sunt zece lucruri subiective, dar sper ca exercițiul, în sine, să fie unul bun. Și, sigur, sunt curioasă cum arată listele voastre, dacă veți dori să împărțiți un pic de culoare în primăvara asta cam posacă.

Am văzut zilele astea, într-un moment când aveam multe griji pe cap, o filmare rară cu o pisică sălbatică în Apuseni. Eu am găsit-o, inițial, pe Mediafax. Era în ea așa o vrajă netulburată de furtunile lumii noastre că mi-a dat un soi de liniște. Câteodată e nevoie doar de atât, de câteva secunde de frumusețe înainte să te întorci la război.

2. Pozele oamenilor care se vaccinează. Speranța din ele. Fericirea celor apropiați, care-i văd pe ai lor dragi dincolo de linia frontului. M-am bucurat pentru fiecare dintre ei. E mai ușor să-ți duci așteptarea ta când te bucuri pentru alții. Pentru fiecare om care o să fie bine.

3. La noi weekend-urile sunt cu desert și ăsta a fost cu înghețată (visez la ea cam de… miercuri). Un pont: lămâie și fistic de la Velocita.

4. Lista mea de cărți crește. O să fac un articol separat, că e prea lungă, dar deocamdată nu vă spun decât Didion (Anansi, Pandora M), Gillham (Corint Fiction), MacFarlane (Polirom), Forgách (Anansi, Pandora M), Kargar (Corint, în pregătire), Mitchell (Humanitas Fiction). O să am ce face de Paști. Revin, garantat, cu detalii. Îmi e dor să scriu o cronică lungă, despre un text care a rămas cu mine.

5. Și fiindcă tot vorbim de liste, cred că o să fac o listă și poate și o serie de interviuri cu ilustratori români: Ana Alfianu, Alexia Udriște, Mihaela Paraschivu, Cristiana Radu, Ioana Petre fac așa niște minuni că ți se duc automat colțurile gurii spre urechi când dai peste ele. Ar trebui să o facem mai des, mai mulți. E terapeutic.

6. Spencer Tracy, în scena finală din Ghici cine vine la cină, 1967. El spune un monolog interminabil, Hepburn joacă din ochi. Tracy a murit la șaptespreze zile după ce a terminat filmările. După ce i-a spus Christinei din film cât de mult a iubit-o. Și Christina a plâns pe sub genele lui Hepburn. Nu voi fi văzut niciodată filmul ăsta, un pic siropos, un pic magistral, de suficient de multe ori. ”And if it’s half of what we felt, that’s everything”.

7. Știu că toată lumea e înnebunită acum cu Meghan și Harry (sau Haz, cum înțeleg că i se spune), Daily Mail, Piers Morgan, God Save the Queen și Oprah, dar inima mea bate în altă parte. La National History Museum e o minune de expoziție care se poate vedea online, pentru copii mari și mici: Fantastic Beasts: The Wonders of Nature. E adevărat, nu am s-o văd fizic, ceea ce mi-ar fi plăcut la nebunie, dar visez la ea cu conștiinciozitate. E o colaborare Google Arts &Culture, NHM London, Warner Brothers și J.K. Rowling. Lumos, ce să zic…

8. În toată nenorocirea, mie mi se pare un lucru bun că se nuanțează, în spațiul public, conversația despre muncă. Se fac liste (alte liste) cu ce se poate păstra, ce se poate adapta, ce se poate flexibiliza, ce se poate regândi. După un an de lucrat online, iată că nu biroul, ci omul face job-ul. Faptul că există conversația aceasta va schimba radical felul în care ne raportăm la programe, ședințe, reconversii și, în general, la resursa umană. Ceea ce e bine. Se demontează rigidități care costau bani și generau timpi morți. Intuiția mea e ca această conversație va avea în centrul ei întrebarea ”Cum ești tu mai productiv?”. Nu va mai fi despre pontaj de la 9 la 17, ci despre ce poți să faci de la 9 la 17. Concret.

9. Tuturor ne e dor, foarte dor de librăriile fizice. Dar, când nu le pot vizita, fac ce fac și ajung pe enbook.ro, sau pe anticexlibris.ro. Construiesc coșuri peste coșuri de minuni. Și… păcătuiesc, de câte ori pot.

10. Pe 10 nu l-am găsit. M-am căznit un pic, dar nu am dat de el. Ceea ce nu e neapărat rău. Dar e weekend, suntem împreună, uite că reușesc să și scriu ceva… Și azi a fost, totuși, mai puțin frig ca ieri. Eu am ratat cum a rămas anul ăsta cu Punxsutawney Phil, așa că sper la mai bine. Poate că ăsta e al zecelea lucru. Un strop în plus de speranță în ceașca de vești rele. Cine știe…

I’M HERE, LIVE. ZOOM IN.

Cronica unui dezastru texan cu pisici, avocați, spectatori și un videofilter

Da, și eu am râs. Cu șapte guri. E o perioadă mizerabilă și orice prostioară cu potențial de sitcom îți scoate, cumva, creierul din priză. Pune durerile în stand by. Așa că, atunci când îți vine să râzi, râzi. Intens. Cu toți dinții.

Tot internetul a râs, epuizat de toate lunile astea seismice emoțional, de disperarea avocatului captiv în infamul kitten filter, de benevolența judecătorului chitit să-și lumineze confratele în complicatele ițe ale Zoom-ului nărăvaș, de posibila scenă de familie ușor de intuit în fundal, de ridicolul situațiilor în care ne aruncă lipsa asta de granițe solide între real și virtual.

Da, un copil îți poate invada spațiul de muncă. Îți poate dinamita proiectul de serviciu. Te poate face să ratezi un deadline, o prezentare sau, în situația dată, o audiere. Parte din demonizarea online-ului e potențialul acesta catastrofic, cu faimă instant, nedorită, nestrunită și hohotitor ancorată în memoria colectivă. Sincer, pe lângă ce a pățit domnul… pisoi, Ziua Izabelei e un vis frumos. De primăvară.

”I’m here, live. I’m not a cat.”

Faptul că ajungi să te delimitezi de felina de pe ecran, cu teroare absolut justificată, poate genera, în timp, analize complicate, care duc toate în aceeași direcție: cât suntem de alienați, de reducționist închiși într-un ecran, de limitați în umanitatea noastră creativă, socială și sociabilă când privim lumea din spatele unui ferestre de Zoom. Cu și fără filtru. Online-ul e o sursă nesecată de penibil, e confuz, complicat și predispus accidentelor. Sălile de judecată ar trebui să rămână săli de judecată, clasele, clase, birourile, birouri.

Parcă înțelegi mai bine argumentele astea când te uiți în ochii adorabilului pisoi care a înghițit un avocat texan.

Și totuși, în anul acesta pandemic, online-ul failibil, fragmentat, claustrant și fragil ca o bombă cu ceas a salvat…vieți. Posibil și pe a mea.

Mă întreb, câteodată, dacă vom uita acesta lucru. Dacă atunci când vom reduce (a câta oară?) socializarea la un grup de oameni care își dau mâna și discută despre vreme la 5 centimetri unii de ceilalți ne vom aminti acest detaliu. Că posibilitatea de a munci, de a învăța, de a comunica la distanță a salvat vieți. Că asta a însemnat un progres fantastic. Ceva care suportă, cu siguranță, perfecționări. Dar în niciun caz ceva pe care să pui anatema. Pe care să-l arunci la coș. De care să te lipsești indiferent de context, pentru că te-ai obișnuit altfel.

Da, e incomod, de multe ori. Ciudat, ca orice tehnologie nouă. La fel au fost, la vremea lor, tiparnița, becul, tranzistorii, antibioticele sau un CT (ultimul continuă să nu fie foarte plăcut, dar rămâne enervant de… util; uneori vital).

La finalul zilei cu pisoiul licențiat, o zi, de altfel, epuizantă online, copilul și cu mine am campat patruzeci și ceva de minute în fața unei alte mari invenții a umanității: Netflix-ul (nu trageți!). Ne uităm la Anne with an e. Am ajuns la sezonul trei. De pe ecranul laptop-ului meu, fetița asta cu părul roșu explică unei comunități ultragiate de metodele de predare ale noii profesoare cum nu cu mult timp în urmă și trenul era exotic. Și uite că nu mai e. Ba, ce să vezi, unora a ajuns să li se pară indispensabil.

Orice progres e complicat. Jalonat de hârtoape tehnologice. Dar important, pe termen lung. Important moral, câteodată, pentru că ne ține mințile deschise, permeabile la evoluție, sensibile la potențialul semenilor noștri de a transforma un context nefavorabil într-unul… suportabil, măcar.

I’m here, live.

Poate că, pe termen lung, asta e tot ce contează. Asta și cele câteva minute în care, în lumea asta online din ce în ce mai polemică și mai polarizată, am râs așa, ca în curtea școlii, pentru că am auzit o glumă bună.

P.S. Da, evident că las aici și link-ul, măcar să știm, mai târziu, pe ce ne certăm 🙂

ÎNCĂLZEȘTE CUPTORUL LA 180 DE GRADE

Sunt cele mai ciudate Sărbători. Nu știu dacă neapărat cele mai triste, deși a plouat cu vești rele și, în ultimele zile, m-am strâns în mine ca sub o glugă de arici. Nu e ușor, nu e nicicum. Îmi lipsesc niște oameni, apa caldă și căldura s-au oprit de trei ori săptămâna asta (nici acum nu suntem departe de o stare de iglu, ameliorată doar de cele trei aeroterme care sfârâie strict cât să nu purtăm mănuși în casă), mestec greu schimbări care mă prind din urmă, ca un soi de Smaug care simte ori de câte ori îmi zornăie buzunarele de speranță. Iar mie, una, povestea cu hygge nu prea-mi ieșea nici înainte.

Dar azi e sărbătoare, Moș Nicolae chiar și-a găsit, în mod miraculos, drum până la noi și, după ce s-a plâns tot ce era de plâns, am râs tot ce era de râs.

Am făcut crumble. Și brioșe. Și fritatta persană. Și schimb de bunătăți cu mamele pe care nu le pot îmbrățișa. Și m-am auzit la telefon cu voci care îmi lipsesc. Și am cumpărat un ren mic și ciudat, ecosez, pe care l-am botezat Sven și care era suficient de hapciupaliu (cuvânt împrumutat de la membri ai familiei mai simpatici ca mine :-)) cât să se potrivească perfect la noi acasă. Nu am găsit ilex, nu am terminat tot ce era de făcut, nu citesc nimic grozav, copilul nu și-a terminat temele.

Nu e chiar cum am vrea.

Dar e.

Poate că asta e cel mai important.

Să scoatem vesela bună fără motiv. Să nu mai drămuim chiar fiecare linguriță de zahăr. Să facem să fie cald în casă când e rece caloriferul (mă rog, e o metaforă, puțin ajutor de facto ar fi grozav aici, că mie vraja cu țevile nu-mi iese decât cu ”parametri insuficienți”). Să luăm o pauză de la pozele cu noi în în sprint de alegători, de la tot ce e greu, tot ce e presant, tot ce ne mănâncă zi de zi.

Să ne descurcăm, cumva, cu Sărbătorile astea până când ne vom revedea. Să mai rezistăm un pic. Să ne ocrotim mai mult unii pe alții, dincolo de clișeu.

Să încingem cuptorul la 180 de grade. Să pregătim lingurițele. Să ne bucurăm de cum spiridușesc copiii (mai mici sau… mai mari) pe lângă ușa cuptorului. Să așteptăm.

Să fie bine. Azi.

Cine știe.

Poate că mâine se dă drumul la căldură.

(Acesta a fost, fără doar și poate, un intro mai mult sau mai puțin inspirat. Ideea era că Sven vă urează să vă bucurați de ce aveți și de cine sunteți, să vă desfaceți cadourile și să mai luați o prăjitură. Numai una. Că n-o fi foc ;-).)

CU CE POT SĂ VĂ MAI FIU DE FOLOS?

Despre livrări, livratori, amânări și ”o să transmit colegului”. Sau cum joacă adulții telefonul fără fir.

Buy local, they said. Susține afacerile mici, la care ții. Asigură-te că vor mai exista și mâine. Nu comanda de la brandurile mari, sprijină business-urile de familie. Ele au mai multă nevoie de tine.

Eu m-am conformat. Mai ales că acum câteva luni chiar am văzut închizându-se sau transformându-se în mod nefericit locuri la care țineam. Cu unele aveam un trecut, o poveste și mi-a părut rău. Așa că, atunci când pot, comand de la business-urile mici, de la oameni pe care îi știu, care se luptă ca și mine cu online-ul și offline-ul, cu pandemia, cu distanța, cu una, cu alta… Câteva experiențe au fost și sunt minunate și abia aștept să le recomand, cu nume și prenume :-).

Cele mai multe, însă, implică un soi de lipsă de racord conversațional, un anacolut continuu, o fisură logică absolut năucitoare. Nu e doar la business-urile mici, e și în alte părți, dar aici o simt, cumva, mai acut pentru că mă aștept ca oamenii aceia să vadă, cumva, că îi susții. Că îi preferi. Că le ții partea cu inima și cu contul din bancă deopotrivă. Acum… trei luni, cred, doamna care mi-a încasat plata pentru o cutie cu prăjituri și mi-a spus ”V-o aduc eu, personal!” nu a mai dat niciun semn. Nici nu a răspuns la mesaj. Nu am mai sunat-o. Mi-a fost rușine. Și m-am gândit că poate s-a întâmplat ceva, poate că i-a fost greu… Și mie mi-e greu, de multe ori. Sigur, niciodată pe banii altuia, dar asta e o chestiune separată. Ține de filozofia de viață a fiecăruia. Atât că aș fi apreciat să fi spus ceva, măcar. Un cuvânt. Nu am reușit, vă livrez altă dată în contul acelei plăți, ceva, orice. Never happened. Evident că nu o să dau nume , nu le-am dat bad review, nu nimic. Și sper să le fie bine și cu un client în minus. Prăjiturile erau bune. Luasem la un târg prepandemic, cu zâmbet și cu ”o să mă întorc”. Eu m-a întors.

Două torturi, comandate cu mult timp înainte, la adrese diferite, la aceeași oră. Anunțat că e o petrecere. Se mănâncă simultan, pe Zoom, în două case. (Da, așa am ajuns…). Unul ajunge, unul nu. Dau telefon. Tom, niciun răspuns. Tușa Polly insistă. Scrie mail. Nada. Scrie pe chat. Victorie! ”Să verific cu colegul.” Aici filmul meu se blurează, că știu ce urmează. Negură confirmată: ”păi, noi avem un singur livrator!”. Păi, de ce mi-ați luat comanda? Acum mult timp… ”O să vă sune colega mea în cinci minute!”

Mă sună. Peste vreo treizeci și cinci. Știți, comanda, două adrese, două plăți, aveți toate datele în mail, livrarea era stabilită pentru acum două ore. Și dă-i, și luptă…

”O să ajungă.”

”Când?”

”Astăzi.”

Mic moment de tăcere contrariată.

”Știți, e un… tort. Astăzi e o zi lungă. Era o petrecere. Astăzi la patru, la șase, la unșpe noaptea?”

Mai dezbatem puțin, dar astăzi rămâne astăzi. O gaură neagră în care s-au pierdut niște calorii glazurate. Ce-i drept, conversația nu e lipsită de bunăvoință, în substratul ei kafkian.

”Ne cerem scuze pentru situația creată, să vă dăm 15% reducere data viitoare?”

Nu îmi dau seama exact ce mă surprinde mai tare. Faptul că următoarea comanda e considerată certă, din capul locului, sau că vocea de la telefon se consultă cu mine dacă să îmi facă sau nu reducere data viitoare. Trecem peste. Probabil că era o întrebare… știu eu, retorică. Invariabil, la final, ajungem la ”Cu ce pot să vă mai fiu de folos?”.

Replica asta o URĂSC. E împrumutată, sigur, de la brand-uri mai mari, de unde vine și năravul, într-un fel.

Comandă mare, achitată, în vară. Chestii casnice. Totul confirmat. Trec… șase săptămâni. Sun.

”Păi, nu mai avem pe stoc.”

…

”Știți, eu am achitat. Mi-ați confirmat. Nu m-a sunat nimeni…”

”O să verific cu colegu’.”

…

„Cu ce pot să vă mai fiu de folos?”

Conversația asta se repetă cu date, număr de comandă și facturi forwardate și reforwardate, în vreo cinci variante. Peste vreo două luni de la prima comandă reușesc să o plasez pe a doua. Cumva, colegu’ e mereu de vină. El pierde comenzi, plăți, stocuri din vedere, e nou, e debusolat, nu vorbește limba, nu aude cu o ureche, e supărat, nu a venit la serviciu, și-a pierdut telefonul, nu are telefon deloc, a greșit o cifră, a greșit mai multe cifre, nu v-a reținut numele, nu i-a apărut adresa în sistem, nu știe să opereze sistemul, de ce ați plătit imediat, da, dumneavoastră, cu dumneavoastră vorbesc, ce nu înțelegeți?

Să ne înțelegem. E departe, foarte departe de mine ideea aceea un pic grobiană cu clientul nostru, stăpânul nostru. Oameni suntem toți și, cât timp banii nu cresc pe stradă (și ultima oară când m-am uitat pe geam nu creșteau), cu toții muncim în condițiile actuale și probabil că nu ne e ușor. E omenește să greșești. Și mai omenește e să recunoști, să îți asumi, să îl tratezi pe celălalt cu acel respect pentru banii lui pe care ți-l dorești și tu, pentru munca ta. Să încerci să porți cu el conversații reale, nu să repeți lobotomizat fraze găunoase, ca de chatbot. Ești o persoană reală. Stai de vorbă cu un om. Încearcă să afli ce nu a mers. Explică-ți și explică-i de ce. Calm. Civilizat. Politicos. Elegant, dacă nu e prea mare efortul. S-ar putea să merite. Pentru noi toți.

Cam atât am avut de spus azi.

Cu ce pot să vă mai fiu de folos?

DESPRE SINGURĂTATE ȘI ALȚI DEMONI

Sandra O’Connor, psiholog, despre ce putem construi din singurătățile noastre

Pe Sandra am citit-o, înainte să o cunosc. Am ascultat-o vorbind despre motivele pentru care școala online nu înseamnă alienare, despre cum nu vom involua semnificativ în acest an de schimbare, despre cât de mult ne ajută o perspectivă echilibrată asupra unor realități care vin, oricum, peste noi. Mi-am dorit o conversație despre singurătate și însingurare, despre lecturi asupra lumii și felul în care, părinți, copii și profesori, am putea trece prin furtună fără să ne frângem. Press PLAY :-).

https://open.spotify.com/episode/5pKx4OwscmKHPsPCZl6GFl