CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (V)

Cu fiecare nou episod în care traducătorii scormonesc prin cuferele personale cu comori, fac ordine pe masa de lucru și ne dau voie nouă, cititorii, să tragem cu ochiul la intimitatea muncii lor, îmi dau seama că munca lor chiar e o arheologie literară, un șantier de studii culturale, o continuă perfecționare a finețurile lingvistice. E extraordinar de multă frumusețe într-un efort peste care de multe ori se trage cortina. Frumusețe umană, în primul rând, spectacol al minții în opintirea ei să afle, să înțeleagă, să traducă sens și suplețe discursivă, cursivitate și expresivitate, ambiguități și jocuri poznașe de cuvinte.

Pe Justina Bandol o aplaudăm azi pentru cum i-a tradus pe Colson Whitehead și pe Donna Tartt, pe Alice Munro și pe Simon Sebag Montefiore. Eu, personal, îi mulțumesc pentru textul profund, etajat ca o clădire mereu surprinzătoare, doldora de firide, nișe, spații comunicante – o structură complicată, într-un echilibru fără fisură.

Justina Bandol

Am tradus multe feluri de cărți, și ficțiune, și nonficțiune, pentru adulți și pentru copii. Proză. Cine sunt când traduc depinde de tipul de carte. La o enciclopedie pentru copii, de exemplu, sunt un soi de funcționar foarte conștiincios: nu e nevoie să descopăr vreo „voce“ a cărții sau ea e impersonală, și atunci important e să redau corect termenii în română, să verific informațiile, să mă străduiesc să formulez exact și cât mai scurt. La cărțile mai ușurele de literatură pentru copii, unde traducerea merge relativ repede fiindcă nu pune mari probleme stilistice, de vocabular sau de cercetare, încerc să intru în jocul autorului – mai toate au un stil jucăuș, dezinvolt, chiar „șmecheraș“, acolo e important, mi se pare, să găsește tonul potrivit și să-l menții. Îmi plac mult cărțile de istorie, nonficțiunea grea, chiar academică, și ficțiunea dificilă, pentru că acolo pot fi cercetător (probabil compensez pentru vocația ratată). De fapt, despre asta îmi place să vorbesc în primul rând – despre cărțile la care sunt, într-un fel, cercetător. Cărțile nasoale, fie stilistic și lexical, fie conceptual.

Trebuie să mai spun ceva. O carte în traducere, mai ales una grea, trece prin mai multe etape.

1. De regulă, mai întâi o citesc – măcar parțial. În această fază sunt un cititor atent la cuvinte, expresii, formulări, posibile probleme, dar încerc să fiu esențialmente cititor. Să mă las captivată, să absorb „vocea“ autorului, să înțeleg relațiile dintre personaje sau concepte, „mesajul“ cărții, ce-i reușește și ce nu. Să-mi fac o impresie generală.

2. Urmează traducerea propriu-zisă. Aici intervine întâi și întâi ceva după care că „mă dau în vânt“ e puțin spus: migala, adică scotocitul obsesiv după sens și toate straturile lui. Asta înseamnă lucrul cu dicționare explicative și bilingve, căutat exemple de uz ale unor cuvinte sau expresii, descâlcit referințe, obscurități, aparente (sau reale) incongruități logice, recuperat rețeaua subterană de asociații pe care le face autorul (cu alte lucruri din text sau din afara lui) – totul, firește, atât cât mă pricep.

Sunt cărți la care trebuie să faci asta, în medie, aproape la fiecare paragraf. Ritmul e oscilant, firește, dar o carte grea nu te lasă mult să-ți tragi sufletul. Nici nu vreau să mă gândesc cum o fi Ulise de Joyce, de exemplu. Sau Shakespeare.

În primii ani ca traducător mergeam pe forumuri să discut cu vorbitori nativi, ca să înțeleg anumite pasaje. Acum mi se întâmplă rar, dar am o prietenă americană cu care mă consult la nevoie. Au fost și situații când am discutat direct cu autorul.

La cărțile grele, partea asta de arheologie îmi ia de departe cel mai mult timp, dar îmi oferă și cea mai mare plăcere și din ea învăț cel mai mult. Simt că mă îmbogățește din toate punctele de vedere – și intelectual, și sensibil, și ca abilități lingvistice. Satisface cu siguranță și latura maniacală a firii mele. Oricum, în ea simt că stă, în bună parte, libertatea mea când traduc. Recunosc că petrec ore întregi pe net, uneori deja aproape fără legătură cu textul original, despicând firul în patru și în șaișpe, sărind curioasă și chiar fascinată de la una la alta și lărgind contextul, doar de plăcerea de a afla lucruri noi, cuvinte noi și de a le încadra pe cele știute într-un cerc și mai mare. Nu sunt o bună administratoare a timpului, pierd nopți, mă lungesc… Asta e. De multe ori rezultă un semidoctism, o cunoaștere superficială, aflu câte ceva, dar nu am tabloul complet, însă în multe situații am ajuns abia după multă asemenea scormoneală la câte un evrika, la o înțelegere neașteptată a lucrurilor, deci per total, pentru mine, merită. Eficiența ca productivitate o înghit cu noduri. Oricum, fac ce pot, cât mă duce capul, nu mă dau bătută, în general, până nu mi se pare că pricep, de bucurie îmi vine să pun note detaliate ca să împărtășesc și cititorului ce aflu, firește că la majoritatea renunț și încerc să încorporez cât mai mult în traducere, în exprimare pur și simplu. Pe măsură ce traduc mai departe, revin adesea la fragmente pe care ajung să le văd într-o altă lumină din perspectiva textului ulterior.

Cât despre formularea în română a sensului descoperit, aici sunt meșteșugar. Scotocesc după sinonime lexicale și sintactice (partea asta îmi place cel mai tare, dar nu mai intru în detalii, s-ar putea scrie o carte întreagă și sper s-o și scriu cândva), încerc să dau cursivitate textului (sau să i-o rup, când fidelitatea o cere), să respect registrul de gen, stilistic și temporal, să nu fiu, pe cât se poate, mult mai stufoasă ori mai laconică decât originalul, să redau „vocea“ ori „vocile“ autorului – din nou, cât îmi permit cunoștințele și talentul.

(Nu pot să nu pomenesc aici o experiență specială, care face deliciul oricărui traducător, care merită o analiză separată și despre care a scris cu exaltarea, probabil, inevitabilă scriitorul Cristian Fulaș, el însuși traducător: https://revistatimpul.ro/traducandu-l-pe-proust-vi-transa/.)

3. Artizanatul continuă la revizie, în etapa a treia. Deși e indispensabilă și o tratez cu toată seriozitatea, faza asta, sincer, mă enervează: nu mai am plăcerea descoperirii (se mai întâmplă, desigur, să-mi dau seama abia acum de unele lucruri), nu trebuie decât să-mi fiu propriul redactor la sânge. Și mai ia și timp: e musai să cântăresc în liniște cum sună fiecare propoziție, ba chiar fiecare paragraf. Slavă Domnului că măcar nu mai e nevoie să respect și vocea traducătorului! Recunosc că sunt tentată uneori să intervin puțin în text, în varianta românească, dincolo de ceea ce mi se pare necesar, mă feresc de asta, dar nu-mi fac iluzii că pot scăpa complet de propriile mele manierisme, de idiosincraziile modului meu de a recepta originalul sau ale urechii mele interne – pe scurt, de limitele mele. Sper doar să le mai pot lărgi.

Au fost cărți pe care le-am revizuit de câte 3 ori, fiindcă nu mă simțeam mulțumită. Cel mai adesea, după piguleala reviziei, sunt sătulă de carte ca de mere acre. Nu mai zic de câte nopți pierdute se adună, dar asta știe orice traducător conștiincios. Nu există carte care să nu pună niște probleme neașteptate. Dar uităm, exact ca mamele: orice naștere e un chin, însă trece. Rămâne copilul, bucuria.

Cărți pe care mi-a plăcut mult să le traduc:

David Vann, Legenda unei sinucideri

Alice Munro, Prea multă fericire

Gail Kligman, Katherine Verdery, Țăranii sub asediu

Geraldine McCaughrean, Acolo unde lumea se sfârșește

Colson Whitehead, Intuiționista

Rachel Cusk, Locul secund

Un traducător pe care îl apreciez extraordinar de mult:

Alexandru M. Călin

Autor: Ioana Bâldea Constantinescu

Dealer of words, dreamer of orange gardens, collector of sea shells.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates

%d blogeri au apreciat: