ESCAPISM

Millefeuille literar, fără zahăr și fără pretenții (prima liguriță)

…adică, altfel spus, un strat literatură/exercițiu stilistic/efort simpatic de a populariza un pic știința, de a fora în meandrele unui mental care pendulează între schematism și complicație inutilă, un strat crème patissière, adică idee care echilibrează gustul și funcționează ca o gramatică ludică a imaginației. Pour la bonne bouche. Pe sub ele toate e un strat gros de angoasă, cu cocoloașe, din cele care pică, inevitabil, greu la stomac. Noroc cu astea două straturi aerate. Mă întreb cum am digera lumea fără ele…

Foto: Ben White
  • Despre lume, despre efemer mixat cu violență, despre tați și fii, și fiice, și motociclete, și interogatorii, și Iranul din 1979, și New York-ul prepandemic, și dialogul mereu eșuat între Orient și Occident, despre muzeificarea istoriei și tragediile care o transformă în materia tuturor revoluțiilor, despre pactizări, șantaj și grădini nocturne, în care se întâmplă epifanii care sfidează întunericul e romanul Daliei Sofer, Omul timpului meu (Editura Corint).

Cartea, care beneficiază de traducerea superbă a lui Mihnea Gafița, împletește în vocea eroului central, Hamid Mozaffarian, narațiunea victimei cu a delatorului, a lui Enkidu cu a lui Ghilgameș, a esteticului cu eticul. Sunt multe ițe pe care autoarea le țese și le desțese lent, cu intertextualități surprinzătoare, cu agilitate intelectuală, fără a hrăni vreo clipă un epic greoi și firoscos. După ce romanul m-a furat cu totul câteva zile și a trecut în plan secund un cotidian din ce în ce mai mohorât, am avut privilegiul luminos de a o cunoaște pe Dalia Sofer, o prezență mai degrabă fragilă și modestă, în contrat profund și dezarmant cu forța și vitalitatea prozei pe care o scrie. Și cartea, și întâlnirea cu scriitoarea intră în mica mea arhivă de bucurii personale, pe care sper să le împart curând cu cititori mofturoși, dar ușor de sedus când substanța e reală și osatura prozei vibrează aproape muzical. The New York Times plasează romanul Daliei Sofer între cele 100 de cărți notabile ale anului 2020.

  • O altă carte de care m-am îndrăgostit un pic e Din cer au căzut trei mere, de Narine Abgarian (Humanitas Fiction). Știu că s-a scris mult despre ea, că o laudă Vodolazkin, că o recomandă Ulițkaia, că The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni. Dincolo de presa ei, fie ea bună sau amestecată, e o carte care emană talent și care mapează realismul magic în obiecte ale memoriei și mărturii bine culcușite în rama lor istorică. Nu e deloc puțin lucru.
Foto: Marius Constantinescu. Plăcintă by yours truly 🙂

Cartea asta, cu păunul mitic care leagă lumile, cu băiețelul care vede îngerii coborând din cer după sufletele oamenilor, cu maternitatea târzie, îmbrăcată în miracol, cu morții care-și reclamă pantofii nepurtați în visele viilor și, în cele din urmă, cu imaginea unui hortus conclusus răsturnat, bântuit de războaie, cutremure, foamete și alunecări de teren, s-a lipit cumva de mine, a trenat o perioadă, după care s-a dezbrăcat, pe final, de monotonia ei plăcută cu o piruetă tehnică aproape desăvârșită. Un mulțumesc consistent Luanei Schidu, care transportă vraja dintr-o limbă în alta cu har și gust neștirbite.

  • Humanitas a publicat-o recent pe Suleika Jaouad, autoarea bestseller-ului New York Times Între două vieți. E o carte de care mă tem și care mă cheamă cu șapte guri. Între confesiune, dosar medical, anatomie a durerii, a groazei, a devenirii, documentare lucidă și arheologie a ființei prinse între viață și moarte, Suleika Jaouad scrie despre cum reînveți să trăiești, după ce viața te-a lovit, foarte devreme, cu un diagnostic din cele cu multe pagini de literatură și puține speranțe.

Nu știu de ce, dar văd cartea asta în contrast moral cu lumea de azi, care trivializează cu atâta ușurință viața omenească, se bâlbâie în buza dezastrului și nu reușește să construiască empatie. Sper să se viralizeze umanitatea din ea, să călătorească meditația, să nuanțeze halucinația în alb negru, da și nu, care ne costă, de la un timp încoace, mult prea multe vieți.

  • Pe Lisa Taddeo am citit-o, am intervievat-o, am cunoscut-o, am și scris despre Trei femei, cartea care a făcut-o cunoscută, aici. Sunt foarte curioasă cum e Animal (Editura Litera), care îmbracă aceleași căutări în formă ficțională. Sandra Newman scria, în The Guardian, că eroina, Joan, e unidimensională, construită ca o ilustrație a tezei. Mă aștept ca Taddeo, care nu e deloc lipsită de talent, să compenseze stilistic. Un atu serios e și traducerea lui Bogdan Perdivară. Las aici un Zoom (what else? :-), al Lisei cu Katie Kouric, sub pălăria titrată a celor de la Harvard Bookstore.
  • Cred că nu o să obosesc niciodată spunând ce mult îmi place colecția asta, Narator, a celor de la Publica. Dar dincolo de asta, de odele mele periodice pentru Moehringer și Paterniti (da, o să profit și o să las aici acest text, în care se aude Simfonia nr.1 de Mahler, preferata mea, la ora actuală), trebuie să vă spun câte ceva despre cartea Laurei.

Laura Ionescu, pe care nu o cunosc, a vorbit despre pierdere, despre cum remodelează ea identitatea, despre textura nonficțională a durerii în Nu te găsesc pe nicăieri. E o carte care vulnerabilizează și de o parte, și de cealaltă a paginii. Și poate că de vulnerabilitatea asta avem nevoie ca să înțelegem și hăul, și lumina. Te lasă mic și tăcut, întinzând mâna spre cineva care a pus cuvinte în absență. Sau invers.

  • În sfârșit, tot de la Publica vă recomand cartea lui Peter Wohlleben (ce nume predestinat, nu? :-), despre cum trăiește pădurea, despre ciuperci, incendii, animale, hipersensibilitate electromagnetică și stropul de știință care ne ajută să înțelegem toate astea. Legătura secretă a apărut, de altfel, în Colecția de Știință și e tradusă de Iulia Dromereschi.

Partea proastă e că te face să-ți dorești un colț de pădure într-o zi de luni, când natura locuiește cu precădere în ghiveci. Revin curând și vă spun cum am rezolvat.

Cam așa arată partea întâi din escapismul-escapadă care pune o linguriță de literatură în săptămâna asta complicată ca un cub Rubik scăpat într-o baltă, pe stradă. Revin cu titluri și idei de cum să scoatem petele. Să aveți grijă de voi!

To be continued.

Citite, Răsfoite, IUBITE, curtATe, NiGHT STAND DARLINGS

Până și eu m-am obișnuit cu faptul că listele mele sunt eclectice, nestructurate pe sezoane (am o ușoară alergie la sintagma ”cărți de vară/vacanță/weekend” etc.), dependente exclusiv de gust, de ritmul în care descopăr și integrez ficțiuni noi în varianta mea personală de paradis borgesian. Acestea fiind zise, a venit momentul pentru un nou raft subiectiv de umplut ore cu sens, cu imagine tradusă în verb, cu pagini prin care m-am plimbat, pagini în care am locuit și pagini în care abia aștept să ajung.

Citite

  • Aici aș bifa, în primul rând, Istoria Insulei, de Evgheni Vodolazkin, Humanitas Fiction, o carte care se hrănește din aceeași răscolire a graniței dintre timp și veșnicie deja explorată de autor în Laur și în Aviatorul. E o geografie a sufletului omenesc, neprinsă în cuie pe vreo hartă, cu zone de mlaștină și înseninări de luminiș. O miniatură a lumii, cu toate zbaterile și dezbaterile ei despre natura progresului, a păcatului, a iubirii, a pedepsei, a conceptului de vină. Calofilă? Da. Tezistă? Destul de. Uneori greoaie prin autocitare. Frumoasă, totuși, pentru îngerii ei căzuți printre pagini, forfotind într-o poveste care-și devorează cititorul până la ultima vocabulă, pentru medievismul declarat, dar nu declamatoriu și senzația atât de tipică marelui scriitor care este Evgheni Vodolazkin de ireal, de atemporal, de frumusețe imposibil de cuprins cu mintea. În sfârșit, pentru Ksenia și Parfeni, cei aflați de-o parte și de alta a timpului și a glasului lui Dumnezeu. Citind-o, mi s-a făcut, brusc, foarte dor de Arseni, din a cărui poveste las o firmitură aici.
O reverență mare doamnei Adriana Liciu, în a cărei traducere superbă au apărut toate cărțile lui Evgheni Vodolazkin în limba română.
  • Tocmai am terminat Anomalia lui Le Tellier, PandoraM. E impresionantă, aș spune, în primul rând prin arhitectura ei, prin schelăria narațiunii și jocul continuu al autorului cu o oglindă în care surprinde cele două chipuri/vârste/identități ale personajelor sale. De aplaudat pentru felul în care inserează elemente distopice într-o utopie, pentru cum manevrează anomalia, accidentul, ceasul nefast ca bază a unor destine. Goncourt 2020, la urma urmei. E adevărat, însă, că se simte constant opinteala autorului de a-și complica trama, ceea ce, din păcate, îl face previzibil exact când ar trebui să-și ia cititorul pe sus și să-l năucească prin acrobațiile lui tehnice. Surpriza se epuizează destul de repede, ceea ce nu compromite versatilitatea frazei și anumite imagini de o frumusețe stranie, simbolică, liant suplu al unor episoade altfel împovărătoare. Vă las aici un fragment din La Grande Librairie (emisiune care apare, de altfel, în carte), cu Le Telier însuși explorându-și Anomalia.
  • În sfârșit, citesc Quichotte, de Rushdie, Polirom. Abia am trecut de câteva pagini și sunt înapoi în apele unei iubiri statornice. Nu știu unde mă duce povestea, dar știu să navighez prin ea. Pentru mine Rushdie e versiunea masculin contemporană a Șeherezadei (am mai scris despre asta, de altfel, semn că am, într-adevăr, idei puține și fixe). Saltimbanc, vrăjitor, creator prin excelență, dependent de ludic, de livresc, de propriul ego, strălucitor și conștient de strălucirea lui, sfidător, cosmopolit, erudit, scandalos, mizantrop, irezistibil. Cum să nu arunce ancora în opera cervantină? Atât că, după cum remarcă Johanna Thomas-Corr în The Guardian, ”nu mai suntem în La Mancha, ci în Trumpland”. Mai multe nu vă spun, nu de alta, dar mă țin departe de spoilere ca de foc, așa că vă las să-i căutăm împreună pe Sancho, pe Dulcinea, pe Rocinante… P.S. Apare și Oprah. 2.0. (Gata, am tăcut!).
  • Despre Fată, femeie, alta, de Bernardine Evaristo, Editura Corint, v-am tot povestit, dar abia acum pot să vă las aici interviul pe care am avut privilegiul să i-l iau câștigătoarei Booker-ului pe 2019. Sper să vă placă și să vă ducă în paginile ei turbulente și tulburătoare, care scapără de inteligență și experiment literar rafinat până la stadiul de excelență. Fusion fiction. Versiunea pro.

Ce vreau să citesc

  • Cei dispăruți, de Daniel Mendelsohn, de la Polirom. Bestseller New York Times, National Jewish Book Award. O carte despre cei pierduți în Holocaust, dar niciodată amputați din prezentul familiilor lor. La momentul primei apariții, în 2006, cartea a fost recomandată, între alții, de Elie Wiesel în Washington Post Book World. Aștept cu emoție să citesc despre cei șase absenți care, pe măsură ce naratorul se încumetă să-i recupereze din amintiri, scrisori și gesturi lipsă, devin o lume întreagă.
  • Noapte credincioasă și virtuoasă, de Louise Glück, Anansi. Nobelul pentru Literatură în 2020. Ok, recunosc, m-am uitat deja puțin pe ea :-). Minunată traducerea lui Bogdan Alexandru Stănescu, care fixează ”puncte de limpezime”, ca să reiau o expresie a lui Louise Glück, într-un continuum poetic care cred că suportă multiple paliere de lectură, vârste ale cititorului, stări care ne tranzitează. Glück nu e o persoană matinală 🙂 Am empatizat profund cu autorul acestui foarte scurt interviu, care a primit cu eleganță un ”your two minutes are over” de la o laureată ursuză înainte să-și fi băut cafeaua :-))
  • Klara și soarele, de Ishiguro, Polirom. Știu că e o distopie și că personajul central, Klara, e un android. După reverberații arturice și dragoane care se sting păzite de cavaleri, Ishiguro face un salt în viitor. Îmi aduc aminte cum el, cel atât de diferit de la o carte la alta, spunea într-un interviu, la un moment dat, că, de fapt, toate cărțile lui vorbesc despre același lucru, despre ce e iubirea, cum funcționează, cum se frânge, cum se naște, cum dispare, ce ascunde hibridizarea continuă a două suflete într-un ceva fără nume și formă fixă care ne ține în viață, care ne dă sens, care ne face să fim noi.
  • Familia Borgia, de Christopher Hibbert, Corint. Pentru că îmi e dor de o carte care explorează mitul și faptul istoric, asumându-și intersecțiile, dar și contrastele, care mizează pe opulența renascentistă și pe povestea unei familii care, să recunoaștem, bate orice serial de pe Netflix. În plus, e prefațată de Simona Preda, superb ilustrată, cu o bibliografie absolut impresionantă. Știu că am zis că nu suport sezonalitatea când vine vorba de cărți, dar pe asta am pus-o deja în bagajul meu de weekend :-))
  • Cofetăria cu miracole, de Christian Escribà și Sílvia Tarragó, Humanitas Fiction. Pentru că îmi e doooooor de Barcelona, pentru că ideea de desert e o tentație în sine pentru mine și, atunci când e explorată beletristic, mi se pare un rezervor de calorii ficționale desăvârșit. În sfârșit, pentru că m-a sedus iremediabil motto-ul acestei cărți: ”Gastronomia este una dintre formele cele mai civilizate ale senzualității.” Atât.
Foto: Marius Constantinescu

NIGHT STAND DARLINGS

…de fapt, coffee table darlings, dar în sfârșit.

  • Prima e Old World Italian. Recipes &Secrets from our Travels in Italy, de Mimi Thorisson, Random House. Am primit-o cadou. O iubesc. Mimi s-a născut la Hong Kong, a locuit la Paris și a scris cartea aceasta despre viața ei culinară în Italia. Pe mine m-a cucerit de la fiori di zucca ripieni, dar regalul continuă cu tortino della Valle Grana, caponata di melanzane, carciofi alla giudia, dimineți la Sorrento, o familie numeroasă în jurul unui bol mare de orecchiette, amintiri despre Villa Foscari, La Malcontenta, eleganța meselor venețiene, simplitatea savuroasă a celor din Sicilia și portocale sărutate de soare, peste tot.
  • Beekman 1802 Style. The Attraction of Opposites, de Brent Ridge și Josh Kilmer-Purcell, Rodale. E o carte despre fuziuni. De lifestyle, de veselă, de tipiri de locuire ale aceluiași spațiu, de alegeri extravagante și fotolii simple, de ratan, de proaspăt și de studiat. Old meets new. Și nu numai. Exercițiile astea de a te mișca imaginar prin interioare ale căror uși fotografice se deschid spre tine dintr-o carte-album sunt printre preocupările mele favorite. Cartea asta a venit cu mine la țară, unde a locuit câteva ceasuri pe unul din cele mai grozave covoare posibile, adică pe iarbă. Până la următoarea piruetă de colecționism literar și nu numai, vă las cu eclectismul girat de Brent și Josh și cu promisiunea că voi recidiva, cât de curând, cu o listă la fel de lipsită de cap și coadă. Cititul e plăcere. Pe curând!

DE PUS ÎN BAGAJ

Dacă ați plecat deja, vă invidiez. Dacă nu, știu că empatia mea nu vă ajută foarte mult, așa că am făcut o mini-listă bibliofilă de ridicat moralul. Știu, un bagaj în plus, dar cum (ne) fericirea (casnică sau de birou) produsă de o relație atât de stabilă cu laptopul se cere neapărat tulburată când îți bate iulie la geam, mi-am propus ca literar, cel puțin, să fiu eu the other woman.

So, let’s dance. (Adică să citim pe plajă/în hamac/în copac/ pe marginea piscinei/departe de licărirea vinovată a Inbox-urilor. Vorba lui Baz Luhrmann, wear sunscreen.)

  • O să încep cu minunea asta de carte a lui Radu Paraschivescu, Acul de aur și ochii Glorianei, Editura Humanitas, pe care spre rușinea mea nu am ajuns încă la librărie să o iau (mea maxima culpa), dar care e prima pe lista mea de vară. Pentru că o intuiesc nerușinat de frumoasă, pentru că o aștept de foarte mult timp, pentru că ideea de călătorie glorioasă în secolul XVI e irezistibilă și luxuriantă ca portretele suveranei de pe copertă (toate sunt spectaculoase – Rainbow, Phoenix, Pelican), în sfârșit… pentru că iubesc literatura lui Radu Paraschivescu. Abundența ei imagistică, semantică, senzorială. Voluptatea detaliului. Țesătura tramei, verbul imediat recognoscibil. Aștept cu încântare să citesc cartea aceasta, de care mă leagă deja o vacanță încă neîntâmplată, despre care am aflat chiar de la autor acum ceva timp și pentru care m-am bucurat de-atunci, cu egoism și cu proiecția răsfățului beletristic foarte clar conturată în fața ochilor.
  • Ascensiunea, de Nikos Kazantzakis, Humanitas Fiction, e un soi de manuscrito encontrado, varianta Cambridge 1946, colț cu Franța lui 2021. 75 de ani între scriere și publicare. E o poveste despre supraviețuire și regăsire într-o Cretă devorată de propria mitologie, despre umbre și livezi de măslini, despre îngeri despicați cu sabia, care umplu munții și câmpiile insulei. Hipnotic, într-adevăr. De neocolit vara asta.
  • Frica în Occident, de Jean Delumeau, Art. Știu, n-ai zice că e o carte de vacanță (nu că ar fi Kazantzakis mai asortat cu factor de protecție 50 :-)), dar e fascinantă, e provocatoare cultural (ca subiect, ca reprezentări ale fricii, ca bibliografie, ca frescă socială, ca studiu antroplogic). Plus că aceasta e o listă subiectivă și profund eclectică. Fiecare cu bagajul lui 🙂
  • Burnout, de Emily și Amelia Nagoski, Litera. Cartea asta îmi trebuie, pur și simplu. Simt nevoia să-mi spună cineva că mai am de învățat despre subiectul ăsta, că mi se pare că-l trăiesc perpetuu. Și mă ia, ușor, ușor, frica, la modul prea puțin occidental. Sincer, acum, cred că suntem insuficient educați cu privire la viralitatea acestei stări, la efectele ei pe termen mediu și lung, la felul în care ea va recalibra, în timp mult mai scurt decât ne imaginăm, piața muncii. Despre Burnout am scris, acum aproape doi ani, pentru Forbes Life, acest text care mă sperie puțin prin calitatea lui premonitorie. Între timp în căștile mele colorate se aude altă muzică, ceea ce nu e deloc un lucru rău.
  • Viața bună, de Cristian Iftode, Trei. Nu doar un contrapunct la Burnout :-). Cartea asta mă cheamă cu șapte guri, pentru că integrează ochiul filozofic în cotidian și modelează privirea cu subtilitate și alonjă culturală. E o carte care mustește de erudiție, fără a fi greoaie. Îmi aduce aminte de cum l-a tras Alain de Botton de mânecă pe Proust până l-a pus sub reflectorul unor generații care-l citeau, poate, prea puțin. În sfârșit, pentru că simt că-mi lipsește prea des din farfurie felia de înțelepciune care împacă lumea de-afară cu lumile pe care le port pe dinăuntru. Între atâtea tulburări, cartea asta pare o insulă de pace.
  • Despre Diana. Povestea unei prințese spusă de ea însăși, de Andrew Morton, Editura Corint, mă veți auzi povestind live, miercuri, pe pagina Cărturești, într-o companie selectă: Nigel Bellingham – Country Director British Council România, Raluca Michailov – General Manager BP Publishing Media, director Forbes România, Filip Lucian Iorga, istoric, Irina Markovits – consultant fashion și imagine publică, Irina Păcurariu – jurnalist TVR, Andreea Hentea – jurnalist TV Mania,  Alex Gâlmeanu, fotograf. Împreună încercăm să răspundem la întrebarea Cum se uită secolul XXI la Prințesa secolului XX? Dincolo de eveniment, însă, biografia are marele merit de a recupera vocea Prințesei de Wales prin transcrierea casetelor cu interviurile originale, are un material fotografic bogat, se citește ușor și, una peste alta, publicarea ei e o reverență frumoasă făcută Dianei care, pe 1 iulie, ar fi împlinit 60 de ani. Detalii despre dezbatere găsiți aici.
  • Cât aur ascund aceste coline, de C Pam Zhang, Nemira. La cartea lui Pam m-a dus interviul lui Marius, care mi s-a părut scăpărător. Abia aștept să o citesc, nu doar pentru că a fost longlisted la Booker în 2020 și pentru că împușcă premiu după premiu, ci pentru că, din ce mi se șoptește în cască :-), e, metonimic vorbind, o pagină de literatură în stare pură, din cele care generează adicție și pură plăcere intelectuală.
  • Aștept cu toată inima să citesc cartea Simonei Preda, Cabinetul albastru, Litera. De Simona mă leagă multă literatură și cred că va fi o mare bucurie să mă iau de mână cu eroina ei, pe care o intuiesc vălurită de multe ape interioare, și să străbat orașele ei de culoare, de frici, de lumini, de taine. Sunt de pe acum recunoscătoare pentru tot ce voi citi.
  • Am lăsat la final opțiunea fashionable: Anomalia lui Le Tellier, Anansi. Da, pentru că toate lumea vorbește despre cartea asta și da, atât sunt de superficială :-). Se adaugă la rețetă Prix Goncourt 2020. Cu plăcere 🙂

Cam atât, că deja pare că am un concediu luuuung cât nici în basme nu s-a povestit, e 20.30, sunt frântă și îmi doresc fierbinte ca relația mea cu net-ul să ia pauză, măcar câteva ore. Ne mai vedem, ne mai citim, mai povestim, mai facem bagaje și mâine :-).

ALAS, POOR YORICK…

World Book Day

De curând, zapând fără țintă, am dat peste Anonymous. Filmul lui Roland Emmerich din 2011. Mi-am amintit aproape nevralgic cum l-am văzut prima dată, cum din substanța lui au crescut conversații despre De Vere, și Oxford, și Marlowe, și conspirații, și Ben Jonson, și Stephen Greenblatt, și Deborah Shaw și toată enigma aceasta fantastică, halucinantă care e opera lui Shakespeare.

In faith, I do not love thee with mine eyes, spune Shakespeare în sonetul 141, favoritul meu dintotdeauna, poate pentru că descrie cel mai bine relația voluptuos intuitivă a cititorului cu literatura care-l bântuie, îl recalibrează, îi testează plasticitatea neuronală, îi pune simțurile pe talgerele imaginației și-l leagă, justițiar, la ochi, până când cuvântul devine materie, esență, muzică.

În fiecare an, pe 23 aprilie, infama lună crudă, scriu despre cărți, despre literatură, un pic și despre sărbătoritul zilei, despre adicții beletristice și flirturi narative, despre ce și cum citesc, despre cât de adânc mă pierd în pagină și despre cine (re)devin când locuiesc în mintea altcuiva. Cum am mai spus de atâtea ori, cheers, Master Shakespeare, always a pleasure!

Pentru azi am ales, așadar, oarecum festiv. Nu că nu aș face asta mereu, dar, de data aceasta, sunt volume pe care așa le percep – ca pe un răsfăț dus la extrem într-o epocă austeră, ca pe un moment de nesperată extravaganță mentală într-un continuum eminamente searbăd.

O să încep cu Maggie O’Farrell. Știu că a mai fost pe lista mea. Acum, însă, am citit-o, într-un weekend pe care l-am perceput ca pe o vacanță. Am zăcut și am citit, am trăit un pic în lumea lui Agnes, care vede lumea cu un ochi interior, ca de Pythie, care simte ritmuri ale vieții ca pe o vâltoare a sângelui și ale cărei degete citesc hărțile sufletului în timp ce ele se scriu. E o carte ca o grădină sălbatică, năpădită de rogoz verde, zadă, scoruș și ochiul boului (da, e magistrală traducerea Mihaelei Buruiană! Chapeau bas!). Pentru personajul lui Agnes există un cuvânt în care încap mitologie și poezie celtică, spiritul jumătate magic, jumătate profund teluric al unei lumi de barzi, druizi și elfi ai pădurillor: eerie. O stranietate jucăușă, care farmecă și năucește deopotrivă. Din el izvorăște ființa aceasta care, în cartea lui Maggie OFarrell, se luptă cu ciuma, cu freamătul prea mare din sufletul iubitului ei, cu scena vizibilă și cu cea ascunsă privirii, cu forma unei case, cu aerul dintre ea și ai ei, cu fantome, cu fantasme. E o carte splendidă. Am iubit fiecare cuvânt. A sensual feast, cum ar spune autorul niciodată numit.

Foto: Marius Constantinescu. Hamnet, Maggie O’Farrell, Pandora M

O altă carte, extrem de diferită și de tulburătoare, într-un fel, e Fată, femeie, alta, de Bernardine Evaristo, Corint Fiction. Am tot vorbit despre cartea asta, am moderat și un eveniment de lansare, cu Ioana Pelehatăi, Fatma Yilmaz și Ana Antonescu în postura unor cititoare avizate și extrem de atente la nuanțele care fac din această apariție editorială un eveniment. Nu e vorba, aici, doar de sincronicitate cu ce se întâmplă în lumea literară (Evaristo a luat Booker în 2019 pentru cartea aceasta, premiu împărțit cu Margaret Atwood, pentru Testamentele), de statement politic sau de momentaneitate socială – e vorba de felul în care forma poetică a acestei proze în care se simt ecouri de Ginsberg, de Whitman, de Roxanne Gay, de Tracy Chapman reflectă diversitatea lumii, uneori chiar a lumii cuprinse într-o singură persoană a cărei identitate se schimbă, se modelează cu fiecare nouă etapă de viață. Douăsprezece femei văd lumea, se văd pe ele însele, aleargă prin povești care se intersectează uneori, se luminează reciproc, comunică, își desenează tăceri, spații goale și atingeri lipsă, așa cum și punctuația din frază lipsește. Viața însăși are arareori punctuație și mult prea puțină curtoazie sintactică, dacă stai să te gândești. Băltește, însă, lexical și te zăpăcește semantic. Mai mereu. E o carte experiență. Ca stil. Ca substanță. Ca probă de curaj. E minunat că există acum și în românește, într-o versiune pentru care Adina Ihora merită aplauze la scenă deschisă.

Una din cele mai surprinzătoare și frumoase întâlniri literare din primăvara aceasta

O altă carte pe care o așteptam și care, intelectual, s-a dovedit a fi un foc de artificii e volumul lui Robert Macfarlane, Lumea de sub noi, Polirom.

Foto: Marius Constantinescu

E o coborâre în Infern(uri) încărcată de o poezie densă ca un parfum greu, care lasă în urmă efluvii de scepticism cu privire la viitorul nostru, ca rasă. Călătoria, aventura, descoperirea, teama atavică de întuneric, tenebrele interioare, dimensiunea atotdistrugătoare a omului încap în paginile acestea care vorbesc despre toate lucrurile pe care le îngropăm: amintiri, secrete, dorințe. Suntem, noi înșine, lumi etajate, uneori complet necunoscute, dat fiind că omul vânează lumina și e prea puțin dispus să exploreze subteranul. Iată însă că subteranul, pivnița, tainița umbresc nu o dată soarele și întunecă speranța. Cartea lui Macfarlane e o istorie intelectuală a dedesubturilor, și greu, și delicios de digerat.

But my five wits nor my five senses can
Dissuade one foolish heart from serving thee,

… unde thee rămâne această foarte proaspătă apariție Woolf, cu Doamna Dalloway și Camera lui Iacob reunite în același volum. Ediția, în sine, e superbă, iar Woolf rămâne autoarea care a construit camere de libertate în imaginațiile atâtor autoare încât ea, cea atât de greu încadrabilă, e, cumva, canonizată de pionieratul ei. Aștept zilele libere ca să o parcurg pe îndelete și, deloc în ultimul rând, sper că acest volum va naște conversație, dezbatere și, de ce nu?, revizitări necesare.

Foto: Marius Constantinescu. Doamna Dalloway. Camera lui Iacob de Virginia Woolf, Corint Clasici ai Literaturii

O altă carte pe care Maria și cu mine o așteptăm de multă vreme vine de la J.K. Rowling. Da, e Ickabog. Și acum, că știm deja de apropiata deschidere la New York, pe 3 iunie, a unui fabulos magazin Harry Potter pe trei niveluri, parcă visăm și mai tare la lumea aceasta pe care Maria, căreia Iepurașul încă nu i-a adus cartea, dar… m-am întâlnit cu el la Cărturești și așa plănuia, sper să o exploreze, cândva, și la propriu. Ce să zic… Protego Maxima. Fianto Duri. Repello Inimicum. Să ne fie spre apărare tuturor. (O să las aici o bucățică de poveste, citită de J.K. herself. Știu. Magic 🙂

Foto: Marius Constantinescu. J.K. Rowling, Ickabog, Arthur

Pe lista mea de #wishful, adică în așteptare pe noptieră, stau și următoarele trei minuni, pe care visez să le citesc pe îndelete și despre care aș vrea să scriu curând mai pe larg. Prima ar fi această superbă apariție din colecția Orion, Nemira, coordonată de Laura Câlțea. Mie toate Istoriile Evului Mediu îmi fac cu ochiul (bestiarii, anluminuri, boare de miros de scriptorium, ooooo, da), dar cu aceasta, a lui Minois, a fost dragoste la prima vedere și ticăi pe lângă ea exact ca un copil în fața vitrinei cu ciocolată. O recomand, deja, așa, pe necititelea, oricărui spirit gourmet cu apucături medieviste. Splendoare, ticăloșie și un whippet pe copertă. Ce să-ți dorești mai mult?

Foto: Marius Constantinescu

A doua e cartea lui David Barclay Moore. În care un băiețel își construiește o lume nouă din piese de Lego disparate. E o carte despre bullying și despre cât de greu ne e să digerăm diferența. Despre centru și margine. Și tensiunea dintre ele. Și tot ce se naște din tensiunea asta. Pulsatilă. Violentă. E una din cele mai curajoase apariții în colecția Corint Junior și sper să vorbim mult timp despre panașul ei. E foarte multă nevoie de stele și de iubirea care le mișcă, în prezentul nostru țeapăn. Abia aștept să citesc cartea asta.

Foto: Marius Constantinescu

În sfârșit, În amintirea memoriei, de Maria Stepanova, Humanitas Fiction, e, la ora actuală, una din cărțile despre care toată lumea vorbește și cred că pe bună dreptate. Până ajung la proza aceasta cu tușe autobiografice, am citit-o pe Stepanova ca poetă – e profund intertextuală, cu abilități ludice remarcabile și un gust special pentru jonglerii culturale rafinate. O să las o mostră aici, pentru toți amatorii de artisticării.

Foto: Marius Constantinescu

Cam atât pentru azi, Master Shakespeare. E un an tare amestecat, cu un soi de ciumă și el, puzderie de îngeri și demoni pe fiecare umăr. Multe de citit, măcar.

Only my plague thus far I count my gain,
   That she that makes me sin awards me pain.

William Shakespeare, Sonnet 141

E DE LA EVARISTO

Note, idei și un fragment în avanpremieră

Da, Evaristo. Recomandată de Shafak, apreciată de Obama. Câștigătoarea Booker-ului pe 2019, împărțit cu Atwood. Fată, femeie, alta urmează să apară în limba română la Editura Corint și, da, am tras cu ochiul în interior și mă bucur să împărțim azi o felie de proză contemporană din cele care nu rămân niciodată fără ecou.

Evaristo predă Creative Writing la Brunel University London, amestecă în scrierile ei versuri, teritorii ale romanului sau ale prozei scurte, spații și epoci, idei și transgresări întodeauna spectaculoase atât ca substanță, cât și ca melanj formal. Scrie pentru Guardian, Times Literary Supplement,  TimesVogueHarper’s Bazaar și Conde Nast Traveller. E contestată, adulată, blamată, citată, deconstruită și din ce în ce mai greu de ignorat. Când a murit Toni Morrison, Evaristo a făcut parte dintre cei care au omagiat-o, alături de Ben Okri, Aminatta Forna, Chimamanda Ngozi Adichie sau Salman Rushdie. A ținut să remarce, însă, că realitatea femeilor afro-americane, în jurul cărora se construiește proza lui Morrison, nu e aceeași cu cea a femeilor care trăiesc în interiorul stereotipului rasial în Marea Britanie.

Aceasta din urmă e lumea din Fată, femeie, alta, cartea pentru care Evaristo a luat Booker și din care las aici un fragment în avanpremieră, de trecut cu încredere la capitolul gourmet reading.

Bernardine Evaristo
Credit foto: Jennie Scott

Yazz

se născuse cu nouăsprezece ani în urmă în bazinul de naștere din sufrageria luminată

cu lumânări a Ammei

înconjurată de miros de tămâie, în sunetul valurilor mării, cu o doică și o moașă, Shirley și Roland – minunatul ei prieten care acceptase să fie tatăl copilului atunci când moartea părinților îi declanșase Ammei o stare contemplativă mistuitoare şi fără precedent

din fericire pentru ea, Roland, de cinci ani partenerul lui Kenny, se gândea și el să devină părinte

o lua pe Yazz la el o dată la două weekenduri, după cum conveniseră, lucru pe care Amma îl regretase când observase că îi era dor de bebeluş în loc să se simtă extraordinar de liberă de vineri după-amiaza până duminică seara

Yazz era miracolul pe care nu crezuse niciodată că și-l va dori, iar a avea un copil o împlinea cu adevărat, lucru pe care îl mărturisea rareori pentru că părea cumva mai anti-feminist

Yazz avea să fie experimentul ei contracultural

o alăpta ​​oriunde se întâmpla să se afle și nu-i păsa cine se simţea ofensat de nevoia unei mame de a-și hrăni copilul

o lua peste tot, legată la spatele ei sau în față, într-un marsupiu, o aşeza într-un colț al sălilor de repetiție sau pe masă, la reuniuni

o lua cu ea în turneu, în trenuri și avioane, într-un landou care semăna mai mult cu o geantă tip „carry all”, o dată aproape trimiţând-o prin scanerul de securitate al aeroportului, implorând apoi personalul să nu o aresteze din această cauză

înfiinţase șapte posturi de naşe și două de nași

pentru a se asigura că va avea o rezervă de babysitteri atunci când copilul nu va mai fi atât de docil și de portabil

lui Yazz i se permitea să poarte tot ce îi plăcea, atât timp cât nu se punea în pericol pe ea însăşi sau propria sănătate

voia ca ea să-şi exprime propria personalitate înainte ca „ei” să încerce să strivească spiritul liber al copilului prin înregimentarea opresivă în sistemul de educație

are o fotografie cu fiica ei mergând pe stradă cu o platoşă din plastic a armatei romane peste un tutu portocaliu, aripi albe de zână, o pereche de pantaloni scurți galbeni peste colanţii cu dungi roșii și albe, o încălțăminte diferită pe fiecare picior (o sanda și o cizmă de cauciuc), buzele, obrajii și fruntea mâzgălite cu ruj (o fază prin care trecea în perioada aceea) și părul legat în diverse mănunchiuri, cu păpuși miniaturale atârnând la capete

Amma ignorase privirile compătimitoare sau critice ale trecătorilor şi ale mamelor cu minte obtuză de la locul de joacă sau de la grădiniţă

Yazz nu fusese niciodată redusă la tăcere pentru că spunea ce gândea, deși i se interzisese să înjure pentru că trebuia să-și dezvolte vocabularul

(Yazz, spune că Marissa ţi se pare dezagreabilă sau antipatică în loc să o
descrii ca pe un fund puturos cu o faţă de rahat)

și cu toate că nu obținea întotdeauna ce voia, dacă aducea argumente suficient de solide, atunci avea o șansă

Amma și-a dorit ca fiica ei să fie liberă, feministă și puternică

mai târziu, a dus-o la cursuri de dezvoltare personală pentru copii ca să capete încrederea și elocvenţa necesare pentru a reuși în orice împrejurare

mare greșeală

Mami, îi spusese Yazz la paisprezece ani, când trăgea sforile să meargă la Festivalul de muzică de la Reading cu prietenii ei, ar fi în detrimentul dezvoltării mele juvenile dacă mi-ai restricționa activitățile în această etapă esenţială a călătoriei mele în direcţia devenirii unei minţi independente și a adultului pe deplin dezvoltat care te aștepți să fiu, adică tu chiar vrei să mă revolt împotriva regulilor tale demodate fugind departe de siguranța casei, ca să trăiesc pe străzi și să trebuiască să recurg la prostituție pentru a supraviețui, după care să urmeze dependența de droguri, infracţiuni, anorexie și relații abuzive cu exploatatori ticăloși de două ori mai vârstnici decât mine, înainte de moartea mea prematură într-o casă de drogaţi?

Amma s-a frământat tot weekendul în care fetița ei a fost plecată

bărbații adulți puseseră ochii pe fiica ei încă înainte de pubertate

sunt mult mai mulți pedofili pe afară decât își dau oamenii seama

un an mai târziu, Yazz o numea o feminazi când era pe cale să plece la o petrecere, iar Amma îndrăznea să-i sugereze să-și coboare fusta, să-şi scurteze tocurile și să-şi mai ridice decolteul bluzei, astfel încât să-i fie acoperită măcar 30%  din masa corporală, spre deosebire de cei 20% din prezent după o apreciere decentă

ca să nu mai vorbim despre IUBITUL, zărit în trecere atunci când o aducea acasă cu mașina

în momentul în care Yazz intra pe ușă, Amma aștepta pe hol să-i pună genul de întrebări inofensive pe care le-ar pune orice părinte

cine este el și cu ce se ocupă? sperând ca Yazz să-i spună că băiatul era la colegiu, adică, pe atunci, un elev relativ inofensiv

Yazz i-a răspuns cu o insolență seacă: Mami, este un psihopat de treizeci de ani care răpește femeile vulnerabile și le încuie într-o pivniță săptămâni în şir, timp în care îşi face mendrele cu ele, înainte de a le ciopârţi în bucăți și a le vârî în congelator pentru tocanele din sezonul rece

înainte de a urca dansând la etaj în camera ei, lăsând în urmă un iz de „iarbă”

iar copilul pe care îl crescuse pentru a fi o feministă, nu se mai denumea în felul acesta pe sine în ultima vreme

feminismul este ca şi când ai urma turma, îi spusese Yazz, ca să fiu sinceră, chiar şi să fii femeie este demodat zilele astea, la uni a fost invitată o activistă non-binară, Morgan Malenga este numele ei, care mi-a deschis ochii, cred că vom fi cu toții non-binari în viitor, nici bărbat, nici femeie, care sunt oricum interpretări sexuate, ceea ce înseamnă că politica ta  feministă, Mami, va deveni redundantă și, apropo de asta, eu sunt umanitaristă, care se situează pe un plan mult superior feminismului

ai măcar idee ce înseamnă asta?

acum, când este plecată la universitate, Ammei îi este dor de fiica ei

nu şi de șarpele duşmănos care i se strecoară pe limbă pentru a-și răni mama, pentru că în lumea lui Yazz numai tinerii au sentimente

dar îi lipsește acea Yazz care mişună prin casă

care intră grăbită, de parcă un uragan tocmai ar fi aruncat-o în cameră – unde mi-e geanta/telefonul/abonamentul de autobuz/cărțile/biletul/capul?

zgomotul de fond familiar când este acasă, clicul ușii de la baie când este ea înăuntru, chiar dacă nu sunt decât ele două în casă, un obicei care a debutat la pubertate şi pe care Amma îl găsește jignitor

cele fix zece scrâșnete ale râşniţei de piper peste supa de roşii sau de ciuperci (la conservă!), pe care le preferă supelor minunate pregătite de Amma acasă

murmurul muzicii și al sporovăielii de la radio care se aud din dormitorul ei dimineața

silueta fiicei ei ghemuită pe canapea sub o pilotă în camera de zi sâmbăta, uitându-se la TV până când este gata să iasă în oraş la miezul nopții

Amma nu poate decât să-şi amintească faptul că și ea obişnuia să iasă târziu și să se întoarcă acasă cu primul autobuz de dimineață

casa respiră diferit atunci când Yazz nu este acolo

așteptând ca ea să se întoarcă și să facă un pic de zgomot și de dezordine

speră că după universitate se va întoarce acasă

în prezent cei mai mulţi dintre ei se întorc, nu-i așa?

nu-și pot permite să procedeze altfel

Yazz poate rămâne acasă pentru totdeauna

serios vorbind.


Notă: Acest fragment reprezintă o avanpremieră a volumului Fată, femeie, alta, de Bernardine Evaristo, aflat în pregătire la Editura Corint.

DE Ce (Nu) Scriu

Unde ”nu”-ul ăsta e esențial. Pentru că e și nu e. Ca un bec care filează. Ca un ceva bizar și nenumit care nu face contact. O mână amputată. Care doare.

Scrisul e felul meu de a-mi negocia locul în lume. M-am prins de acest aspect acum ceva timp. Ca toți timizii, mi l-am refuzat mult timp. Pe distanțe lungi, ca să zic așa. Am scris proză de dimensiuni ceva mai mari din 2015 încoace. Până atunci, m-am antrenat în texte de mici dimensiuni. Miniaturi cărora nu le spuneam nicicum. Mint. Le spuneam… scris. Pur și simplu. Aveam ”de scris”.

Cel mai mult îmi plăcea să scriu vineri, după muncă, sau sâmbătă dimineața, devreme de tot, înainte să se trezească toată casa. Scrisul ăsta, care nu era niciodată ”scrisul meu”, era, probabil, ceva ușor ilicit. Și, evident, secundar oricărui aspect existențial. Am amânat cursele lungi, ca să-l parafrazez pe Murakami, pentru vârsta la care nu m-am mai putut culcuși în propria mea lene.

De atunci, am scris. On and off. Pe oboseală, pe angoasă, cu background de entuziasm, sau ”cu cearcăn”, cum mi-a spus cândva Dan C. Mihăilescu. Mi-a plăcut cuvântul ăsta. M-am simțit foarte bine în el. Până acum am scris mai mult pe cearcăn decât pe speranță. Am susținut, în conversații mai mult sau mai puțin publice, că scrisul meu (da, știu, am progresat) nu e metabolic. Nu am așa mare nevoie de el. E un accesoriu, nu o necesitate. Poate că era așa, poate că nu.

Cert este că anul ăsta a fost tot… cu cearcăn. Scriu, din când în când. Mai un editorial, mai un articol… Mi-a crăpat obrazul, de curând, după ce am amânat la nesfârșit un eseu pentru o antologie. Că e o perioadă proastă. Că mi-e greu. Că nu pot. Chiar e. O perioadă proastă. Și am trimis un text vechi. Cearcănul e, în asemenea situații, imprevizibil. Uneori e un ferment, alteori te secătuiește de puteri.

Acolo sunt eu acum.

Sunt Robinson pe insulă și scrisul e gura mea de apă dulce. Totuși, nu ajung la el, deși am gâtul iască. Vineri nu mă mai așteaptă. Poate că scrisul era metabolic, pentru că lumea mea se așază greu în matca ei atunci când nu are vertebre narative. Atât că nu e loc de ficțiune acum. Poate că asta e o lume nouă, dar eu nu sunt suficient de curajoasă pentru ea.

De curând, în altă lume, fascinanta lume Zoom, cineva m-a întrebat cum stau cu cititul.

”Prost”, am răspuns. ”În principal, plâng și mă îngraș”. Am râs public și mi-am zâmbit amar pe dinăuntru. Oare de ce nu scriu, m-am întrebat.

De oboseală, mi-am răspuns imediat, consolator. Și m-am bătut puțin pe umăr, să nu mă supăr pe mine. Nu mă supăr. Prea multe schimbări, prea multe opinteli. Nu e un timp pentru accesorii. În muțenia mea, parțial autoimpusă, zilele se succed la fel. Vineri nu mai e o destinație ficțională.

Mi-am amintit, în ultima vreme, o serie de reflecții și conversații despre scris, despre nevoia minții de a construi structură, de a genera tramă, de a planta o grimasă pe figura unui personaj. De a-i pune un cercel la ureche. De a i-l smulge, după caz.

Poate că era metabolic și în cazul meu.

Poate că lumea ar fi mai limpede dacă ar căpăta paragrafe, dacă i-aș inventa o punctuație, dacă m-aș juca puțin cu unghiul auctorial, dacă aș pleca de aici, din cameră, din fereastra mea de Zoom, de pe canapea, din desfășurătorul la care lucrez și aș imagina… ceva. Altceva. Cu sau fără public.

Nu știu. Încă.

Ce știu e că, în lipsa de culoare de-acum, când trăim într-un soi de busculadă a schimbării schimbărilor și totul se scaldă într-o incertitudine mâloasă, ficțiunea pare să aibă consistența unui teritoriu sigur.

Din barca mea de naufragiat, visez să ajung acolo. Nu știu dacă înapoi sau, dimpotrivă, înainte.

Tot ce știu e că aș vrea să fie puțin diferit.

Cu toate motoarele turate. Cu foame reală, într-un mâine comestibil.

Și fără cearcăn.

Reading LIST 2021. Începutul

Niciodată nu mi-am măsurat anii, vacanțele, weekend-urile în cărți. Poate doar stările. Anotimpurile interioare. Trecerea printr-o zonă de amorțeală sau, dimpotrivă, de bucurie intelectuală. Nu știu niciodată câte pagini, câte volume, câți autori. Nu reușesc să gândesc în topuri. Nu țin să termin toate cărțile începute. Am fost mereu de principiul că viața e scurtă și s-a scris prea multă literatură bună ca să mă cramponez de cărți care nu mă țin.

Îmi place așa. Trăiesc ce e de trăit și citesc ce îmi ține de cald pe dinăuntru. Cititul profesional este și va fi parte din mine mereu, dar, cum aici e spațiul meu de joacă, citesc asumat și răzleț, dezordonat și impulsiv, de plăcere, din nevoia de variație, de orizont, de explorare, de altceva. Niciodată de plictiseală (nu știu și nu am înțeles niciodată cum vine asta), tezist sau în siajul unui trend.

Zilele astea, cum spuneam, am citit puțin, cu mintea destul de vraiște, cu straturi, straturi de oboseală pe sub ochi. Mi-au rămas, însă, câteva titluri și imagini pe care mă bucur să le împart, la început de an, cu toți cei care își recalibrează, zilele acestea, dieta literară și nu numai.

Foto: Marius Constantinescu

O să încep cu ciocolată. Pentru că e guilt free, pentru că mi-a a adus-o Moș Crăciun, pentru că e La Durée, pentru că arată ca un cadou exclusivist, caloric și delicios. Și pentru că e o istorie culturală incredibilă, pusă în scenă de una din cele mai cunoscute ciocolaterii pariziene, sub semnătura lui Serge Gleizes. Între hărți ale plăcerii gustative, litografii de la 1796, vase mayașe în care erau ținute mirodeniile folosite să echilibreze dulceața sau, dimpotrivă, s-o potențeze, ceșcuțe de porțelan și cutii fabuloase cu mendiants, nougatines și orangettes, veți găsi elogii aduse de La Rochefoucauld, Maupassant, Madame de Sévigné sau Proust ciocolatei traduse în ganache, trufe și răsfăț premium. Deliciu. Capriciu. Supliciu… Am mâncat jumătate de cutie de praline citind. Singură :-(. Nu mă urc pe cântar până în aprilie.

Beletristic, Acolo unde cântă racii e cartea finalului de 2020, pentru mine. Delia Owens are o poveste de viață scrisă parcă de un scenarist de la Hollywood și o scriitură decupată în cadre cinematografice. Primul om e, în lumea mlaștinii imaginată de Owens, prima femeie care descoperă lumea cu durerile și minunățiile ei, cu iubiri strălucitoare ca o pană de lebădă de tundră, cu Eva și Cain pulsându-i deopotrivă pe sub piele. Are mult comercial, multe momente previzibile, multe elemente de thriller după rețetă ș i le ierți pe toate pentru cât de frumos e construit personajul ei central, Kya, neverosimilă și fermecătoare, captivă între inocență și tentație, traversată de toate stările, păcatele, slăbiciunile și darurile de care are parte sufletul omenesc cât e închis în sălașul lui de carne. E o carte de o poezie crudă, cu pescăruși și scoici în care citești lumea de pe dinăuntrul unei fetițe care crește, care își caută mama, iubitul, pe sine într-o mlaștină sălbatică și tulburătoare. Am fost, cât timp am citit-o, un om ceva mai bogat.

Nu știu cum am ratat până acum Monștrii lui Christopher Dell. Un compendiu savuros al alterității, al temerilor noastre colective mixate în creaturi cu gheare și colți, cu trupuri acoperite de blană și vieți interioare orchestrate după ritmurile lumii. Am citit cu groază și încântare despre Tlaloc, zeul aztec cu piele albastră și rânjet mușcător, despre solomonari care imaginează creaturi magice, despre Caliban, din Furtuna lui Shakespeare, despre Beowulf și Wawel, despre cinocefali și despre Sfântul Cristofor, despre demonii vulpi din legendele japoneze și despre șarpele Midgard, vânat fără încetare de zeul nordic Thor. E un bestiar al bizarului în care știu că mă voi întoarce negreșit, nu atât pentru creaturile care se perindă prin paginile lui, cât pentru spectacolul minții omenești înfierbântate de forjele fricii. E incredibil cât de aproape de noi, de lumea și viața de azi rulează mecanismul acesta care îmbracă în fiară tot ce nu înțelege, tot ce nu cunoaște, tot ce i se refuză.

Foto: Marius Constantinescu

Sunt la prima mea lectură din Elena Ferrante și îmi e încă destul de greu să spun dacă îmi place sau nu. Ce simt încă de-acum, din primele pagini, e acuitatea narativă proprie celor care trăiesc răsfirați în poveștile care-i locuiesc. Deocamdată mă pierd, seara, în vocea unei fetițe care crește cu fiecare rând și mă trage de mânecă în întrebările ei ca o inimă de anghinare – amare, suculente, crude, tainice.

Să ai un efect planetar botezat după tine, o legendă personală asociată cu premii Emmy și Bafta, un capital de încredere, simpatie, prestanță atât de vast… Să pui toate astea în slujba viitorului planetei, să faci din asta moștenirea ta culturală, să respiri bioantropologie, să înțelegi importanța educării generațiilor tinere în spiritul protejării lumii în care trăim. Să fii Sir David Attenborough. Să te trezești dimineața știind că faci pentru semenii tăi toate astea. Stau și mă întreb cum o fi… Cartea lui, bogat ilustrată, e un manifest despre biodiversitate, despre echilibru, comunicare și nevoia de a resălbătici lumea. Citesc despre mangrove și pajiști cu iarbă-de-mare, despre gazelele Thomson, despre tot ce înseamnă proteine alternative, cascadă trofică și încălzire globală. Despre cam tot ce ar trebui să știm ca să ne ferim de calamitate. ”Oamenii au ajuns o forță globală și au dobândit puteri care afectează întreaga planetă. În fapt, antropocenul s-ar putea dovedi o perioadă cu o scurtime unică în istoria geologiei – ba chiar una care se încheie cu dispariția civilizației umane”, scrie Attenborough.

Sumbru, e adevărat. Dar încă negociabil.

Foto: Marius Constantinescu

Și, dacă tot vorbim de planetă, nu pot să nu recomand aceste două atlase de la Litera, cu potențial de cărți de aventură pentru toată familia. Noi le deschidem și plecăm la joacă. Toți trei. Explorăm Templul Jaguarilor din Mexic, ne minunăm, din inima Norvegiei, de Aurora Boreală, ne povestim și ne repovestim refluxul de la Mont Saint Michel. Cred că serile în care reușim să ieșim așa dintre pereții apartamentului sunt cele mai frumoase călătorii din perioada asta fără bilete de avion, în care visezi, vrei, nu vrei, pe fundalul sonor al sirenelor care urlă angoasant, dincolo de ferestre.

Foto: Annie Spratt pentru Unsplash

Altfel, în perioada asta Maria a citit mult mai mult ca mine. ”Clubul Exploratorilor Ursul Polar”, de Alex Bell și două volume din ”Ordinul iepurilor regali din Londra”, de Santa și Simon Sebag Montefiore. Acum e la al treilea. Am rugat-o să-și descrie singură experiența de lectură și m-am trezit cu minicronica asta, pe care mă bucur să o fac publică pentru cititorii mai mici, a căror vacanță încă nu s-a terminat 🙂

Cheers! Să fim sănătoși.

READING LIST

Ce am mai citit, ce așteaptă pe noptieră, ce nu lipsește din bucătărie

Foto: Marius Constantinescu

Nu a fost o perioadă cu multe cărți, dar câteva rămân cu mine, unele accesorizate cu interviuri, cum e cea a lui David Grossman, De mine viața și-a tot râs, de la Polirom. Dincolo de întâlnirea aceasta incredibilă, pentru mine cartea este, fără discuție, cea mai puternică din câte am citit în ultimul timp. Povestea Ninei cea sfâșiată de viitorul care mușcă deja din memoria ei, a Verei, care nu lasă trecutul să o devoreze și a lui Ghili care, între mamă și bunică, descoperă fâșia de durere ce i se cuvine, e atât de tulburător scrisă încât îmi e greu să aleg o scenă, o imagine, o senzație, o spaimă, o bucurie intelectuală din toate cele care m-au traversat citind. Am să rămân cu momentul tentației primordiale, orchestrat într-o livadă de avocado, unde doi orfani descoperă păcatul și salvarea și pornesc în povestea lor, ruptă în unghiuri și paragrafe de generația următoare.

Cartea aceasta, de la Nemira, care ne plimbă prin Belle Epoque în traducerea magistrală a lui Radu Paraschivescu, e un regal, mai ales pentru fanii lui Barnes, între care mă număr. Dar nu numai pentru ei. O deschizi și dai de Pozzi, ”dezgustător de chipeș”, de ”mustăciosul Robert Proust”, fratele lui Marcel, de o lume care te soarbe ca pe o spumă de lapte tivită pe sufletul cafelei. Oscar Wilde, Jean Lorrain, Henry James, Sarah Bernhardt ies la rampă în scrierea aceasta cu alură de scenă mereu deschisă. Te consumă spectatorial, te implică beletristic. Începe, după cum ne avertizează autorul, cu haina, nu cu bărbatul. Cu un singur papuc de brocart. Cu un tablou de John Singer Sargent. Crește mitologic, scandalos, fără fisură narativă. Priceless.

Foto: Marius Constantinescu

Într-un cu totul alt registru, o conversație absolut savuroasă din ultimul timp a fost cea cu Ross. Ross Welford scrie pentru copii și adolescenți. Am citit cartea lui, Ce să nu faci dacă devii invizibil, de la Corint Junior, și am plonjat într-o discuție despre cum se amestecă, în proza aceasta, singurătatea, pericolele nesfârșitei lumi a net-ului, bullying-ul, cu tot ce presupune el. Mi-a plăcut metafora invizibilității. Cum nu ne vedem unii pe alții, cum deformăm ce vedem. Cum vedem altceva… Pe altcineva. Inclusiv în oglindă.

Ok, să trecem mai departe. E fabuloasa colecția cea nouă de la Pandora M, Anansi, coordonată de Bogdan Alexandru Stănescu. Eclectică și puternică literar, ca o declarație identitară. Le-aș citi pe toate odată! Am devorat Bine ai venit în America!, de Linda Boström Knausgård, abia aștept să le bifez pe celelalte. Jurnalul unui librar, de Shaun Bythell, e următoarea pe lista mea. Din ce citesc despre ea, e exact ce îmi trebuie acum, când se mohorăște și vreme, și stare interioară, și cam atât. Sper.

Foto: Marius Constantinescu

O altă carte excesivă, dar, într-un fel, emblematică pentru îngrozitor de talentata Jeanette Winterson e Frankissstein, de la Humanitas Fiction. Are un sărut închis în titlu, are și mai multe planuri, dintre care, personal, îl prefer pe cel de pe malul Lacului Geneva, unde, în 1816, soții Shelley, Byron și medicul lui Shelley au petrecut o săptămână ploioasă, presărată de jocuri mai mult sau mai puțin ortodoxe. Mary cea de 19 ani a scris despre monstrul lui Frankenstein. Și lumea s-a schimbat. Între tușele foarte groase, stridente, Winterson strecoară incredibil de multă poezie, dialoghează cu Shakespeare, își dezvelește abilitatea de a crea, deopotrivă, replică scăpărătoare și angoasă pâcloasă, trenantă, extremă. E o carte definită de ironie amară și vulgaritate care drapează momente de reverie frisonant de frumoase. Pentru mine a fost, în primul rând, un roman despre singurătatea creatorului în lume. Am vorbit puțin desprea ea, cu Alina Purcaru.

O altă carte care m-a bucurat, în ultimul timp, e cea a lui Samin Nosrat, Sare, grăsime, acid, căldură, Editura Litera. Pe Samin am descoperit-o grație minunatei Andreea Chiriac Hentea. De atunci, o citesc aici, am văzut toată seria pe Netflix și uite că am ajuns să o am și în bucătărie.

Necazul ar fi că mi se face foame citind-o. Cam ca acum. Șansa mea ar fi că Marius face paste azi.

Foto: Marius Constantinescu

În sfârșit, m-am hotărât ca, dacă tot aleg, la finalul lunii, câteva cărți care îmi plac, care mă intrigă, pe care vreau să le citesc sau din care am păstrat o idee sau un moment, să o provoc pe Maria să facă o selecție și să propună și ea o carte. A ales… multe, dintre care, la insistențele mele de a păstra una, am rămas cu Prietenul meu imaginar, de Michelle Cuevas, apărută la Arthur. Zice că i s-a părut o poveste originală, cu suspans și că a impresionat-o mult Jacques Papier, personajul care călătorește și trece prin aventuri (așa mi-a zis să scriu! :-)), pentru a regăsi, în cele din urmă, un ”acasă” tandru și cald. (Ok, eu nu am citit cartea, dar expunerea ei a fost foarte entuziastă – mă gândesc chiar ca data viitoare să o las să scrie singură :-).

Ce rămâne pe listă: Colson Whitehead, neapărat, Maria Semple, Azi va fi altfel (am nevoie de ceva mai light, care să mă însenineze), Slavenka Drakulić (mi-a recomandat-o Oana Boca și ea mă intuiește foarte bine), Mary McAuliffe, pentru că perioada asta din an obișnuia să(-mi) fie sinonimă cu Parisul, Atwood, dar despre asta sper să vă povestesc mai pe larg, cât de curând :-). Mi-e foarte dor de Tartt. Și un pic de Faulkner.

Ah, și să nu uit! Last minute, ca la shopping. Joseph Campbell în dialog cu Bill Moyers. Puterea mitului, de la Editura Trei. Îți amintește ce înseamnă jurnalism cultural, conversație consistentă, versatilă, flexibilă, mitologie, cu toate frumusețile ei revărsate peste lumea asta cenușie în care trăim acum. M-a făcut să visez la mai multă culoare. La mâine. Un alt mâine. Cu alte povești.

UN TRANDAFIR DE IERIHON

Când am plecat din biroul unde am locuit, într-un fel, aproape douăzeci de ani, am luat cu mine o cană de cafea și un desen pe care l-am primit de la cineva important care credea că, de la fereastra mea, se vede frumos afară. Atât. Două obiecte.

L-am uitat pe al treilea. Era un trandafir de Ierihon, de la Ohara Donovetsky. Mi-l lăsase la poartă. Ajunsese la mine după mult timp.

La început mi-a părut rău, pe urmă mi-am dat seama că îl port cu mine, oricum, cam peste tot. Ohara mi-a dăruit lavandă, în prima zi când ne-am cunoscut, și generozitate incredibil de caldă, tapetată cu povești, cu cafea, cu îmbrățișări care se simt, chiar și virtual, îmbrăcate în aceeași catifea de suflet cu adâncimi lipsite de cute.

Pentru că Ohara a scris o carte nouă, las aici un fragment în avanpremieră, pentru voi, și un trandafir mușcat de mister, pentru ea.

Puzzle cu pețitoare

Ohara Donovetsky

În curs de apariție la Editura Trei

***

Dona îi plăcuse Avei cel mai mult dintre toate fetele din Sis. Ba mai mult, uneori avea senzația că trăia în locul ei. Reținuse foarte multe dintre întâmplările Donei, era în stare să le povestească foarte amănunțit, așa cum a făcut‑o, de pildă, cu episodul pe care ea îl numise „întâlnirea cu Mamaguda“.

Prima dată când a ajuns acasă la Mamaguda, Dona a fost martora unei scene care a îngrețoșat‑o. Plecase din orășelul ei de baștină din mijlocul Bărăganului ca să vină la București să se înscrie la Liceul Pedagogic. A ajuns la Mamaguda într‑o dimineață îngrozitor de toridă din luna august, însoțită de mama ei. Era doar 8 dimineața când au coborât din tren în Gara Obor și deja soarele era greu de suportat. Mama Donei primise adresa așa‑zisei Mamaguda de la o colegă de serviciu, care o folosise și ea pentru fiica ei, ce călduuură, se topește asfaltul, uită‑te și tu, auzi‑auzi, ce mai oră de întâlnire, da’ tot e bine că ne primește acum și nu ne‑a chemat la douășpe’ noaptea! Până în Drumul Taberei, unde locuia Mamaguda, au mâncat două înghețate. Când au ajuns, un bloc turn dinspre Pre­lungirea Ghencea, Dona s‑a bucurat că Mamaguda (Nu serios acum, ce fel de nume e ăsta, Mama Duda sau Aguda, e la derută sau ce?, e pseudonim? Cum să te cheme așa? întrebase mama ei tot drumul, nu, nu o cheamă așa, așa i se spune, asta‑i acum), stătea la etajul trei și deci nu erau nevoite să ia liftul, am oroare de mașinăriile‑astea.

Ușa apartamentului le‑a fost deschisă de o femeie tuciurie, masivă, cu buze groase și ochi verzi, care le‑a zâmbit larg și le‑a făcut, și mai larg, semn să intre, haideți, bine ați venit, vă așteptam! și mare le‑a fost mirarea când au văzut o sufragerie rococo, auzi, tu, îți vine să crezi?, după înfățișare ai fi zis că are fuste colorate și lungi sau că trăiește, ce știu eu, în cort sau în bordei, povestise Dona, în care lumina albă de afară era filtrată discret de draperii de culoare grej, iar căldura, în mod miraculos, nu răzbătea deloc. Au fost invitate să ia loc, s‑au așezat amândouă una lângă alta pe aceeași sofa, iar Dona de‑abia atunci a observat că în cameră mai era cineva. Așezată pe unul dintre sca­unele somptuoase, aduse aproape de masa rotundă — o bijuterie, îți zic, de unde le‑or fi având? comentase Dona —, pe care fusese deja adusă tava cu cafele, se afla o femeie care părea cu totul scufundată în scaun, și oricum complet nepotrivită cu el, cu decorul, cum, de altfel, era și persoana care ne deschisese ușa, da, dragă, cea masivă și tuciurie, cea cu buze groase era gazda, nu cum am crezut noi, că ar fi fost femeia de la curățenie, ajutorul în casă sau așa ceva.

— Vai, mă scuzați, nu v‑am văzut, a zis și mama Donei, când femeia scufundată în scaunul de lângă masă a tușit.

A crezut că femeia aia mică era gazda, așa că a conti­nuat, stânjenită:

— Bună ziua, am venit…

— Da, știu de ce ați venit, a răspuns repezit femeia mică și stafidită, fără să zâmbească.

Avea un batic pe cap, legat la spate și își ținea buzele strânse sau atât de subțiri erau ele din născare.

— Sunteți… Mama Duda…? a întrebat mama Donei încurcând denumirile și nebăgând de seamă de tulburare.

— Eu sunt Mamaguda, s‑a auzit dinspre ușa sufrageriei.

Vorbise femeia mare și tuciurie, care zâmbea larg, părând să ignore greșeala, dar și grozav de amuzată de încurcătura mamei însoțitoare, care de‑abia atunci înțelesese că Mamaguda era cea care le deschisese ușa și le invitase să intre, deși tot nu pricepea cum de arăta chiar în halu‑ăla, ca o… ca o, zi tu să nu‑i zic io, așa cum stătea ea cu brațele în șold și cu o țigară între buze, fără filtru era, dacă‑ți spun?, știu, pentru că mirosea îngrooozi­tooor. Fumul îi intra femeii în ochi, așa că făcuse ochii mici. Avea o față, maamă, ca fețele‑ălea de gangsteri, când stau ei așa, cu țigările în gură și o fac pe durii.

Mamaguda, pe numele ei Floarea Moscu, s‑a apropiat și ea de un fotoliu Art Nouveau aflat lângă masa rococo, și‑a apucat poalele fustei largi și le‑a adus cumva spre genunchi, avea fustă, da, nu d‑aia, dar gestul era ca pentru aia, s‑a așezat crăcănat, s‑a răsturnat în fotoliu, părea un bulibașă, scoțând fumul pe nas și pe gură în același timp. Apoi și‑a continuat discuția cu femeia mică și stafidită:

— Ce ziceai, madam Lăuneanu, că ai făcut?

— Da. Așa am făcut. Să se învețe minte să mai lase păr în chiuvetă. Sau să mai lase păr oriunde. Când se piap­tănă. Să‑l adune. Cum or ști. Nu știu cât era. Am adunat toate firele de pe marginea chiuvetei și le‑am înfășurat strâns de tot pe peria de dinți, a zis madam Lăuneanu, femeia din celălalt fotoliu, spre disperarea Donei și a mamei ei.

Apoi, fără nicio tranziție, Mamaguda s‑a întors că­tre mama Donei și a întrebat‑o, cu aerul cel mai firesc din lume, de parcă ar fi întrebat dacă a pus leuștean în ciorbă și asta după ce ar fi controlat că întreg procesul tehnologic al produsului culinar ar fi fost respectat:

— A fost născută cu placenta pe cap, cu căiță, cum se spune, așa‑i? Ăsta da noroc, ce n‑aș da să fi avut eu no­rocul ăsta… Spune drept acum, e rodul unei iubiri între rude foarte apropiate? E cea mai mică din șirul de șapte surori? Nu a avut surori, zici? A, nu știi tu să fi avut, dar cine poate ști? A fost întoarsă de la țâță sau măcar a supt iar după ce a fost înțărcată? Cum să nu știi? Cum se poate să nu știi? Știi, știi, numai gândește‑te bine, poate ai uitat, atât trebuie, să‑ți amintești doar. Nu se poate să nu‑ți amintești ceva.

Până la urmă, mama Donei ar fi răspuns la toate în­trebările, oricât de stranii i s‑au părut, deși a mărturisit mai târziu că i‑ar fi venit rău în timpu‑ăla de vreo cinci ori. Mamaguda îi fusese recomandată ca o gazdă bună, implicată în protejarea fetelor, prea fragede pentru orașul ăsta care le putea înghiți de vii. Mama Donei știa că undeva tot trebuia să o lase pe Dona, undeva în gazdă, pentru că liceul nu avea internat, începea școala, iar faptul că acolo mai stăteau încă trei fete îi întărise convingerea că Floarea Moscu, numită Mamaguda, poate nu degeaba, ei?, era potrivită. Nu știi ce greu am aflat de școala asta… Ce să mai… n‑ai idee! Doar că nu l‑am omorât pe tata, cum se spune, i‑a zis femeii.

După întâlnirea asta, Dona a avut și alte surprize, Mamaguda a luat‑o tare de la început, Și oricum, gândește‑te, voi, aici, în Regat, nu ați avut niciodată probleme cu condamnarea vrăjitoriei, ca‑n Ardeal. Acolo au fost și procese. Aici, trai! Aici în zonă asta a fost dintotdeauna chiar o breaslă respectată! S‑a transmis mai ușor. Oricum, numai din gură la ureche, că altfel nu se poate.

Dona a acceptat foarte repede, Mamaguda se pare că avusese dreptate, fata era din același aluat cu ea, așa că a învățat foarte repede. Meseria asta se fură, nu se învață, nu se scrie nimic, nimic, altfel se pierde harul. Nu mai spun că am avut noroc să găsim una care s‑a stabilit în oraș, că, de obicei, știi, stau în colibe, în păduri, în peșteri, sub poduri…, îi spunea.

Nu fi îngrijorată, dragă mamă, sunt pe mâini bune, i‑ar fi spus până la urmă Dona mamei ei, la o lună de când stătea în gazdă la Mamaguda. Le întâlnise și pe celelalte interne, împreună erau mai ușor de suportat toate, dorul de casă, distanța, înstrăinarea etc.

Poate că șocul înstrăinării sau excentricitatea Donei o fi făcut ca în jurul ei să strângă rândurile și să se adune fetele aflate în aceeași situație. Dona a putut astfel să‑și formeze cercul. Sau poate devierile femeii la care stătea în gazdă, s‑a gândit mai târziu Ava.

Cert era că Donei i‑a intrat în cap că avea o în­zestrare. Credea cu tărie că e aleasă, dar spunea și că a cântărit și c‑o auzise într‑o seară pe Mamaguda vorbind cu madam Lăuneanu — căreia fetele ajunseseră să‑i zică Damlauna, de la dambla — despre înzestrarea de care‑ar fi nevoie.

— La înzestrarea ei, ce zic eu?, la… ăsta, la darul ei, pentru că are un adevărat dar, sau, mai bine zis, har, asta e, har, n‑ai văzut cum le știe, cum le potrivește, cum le intuiește, cum le învață pe toate. Îți zic sincer, dragă, eu nu am văzut pe nimeni așa în toată viața mea… și am ceva! Nu trebuie să se piardă așa ceva! Eu am avut o bunică, știu ce spun. Unde n‑am avut eu norocul ăsta. Da’ las’, că tot e bine. Sunt nașă acum, spusese Mamaguda.

O lună mai târziu, Dona formase Sis și le explica fe­telor: Școala asta de vrăjitoare din inima orașului, ce noroc pe noi, cine‑ar fi zis? Păi, vă dați și voi seama. Casa asta e cheia. Timpul în care ne‑a fost dat să ne întâlnim. Liceul Pedagogic?, puai, doar așa, moft.

Păi, nu mi‑a povestit mie Mamaguda? Ascultați aici, cică o cunoscuse pe una. O văzuse dansând în mijlocul satului. Goală de la brâu în sus, în jos avea o fustă roșie și în mână un steag roșu. Cică ar fi alungat ploile care se abătuseră ne­ostoit peste sat. Se mai zvonea și că fac negoț cu ploile, că le aduc sau le duc unde e nevoie de ele sau după cum sunt che­mate sau plătite. Ei… și pe asta cu fusta roșie și cu steagul, se pare că au dus‑o și au legat‑o. Bunică‑sa așa povestea. Zicea: „au dus‑o la cănțălarie și au închis‑o…“.

Numai patru copile — Dona, Alexa, Catarina și Lenuș — avuseseră acces în casa femeii despre care Dona credea că le va învăța cele mai mari secrete. Se întrebase mai târziu dacă Mamaguda avusese cumva mai multe serii.

***

AM SĂ-ȚI SPUN O POVESTE

Un interviu cu scriitorul David Grossman

Cred că arareori m-a bucurat mai mult un interviu cum a fost întâlnirea aceasta cu David Grossman, orchestrată de Dan Croitoru și Claudia Fitcoschi, de la Editura Polirom, cărora nu am cuvinte să le mulțumesc.

Am vorbit despre literatură, pornind de la ultima lui carte, despre bunul lui prieten, Amos Oz, și despre pierderi. Grossman, care și-a pierdut acum paisprezece ani fiul în războiul din Liban, știe despre suferință și răni sufletești cât nu ar trebui să știe nimeni pe lume.

A fost una din cele mai emoționante conversații din anul acesta urât, presărat cu cioburi de neînchipuită strălucire.

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates