Fără categorie

Mama Mariei

Ieri copilul meu a împlinit 14 ani.

M-am bucurat. Mă bucur. E o vârstă cu multe lucruri bune și cu multe lucruri grele.

La un moment dat, în intervalele dintre cadouri, dulciuri, apropiați care s-au bucurat cu și pentru noi (sunt recunoscătoare pentru fiecare gând bun venit înspre ea și înspre noi și sper să-i fie pavăză de rău, bucurie și alinare la nevoie!), m-am trezit întrebându-mă dacă sunt o mamă bună. Sau, ca să reformulez, cea mai bună mamă a Mariei, cum ar spune Alex Zamfir.

Nu sunt. Nu după standardele mele.

Nu scriu acest text fishing for compliments sau așteptând să mă mângâie cineva pe creștet și să-mi spună ei, Ioana, dar cine e un părinte perfect?, faci o treabă rezonabilă raportat la viața ta și la viețile noastre. Ar fi ipocrit din partea mea să fac așa ceva. Motivul pentru care scriu public, de fapt, nu e ca să-mi pun cenușă în cap și să-mi mestec lingurița de amărăciune la pachet cu desertul festiv, ci pentru că mi se pare util exercițiul. Din când în când. La bornele importante. Cu toată inima, toată deschiderea și toată sinceritatea. Să stai pe canapea, tu cu tine, cu cine ești și cu cine ai devenit, și să te întrebi dacă ești un părinte bun. Suficient de bun. Pentru copilul tău.

Copilul meu e cam ca toți copiii de vârsta lui. Sau ca cei mai mulți dintre ei. Iubit, dorit, corcolit. Voluntar, impulsiv, spumos, irezistibil. Se luminează, literalmente, casa când vine de la școală. Sigur, se luminează de auroră sau de fulger, asta e variabil, în funcție de orar, teme, de câte kilograme are ghiozdanul și de noi, familia ei. Dar e un copil al lumii și al vârstei lui, cu suavități și durități în mixaj liber, în alcătuire pe care mi-am dorit-o cât mai puțin încărcată de ce are viața greu de dat.

Nu mi-a ieșit vraja asta. Nici eu nu mi-am ieșit chiar cum mă gândisem. Sunt o mamă destul de cicălitoare și, în ciuda teoriei relaxate, adeseori pretențioasă. „Poți mai mult”, îi spun. Destul de des. Și îmi sună rău, pe termen lung, deși punctual mi se pare că se justifică. Poate să fie un om mai bun, mai atent, mai implicat, mai înțelegător, mai iertător, mai răbdător. Toți putem. E presiune dacă impulsionezi șlefuirea de sine? Nu aș putea să spun. Copilul meu rezistă des șlefuirii, eu calc des dincolo de granița pe care mi-am stabilit-o singură, aceea de a nu ridica tonul.

Rezolv. Cam tot ce-i stă în cale, de la negăsitul șosetei desperecheate la conflict și de la plâns la dorința secretă care cere add to cart și enter PIN. Sigur, după puterile mele. Dezamăgesc și sunt dezamăgită. Răbufnesc de frustrare și primesc, la rândul meu, răbufniri. Primesc și alte lucruri. Cel mai important, poate, e încrederea. Între multele minusuri, doar aici îmi dau cu plus. Copilul încă vine să-mi spună ce-l doare, ce-l supără, ce-și dorește, câteodată, când am mare noroc, și ce-l sperie, ce nu-l lasă să doarmă bine. Câteodată dureros de frust. Alteori cu o vulnerabilitate care mă face să simt din nou cum rulează un soft doar al nostru, un mecanism care poate că nu mă face cea mai bună mamă a Mariei, dar mă face mama ei, asta pe care o are, singurul om de pe lumea asta care poate mișca niște fire și reîmpleti urzeala fină a ființei copilului pentru că, în fond și la urma urmei, am fost același corp. Complicitatea noastră a fost prima. Asta nu o face nici cea mai importantă, nici cea mai rezistentă și, cel puțin la momentul scrierii acestui text, deloc cea mai constantă dintre complicitățile care definesc relațiile ei cu oamenii care o iubesc, dar nici nu o împiedică să rămână ce este. Prima relație din viața ei. Încărcată, turbulentă, vulcanică, totală. În nota un pic excentrică a textului (care-mi plăcea înainte să apară Maria în peisaj) al îndrăgostitului descris de Fernando de Rojas, ea e religia mea.

Am primit foarte mult ajutor cu Maria, care are un tată implicat și iubitor 100%, în care am încredere dincolo de orice. Am încredere în lipsa lui de limite în a pune binele copilului pe primul loc și în faptul că el, cu sau fără mine de față, o poate apăra, inclusiv de ea însăși, de gândurile ei negre, ca în mitologiile din copilăria mea. Maria are și a avut bunici care și-au asumat-o și au iubit-o de când a respirat prima oară și care au fost și sunt îndrăgostiți de ea. Poate una dintre cele mai mari calități ale copilului meu, un truc magic pe care nici acum nu știu cum îl face, este că farmecă și că se lasă iubit cu o lejeritate pe care eu, cel puțin, nu am avut-o niciodată. Față de toți acești oameni, eu, mama copilului, am pretins de când existăm amândouă pe lume în formula aceasta că pot și știu mai bine. Pentru că sunt mama ei. Am un radar în plus.

Asta nu e neapărat adevărat. Intuiția mea e o mașinărie imperfectă, cu erori de sistem. Sunt, ocazional, ranchiunoasă. Îmi trece mai greu decât mi-aș dori. Cum spuneam, îi servesc matern cu destul de multă detașare un fel de destul de stătut emoțional, cel cu „brânza bună în burduf de câine”, inclusiv când îmi vine să răstorn maclavais-ul ăsta expirat la gunoi și să-i spun că nu, e suficient cât ai de dat azi. Mâine o să vedem ce se poate face mâine. Una peste alta, nu fac nimic neapărat mai bine ca alții, sunt doar, cum să spun, mai aureolată de clișeu. Mă servește cultura populară. Sunt mama copilului.

Sigur, în tot acest șir de mediocritate maternă, rămâne faptul că pot să iubesc dincolo de neajunsurile mele. Să recunosc rupturile, când apar. Să mă bucur de micile străluciri cotidiene – încă-i mai place să o scot la masă, doar noi două, încă-și mai pune capul pe mine, încă stă să-i împletesc părul, încă-mi face desene când nu are toate cuvintele sau, dimpotrivă, le are, dar nu vrea să le trântească de cuvintele mele, să nu se spargă ceva. Încă îmi spune, încă mă întreabă, încă nu-i e (sper) rușine cu mine în public, încă mă ia de mână, încă mă lasă să cred că în viața mea rulează și vraja asta care a fost atât de puternică (pentru mine) – sunt mama cuiva, o iubesc și mă iubește dincolo de ființă, o să-i arăt lumea mea și o s-o învăț să-și găsească lumea ei, o s-o descurajez să fie ca mine și o s-o încurajez să fie ca ea (pur și simplu nu vreau să număr de câte ori, cu gândul ăsta în cap, mi-a ieșit fix pe dos).

Zilele trecute, am stat de vorbă cu Maria despre ce-i place și ce nu-i place la noi. Eu curățam morcovi, dădeam mail-uri și îmi munceam creierii cu niște Whatsapp-uri în același timp. Dar, la un moment dat, m-am oprit și doar am ascultat. Am ascultat și lucrurile foarte bune, și pe cele foarte rele. Am ascultat cu toată ființa mea și cu toate porțile de securitate ridicate. Am ascultat fără să-mi spun mie însămi că sunt o mamă bună. La urma urmei, uite ce copil grozav (mi)-a ieșit. Am ascultat cum s-au țesut imperfecțiunile, failibilitățile, erorile grave, lipsurile. M-am văzut pe mine – iubitoare, dar exigentă, înțelegătoare, dar dificilă, implicată, dar un pic copleșitoare, iertătoare, dar pisăloagă, excentrică, dar fanfaroană, aparent stabilă, dar în esență cam disperată. Disperată să fiu o mamă bună. Orice ar fi. Oricum ar fi. Să aibă copilul meu o mamă bună. Cea mai bună. Cea mai bună mamă posibilă pentru el. Mama aia pe care niciun add to cart și nicio înghețată, și nicio escapadă, și nicio „Ziua fetelor” nu o inventează. Realitatea e că nu sunt. Acest om. Sunt doar o mamă care crește și ea. Cu multă frică. Și cu multe tantrumuri. Și, de multe ori, cu așteptări greu de mulțumit. Sunt o mamă care se ridică îngrozitor de greu la nivelul propriilor așteptări și care se înconvoaie sub întrebarea „cum e mai bine pentru copil?”. O mamă care face poc ușor între sacrificiul cultural autoimpus constant și un vierme de ureche enervant, care mă întreabă, din când în când, cum rămâne cu mine. Dacă pot să mă mai joc și eu. Dacă mai e loc și pentru mine pe covor în lumea unui adolescent care crede și care se (va) desprinde. Că așa e sănătos. Și cât loc mai e. Și cam cât timp… Și dacă ar putea cineva să-mi spună dacă mai sunt de folos. Dacă mai sunt ființa aceea care credea că face și desface lumea. Pentru copilul ei.

Ce pot să fac e să învăț mai departe. Nu fac parte dintre cei care-și acceptă cu ușurință accidentele existențiale, așa că faptul că nu sunt o mamă super cool nu e ușor… masticabil. Doar că, pe acest unic teren, timpul e limitat. Înveți pe barba ta. Dacă rămâi blocat în aceleași greșeli, pa! Mâine deja s-a făcut mare și i-ai rămas mică definitiv. Ai rămas părintele care a greșit, a lipsit, nu a auzit, nu a înțeles, nu a făcut efortul să-l cunoască.

Ei, și aici vine pseudo-înțelepciunea acestui text și compromisul de ziua copilului. Poate că o mamă bună e cineva care se străduiește constant să te cunoască și să te înțeleagă mai bine. Să vadă lumea ta în loc să-ți arate lumea ei. În fiecare zi. Fără pretenția că va reuși. Sau că va reuși mai bine ca alții.

Sigur că, pentru cineva destul de orgolios (am mai spus asta deja), să încerci așa, cu poticneli și nereușite, nu e neapărat cea mai roz situație. Dar poate că o mamă bună încearcă. Și ratează. Și se face de râs. Și plânge de se rupe. Și încearcă iar. Și reușește puțin. Și ratează iar. Și tot încearcă. Încearcă pentru că e frumos acolo, când e primită în lumea copilului ei. Când învață limbaje noi. Când cresc împreună. Când iartă. Când ascultă. Când nu e cea mai bună mamă a copilului ei, pentru că ființa asta e un construct intelectual greu tangibil, ci o mamă obișnuită, de o banalitate sfâșietoare, care știe că poate mai mult.

#5locuri de încercat în București. Serial urban de minusculǎ respirație

Vara aceasta (care mai are puțin și expiră) am mers mai mult și, ca urmare, am văzut Bucureștiul cu un ochi mai flămând de frumos, de alteritate, de firida relevantă, care schimbă iremediabil privirea asupra întregului. Am făcut din weekend-uri mici aventuri în doi sau trei care au țesut o armură mai fină ca Mithril și i-au ținut pe Shelob și pe Smaug cât de cât la distanță. Dar despre asta, #masterburglar, o să vorbim altă dată… Până atunci vă spun câte ceva despre #Bucureștiulmeu declinat în destinații pe care nu le leagă decât firul capriciului și al plimbării ca variantă de escapism oarecum creativ.

Am văzut un spectacol interesant, pornind de la corespondența dintre Clody Bertola și Lucian Pintilie, în Casa Kerim, celebra Parfumerie din Strada Parfumului 19, unde au locuit Silvia Kerim și Mircea Veroiu. E un spațiu de reverie blândă și înțesată de fantasme, deopotrivă. Cu ceva timp în urmă, mi-a atras atenția un pictorial făcut acolo și de-atunci mi-am dorit să văd Casa, să-i cuprind cu privirea curtea interioară, ea însăși un ochi într-o clădire circulară cu o istorie de peste un secol și jumătate. E un loc unde s-au născut cărți, unde s-a consumat o iubire, unde încă e vie poezia care se scorojește și ea de pe tencuiala ficțională a acestui oraș. Sau, cel puțin, așa l-am văzut eu.

2. Am mâncat cel mai bun Tom Yum (după cel de pe Khao San Road Market, adică la mama lui, în Bangkok) la Isan Thai Kitchen, pe Bulevardul Regina Elisabeta nr. 26. Îi găsiți pe Instagram și pe mai toate aplicațiile de #food, dar e de mers acolo, pentru că mâncarea e bună, bucătăria cu atmosferă autentică thai (din punctul meu de vedere), oamenii foarte amabili. În meniu e un dezmăț de galangal, lemongrass, kaffir lime și ghimbir. Se golesc farfuriile în timp record și lumea însăși devine delicios de picantă.

Foto: Marius Constantinescu

3. Cafeaua de la Meron. Cel de pe Bulevardul Elisabeta nr. 40. Îmi plac muzica, atmosfera, rugămintea lor de a împărți timpul cu #latte și conversație de facto, nu cu stat pe social media. Am furat, totuși, o poză, pour la bonne bouche. Altfel, chiar am onorat provocarea – Marius ne-a povestit din călătoria lui la Petra, Maria a râs, eu am uitat de griji, cu vara pe umeri. A fost frumos. Mai mergem. Cafeaua, ca întotdeauna, a fost ce trebuie.

4. Am descoperit Eshte. Pe Doamnei 15. Minunat – ca estetică, obiecte și mod de a le pune în pagină și în valoare. Pentru mine, din păcate, prohibitiv financiar. Știu ce înseamnă un obiect de design și că pe etichetă se regăsesc ideea, materialul, manopera, statement-ul, filozofia din spatele brandului. Discuția e foarte largă aici. Deocamdată mă bucur spectatorial, nu spun că e scump la modul general, spun doar că e scump pentru mine, ceea ce nu face strugurii acri :-).

5. Zelato Herăstrău sau, cum se definesc ei înșiși, „Micro-gelaterie și cofetărie cu zvâc, zumzet și chef de zbenguială. Un Păsăroi care face multă zarvă. Zuper înghețată și deserturi by Ana Consulea.” Știu, aroma de colivă face ravagii. La noi conduc pâinea prăjită cu magiun și pepenele galben (Maria și Marius). Eu am vanilia undeva în ADN, așa că sunt plictisitor de clasică, teoretic, dar la Zelato tot ce e clasic are atâta zvâc inovator că până și pozele s-au mâncat. Am cerut refill imagistic și l-am primit. Nu pot decât să spun că am în plan un proiect „la cornet” care o include pe Ana și de care mă bucur ca un copil la ieșirea din parc.

Foto din arhiva dulce de la Zelato. Mulțumiri!

Gata plimbarea, ne mai citim și la toamnă! 🙂

Reading…Feast

Adică un festin cu cărți, poate și pentru că nu sunt fana top-urilor, a cărților literalmente repovestite în pseudo-cronici reducționiste sau a lecturilor fashionable, cam ca poza de iarnă la Mița Biciclista. Mi s-a părut însă util să povestesc, eventual în serial, cam ce am citit frumos în ultima vreme, ce vreau să citesc, ce e pe longlist, ce stă pe noptieră. Totul cu o secțiune specială de cărți pentru copii, dat fiind că au apărut niște bijuterii de cărți care mă decupează și pe mine, adultul, din task-urile mele și mă redirecționează spre un spațiu de joacă. Interior 🙂

Impostorul, de Zadie Smith, Editura Litera, e una dintre cărțile care chiar m-au entuziasmat în ultimul timp – pentru că e curajoasă, fără a fi tezistă, pentru că se joacă inteligent cu fresca socială în raport cu ideologia, pentru că dă jos autorii de pe rafturi și-i transformă în personaje – Dickens e nesuferit, Thackeray oubliabil, Byron electric inclusiv in absentia. Ce face Smith în acest nou roman, cred că singurul tradus, la ora actuală, de pe lista celor mai bune zece romane din 2023, conform The New York Times, e un exercițiu al privirii contemporane, amprentate de gen, clasă socială, consum mediatic și biografie seismic întreruptă de hazard, adulter, boală, tragedie. Eroina lui Zadie, doamna Touchet, e locuită de literatură, iubește conversația, e prinsă într-un triunghi amoros, interesată de discriminările rasiale și religioase și fascinată de un proces care a acaparat imaginația britanicilor din toate straturile sociale: procesul Tichborne, în care un moștenitor aparent dispărut își face o intrare spectaculoasă în lumea monden-legislativă cerând, evident, acces financiar la o origine nobiliară. De la qui pro quo la intarsii de metaroman, Zadie Smith jonglează nu doar cu istoria, ci și cu canoane și motive literare pe care le deconstruiește și le reorchestrează în cheie perpetuu ironică. Impostura ajunge să fie, în cele din urmă, o dimensiune care-i poate fi atribuită și lui Arthur Orton, „Pretendentul” din procesul Tichborne, și lui William Ainsworth, autor prolific, dar mediocru, și Elizei Touchet, verișoara lui pe-jumătate-iubită-și-niciodată-scriitoare. Despre toate am avut șansa să vorbesc puțin și la Gaudeamus, cu admirabilii scriitori Ioana Pârvulescu și Radu Paraschivescu – s-a râs, s-a explorat, s-a stabilit că romanul e un deliciu intelectual.

2. O odisee, de Daniel Mendelsohn, Polirom, e o carte la care am ajuns târziu. Prea târziu. Probabil una dintre cele mai frumoase pe care le-am citit anul acesta (e umăr la umăr, pentru mine, cu Yanagihara și Către paradis). Știam, intuitiv, că va fi așa. Subiectul îmi trecuse pe la ureche: călătoria fiului și a tatălui octogenar în meandrele textului homeric și într-o croazieră contemporană, pe urmele lui Ulise. Textul însă conține un al treilea nivel, o călătorie complet dezbrăcată de patetism în interiorul tulburatei relații dintre cei doi. E un antiBildungsroman, o examinare lucid duioasă a apropierii umane, a texturii unei deveniri în care constantă e doar călătoria. Tatăl și fiul sunt enigme unul pentru celălalt. Faptul că iubirea trece de rațional și căutarea celuilalt se țese în continuare și mult după ce firul vieții se destramă e, într-adevăr, de domeniul mitologiei. Zeii lui Mendelsohn sunt adesea figuri academice, ritualul și mitul se confundă într-o contemporaneitate presărată cu iPAD-uri, bilete de tren, mâncare italienească și anticoagulante, dar iubirea se sustrage analizei, rămâne zăvorâtă în obiecte (cum e patul pe care Jay Mendelsohn îl imaginează pentru fiul lui, dintr-o ușă de dulap, oglindă a patului pe care Odiseu îl rânduiește pentru Penelopa și pentru el din trunchiul unui măslin) sau în cuvinte lipsă. O poveste cum e aceasta trăiește prin spațiile pe care le generează – în tramă, dar și în cititori: spații de frustrare, de angoasă, de tandrețe, de eroism care se confundă, blând, cu cotidianul. În sfârșit, e o poveste despre doliu și pierdere, despre memorie și despre scrierea celuilalt, despre învățare ca formă absolută de rafinare a ființei interioare. Despre generații disjuncte, care nu reușesc să construiască un teritoriu comun, dar care au mereu la îndemână o plută pe care să navigheze cot la cot. Pluta aceasta este ficțiunea.

Conversație între Daniel Mendelsohn și mama lui, Marlene, despre Jay Mendelsohn, eroul absent al poveștii lor

3. Portretul căsătoriei, de Maggie O’Farrell, Anansi. Am așteptat mult cartea aceasta, cam de când am citit Hamnet, despre care am mai scris aici. Romanul, care ar trebui să fie povestea unui uxoricid, e, cam cum a fost și Hamnet, o depănare a straturilor ființei, a sălbăticiei care ne locuiește, a subtilităților neîmblânzite prin care devenim reverb al naturii. Lucrezia de Medici, căsătorită împotriva voinței la numai treisprezece ani cu Alfonso, duce de Ferrarra, la 3 iulie 1558, amintește de o altă Lucrezie, Borgia de această dată, căsătorită cu Alfonso d’Este, duce de Ferrara, la 1502 (m-am tot gândit, citind, că Ferrara e iadul Lucreziilor). Lucrezia din carte e un copil neiubit care îi servește autoarei drept metonimie a femeii de condiție foarte bună din secolul XVI: o monedă de schimb, de troc politic, în multe situații, a cărei fertilitate e subiect public la curțile unde nimerește și unde moare, tot metonimic, cu o frecvență amețitoare. Altfel spus, dacă nu o ucid nașterile succesive, devine, cel mai adesea, victima unui soț fie plictisit, fie gelos, fie pur și simplu captiv într-un impuls de moment. O’Farrell notează, de altfel, la final, că sora Lucreziei, Isabella și verișoara ei, Dianora, sfârșesc în același fel, fără ca acest lucru să șocheze prea tare familiile acestor fete care pleacă adesea direct din camera copiilor în alcovuri maritale periculoase. În toate sensurile posibile. Substanța cărții, inspirată mai mult de poemul lui Browning, My Last Duchess, decât de portretul de căsătorie al Lucreziei, e tocmai poezia prin care se construiește ființa ei dincolo de rigorile politice și matrimoniale, de rochiile care o strâng și de intrigile care o interesează prea puțin. Citind-o, traversezi o galerie de artă în care narațiunea recuperează (adesea sonor sau tactil) tablouri interioare, trăirea intimă, cea sugrumată social, care funcționează însă ca un marker identitar. Și, dacă ficțiunea lui O’Farrell scapă din chingile strânse ale istoriei, viața aceasta, de curte văzută din spatele vălurilor sau prin gaura cheii, e un amestec de apăsare și superbitate, de meditație niciodată rostită cu privire la felul în care oamenii dispun de alți oameni. Tumultul lăuntric rămâne o specialitate a autoarei, care excelează în arheologia emoțională care-i transformă personajele în ființe spectaculoase, premonitorii, extrem de înzestrate, pentru care libertatea stă într-un fuior de vânt sau într-o rază solitară de lumină, rătăcită în draperii de catifea.

Acum citesc Shakespeare. The Man Who Pays the Rent, Penguin Random House, o serie de conversații fascinante ale lui Judi Dench cu Martin O’Hea, care oferă nu numai o lectură acaparatoare a personajelor shakespeariene, ci și spectacolul splendid al vieții care, deși aproape sinonimă cu artă, își păstrează fațetele ludice și rămâne străină de morgă. Kenneth Branagh a spus despre această carte că e o scrisoare magică de dragoste adresată lui Shakespeare. Este, într-un fel. E și despre plăcerea cititorului de a descoperi profunzimi într-un text care nu pare niciodată să-și epuizeze surprizele, e și despre arta actorului de a da aceste descoperiri mai departe. O citesc târziu, când sunt deja prea obosită ca să rezist mai mult de câteva pagini, dar mă bucur de fiecare rând.

Ce vreau să citesc. Ei, aici intră multe lucruri și mă îndoiesc că am suficiente zile libere de Sărbători, dar, în linii mari, sper să încapă în ele ceva din următoarele titluri: Demon Copperhead, de Barbara Kingsolver, Anansi (am citit celălalt Pulitzer pe 2023, Încredere, de Hernan Diaz, Litera, și sunt curioasă cum arată ex aequo-ul), Lecturi olfactive ale pielii, de Claudiu Sfirschi-Lăudat, Junimea (tot ce scrie Claudiu e scăpărător și cartea asta chiar m-a făcut foarte curioasă), A opta viață, de Nino Haratischwili, Trei (e intimidant de groasă, dar e un început de saga despre care am auzit numai de bine, așa că m-aș apropia), Să tai în piatră vie, de Abraham Verghese, Litera (tot o saga, dar una care începe cu gemeni, în Etiopia anilor ’70 – am răsfoit-o puțin, pour la bonne bouche, într-o seară și pare magistral scrisă).

P.S. Franzen e de mult timp pe listă, dar soarta ne e potrivnică 🙂 Sper să se inventeze a opta zi a săptămânii pentru el.

Deocamdată aici se termină festinul. Mi-aș dori să revin curând, cum spuneam mai sus, cu o secțiune numai de cărți pentru copii – au apărut niște cărți ATÂT de frumoase că mai au puțin și-mi provoacă o regresie în copilăria aceea îndepărtată, de dinainte de teme și de cititul cu lumină suplimentară :-).

Dacă aveți idei, sugestii sau impresii, mai ales pentru listele de cărți de Sărbători, feel free :-). Pe curând!

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (I)

Ar fi trebuit să fie un singur material. Despre cum se mulează identitatea pe cerințele textului, despre complicitatea autor-traducător, despre transportul de lux al ideii dintr-un spațiu lingvistic și cultural în altul, despre toate vocile mentale care-și caută nuanța definitorie. Despre soluții, blocaje, contexte și una dintre cele mai epuizante și spectaculoase (in my humble opinion) meserii din câte există.

Când am lansat această provocare – Cine ești/cine sunteți când traduci/traduceți? unor traducători pe care îi admir, mă așteptam să rostogolesc în online un text unic. Am primit multe asemenea texte. Unice. Adictive. Grozave. Iese ușor o mini-serie. Cu traducători, pentru și despre ei, la pachet cu o reverență consistentă din partea mea, cititoarea de pe genericul final.

P.S. La final i-am rugat pe fiecare să recomande o traducere la care au lucrat cu plăcere și o alta, a altcuiva, pe care au citit-o cu plăcere. S-a strâns deja de-o mică bibliotecă la mine în Inbox, dar, cum se pare că zic cu orice ocazie de cuvântare mai mult sau mai puțin publică, nu vreau să dau spoilere.

Sparge gheața Iulia Gorzo, care i-a tradus (între alții) pe Rushdie și pe Doerr, pe Franzen și pe Tarantino. Și care e sclipitoare, amuzantă și delicioasă epistolar, cum mă așteptam, de altfel.

Dragă Ioana,

La întrebarea „Cine ești când traduci?”, pentru care-ți mulțumesc, ți-aș putea
răspunde ca-n bancurile cu traducători: „Știu și eu, depinde de context, că doar I am large, I contain multitudes.” Dar ca să vă fac cunoștință cu câteva dintre identitățile mele de traducătoare, voi aminti de: Bosumflici (când nu-mi iese ceva, ca de pildă un joc de cuvinte ticălos), Mrs. No Contact (când închid telefonul cu orele, căci uneori nici musca n-are voie să mă tulbure decât dacă arde în bătătură sau plouă cu pucioasă), Mademoiselle de Io-mă-las-de-meserie-și-mă-duc-la-corporație-sau-oriunde-văd-cu-ochii
(când mă apasă prea tare condiția precară a traducătorului și jemanfișismul suveran în materie de cultură al sus-pușilor), dar și Emoționilă (când primesc câte un mesaj emoționant de la cititori sau când îmi spune cineva care se pricepe că a ieșit bine treaba), Kung Fu Master (când îi vin de hac acelui joc de cuvinte ticălos sau altuia asemenea) &Zen Master (între cărți, adică vreo două zile pe an). În rest, bine, mulțumesc, traduc.

În primul rând, îi admir pe toți colegii mei care duc cărțile până la capăt în bună stare. Nu-i puţin lucru. În anul care tocmai a trecut am remarcat destule traduceri excelente, dar dac-ar fi s-aleg una din goana calului, atunci aș menționa senzaționala limbă română din „Sezonul uraganelor” de Fernanda Melchor. Deși cartea în sine nu m-a entuziasmat, am gustat din plin traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari, cu un vocabular care pare să fi înghițit nenumărate tăvi cu jăratic pe când era mic, aşa că a crescut miraculos de mare și
bogat.

O traducere recentă pe care am iubit-o de la prima la ultima pagină este „A fost odată la Hollywood”, debutul lui Quentin Tarantino ca romancier. Și ce debut! Râd și acum când îmi amintesc dialogurile alea sclipitoare care m-au obligat să tot caut variante, să citesc și să recitesc cu voce tare până când băieții de la Hollywood au învățat în sfârșit să vorbească românește. Și uite că s-a făcut un an de când am terminat traducerea asta și încă mi-e dor de ea în fiecare zi.

No woman, no cry

Sub brad sunt și celelalte lucruri.

Întâmplatele și neîntâmplatele. Oboseala. Senzația de gol interior. Grijile. Spaimele. Coșmarurile. Pierderile. Umilințele. Complexele. Abuzurile. Eșecurile. Uitările. Zilele la finalul cărora ești atât de frânt că te simți detonat în bucăți care nu se vor mai lipi niciodată înapoi cum trebuie. Prieteniile care nu au fost. Reale. Ratarea, ca sumă a momentelor în care tu și povestea ta ați fost în fractură deschisă. Sau sunteți. Buzunarele pline cu tristeți grele care te trag în genunea ta personală când zâmbești amabil cuiva care nu mai are răbdare. Propria lipsă de răbdare, exersată în momente în care ai fi vrut să poți mai mult. Faptul că nu ai putut mai mult. Când a fost nevoie.

Anxietățile. Vina. Copleșitoare, vina. Oroarea de ridicol. Boala, bolile. Tot ce vine cu ele. Gândul nevralgic că nu ești de-ajuns. Că nu ești de folos. Că nu ești suficient de bun. Că nu ai contat. Că nu contezi. Teama că ai ajuns la capătul puterilor. De-acum ce-o să mai faci? Ce-o să mai îmbunătățești, ce soft o să mai upgradezi? Ce actualizare mai e disponibilă? Te lasă hard-ul.

Monotonia. Diferită de cea pe care o cântă Shakira. Graba. Timpul care fuge fără să asculte de vreo telecomandă. Nu poți să pui pauză, nu poți să dai înapoi. Totul e live. Ai greșit, s-a dus. A zburat. Nu se mai întoarce, nu se mai repară. Kaput gemacht. Grijile cu banii. Grijile cu jobul. Grijile cu copiii. Grijile cu banii, jobul și copiii. Celelalte griji, care le fac pe primele să pară o petrecere cu ceai și prăjiturele.

Sub brad sunt și dezamăgirile de peste an. Unele mărunte, despre care vorbești mult. Unele enorme, pentru care nu sunt cuvinte. Sunt și toate cuvintele lipsă. Și toate durerile peste care nu s-au pus decât alte dureri. Că nu a fost timp. De tine. Poate mai târziu. Poate la anul.

Sub brad sunt toate cele de pe urma cărora te vezi mic, micronic, infinitezimal, o așchie în ochii lumii, în timp ce Instagramul urlă la tine că ești valorosputernicindestructibilunic. Absențele. Neputințele. Așteptările mototolite și aruncate la coș. Câte-un vis jumulit de pene ca o gâscă opărită.

Familiile care s-au rupt de la mijloc. Carierele care s-au oprit. Școlile care nu au dus nicăieri. Veștile proaste. Groaza. Tensiunea. Amânările. Stagnările. Fără număr. Zâmbet larg, dat ca o pudră peste o lacrimă care nu curge. Înstrăinările. Uneori, de tine. Cel care ai fost. Sau ai fi putut fi. De ceilalți. Inutilitatea. Anii pierduți învățând lucruri și oameni pe care nu le folosești și care te folosesc. Stările de exil, de asediu, de ambuscadă. Atât de obosit.

Sub brad sunt și lucrurile astea. Sigur, pozele arată frumos, toată lumea fericită, cadouri, unboxing, bilete, beteală. Luminițe peste tot, fâșii de beznă compactă pe dinăuntru. Say cheese.

Oamenii vorbesc continuu despre iertare, iubire și daruri. În fapt, fiecare vrea să fie iubit pentru cine este el, văzut, ca la Avatar. 4 dx. Ascultat. Iertat. Primit. Recuperat. Alinat. Măcar un pic. Doar că nimeni nu spune că fiecare își aduce sub brad și teritorii interioare complet defrișate, de care s-ar teme și T.S. Eliot. Ce să mai construiești? Unde? Cum?

În fiecare an, înainte de Crăciun, scriu o poveste cu o bucățică de speranță în ea. Și poate că nu ar fi trebuit. Sau nu trebuie. Crăciunul e și pentru oamenii pe care viața i-a rupt, și pentru cei care stau să se rupă, și pentru cei părăsiți, înșelați, alungați, zdrobiți, pierduți, abandonați, deznădăjduiți, cocoșați de tot ce-a venit peste ei. E și pentru cei de viața cărora nu se bucură nimeni, dar cărora li se spune obsesiv să se bucure de viață. Să spere, să dea. Să dea. Mai mult din ei. Și mai mult. Fiecare se aduce pe el, uneori secat de puteri, uneori înfrânt, uneori sărac lipit pământului de tot ce nu ar fi trebuit să dea cu două mâini. Nu sunt numai cadouri sub brad. Nu toată lumea primește din preaplinul altor inimi. Darurile despre asta erau.

Despre a nu fi pe deplin singur, în lumea asta mare, când se stinge lumina.

Sub brad sunt și oameni pe care nu-i vede nimeni.

Trei cărți de la…

Episodul 4: Laura Câlțea Vinț, Cătălin D. Constantin, Roxana Dumitrache

Ușor, ușor, pe mine una mă dau gata cărțile. Sunt în plin sindrom stendhalian, cu narațiuni pe post de tablouri. Așa zic o parte din zi. Când dau cu ochii de listele astea (seara târziu și dimineața devreme, mă mușcă apetitul, curiozitatea, colecționismul, bibliofilia, vorba poetului – pick your poison). Cărțile de azi vin și ele de la oameni care luminează bibliotecile prin care trec, așa că vă invit să ne hrănim cu alegerile lor care, cum era de așteptat, sunt, pur și simplu, delicatese. Noi ne revedem/citim pe seară, la #jurnaldegaudeamus, pe Instagram și pe Facebook.

Laura Câlțea Vinț, cititoare de cursă lungă, colecționară de agende și creatoare de comunități cu nasul în carte

Dragă cititorule și dragă cititoare, dacă ai drum pe la Târgul de Carte Gaudeamus 2022 (fie el un drum făcut cu pasul, fie la distanță de un click pe laptop sau telefon), și nu știi ce să alegi din bogăția de cărți care o să te uimească chiar de la intrare, eu te sfătuiesc să ai ca scop să pleci acasă cu (minim) trei cărți: o carte de „categorie grea”, o carte frumoasă și o carte de relaxare. Permite-mi să-ți fac și câteva recomandări în acest sens.

1. O carte de „categorie grea”: Când nu mai înțelegem lumea, de Benjamín Labatut

Asta e o carte pe care o s-o citești și o s-o recitești. Nu prea ai cum altfel. Pentru că bogăția ei nu se poate epuiza la o primă și singură lectură. E o carte despre profunzimile nebănuite ale minunii ăsteia de lumi în care trăim, dar și despre sentimentul de alienare, de groază și de necuprins care stă de pază la limitele înțelegerii. E o carte despre umanitate și despre darul și, în același timp, blestemul nostru ca specie, de a încerca să înțelegem tot ce ne înconjoară. E despre viața pe care o poți aprecia în simplitatea ei, fără a bănui măcar misterele ce o înconjoară, dar și despre tentația faustică de a te lăsa atras de promisiunea că, totuși, putem ajunge să le cunoaștem (și, astfel, să le stăpânim, nu-i așa, Faust?)

Și, mă rog, dacă tot ești la standul Editurii Trei, mai poți răsfoi și Infinitul într-o trestie, de Irene Vallejo, sau (și mai bine!) Golem, de Gustav Meyrink, ediție de colecție cu litografiile lui Ștefan Câlția.

2. O carte frumoasă: Divina Comedie. Primul pas în pădurea întunecată, de Danielle Aristarco și Marco Somà

Ai putea crede că ești prea mare pentru cărți de copii, dar asta înseamnă doar că încă nu ai trecut pe la standul Editurii Signatura, unde sunt unele dintre cele mai frumoase cărți apărute în limba română. Dacă ai copilul cu tine, e suficient să le răsfoiți amândoi, veți ști ce să luați. Dacă ești dintre cei care cred că nu mai sunt de tine cărțile pentru copii, îți recomand să răsfoiești Divina Comedie. Primul pas în pădurea întunecată, de Danielle Aristarco și Marco Somà, nu o repovestire a celebrei cărți a lui Dante Alighieri, ci povestea cărții și a cititorului său. E o încântare.

Dacă preferi mai degrabă ceva mai serios, de nonficțiune, deschide Natura surprinzătoare, de Florence Guiraud (merge pusă în meniu lângă cartea lui Labatut).

3. O carte relaxantă: Gust. Autobiografia mea culinară, de Stanley Tucci Nu e chiar o carte nouă, a apărut la târgul din vară, dar eu abia am terminat-o de citit (după ce am lungit-o cât am putut ca să nu se termine prea repede) și e un deliciu de carte. Mâncare bună, umor, amintiri de la Hollywood (și nu numai), scriitură lejeră – toate condimentele unei lecturi de relaxare. Dacă ați citit-o deja și vreți ceva mai nou din categoria comfort reading, vă spun doar că a apărut un nou volum de Adam Kay, Nedoctoricit. Povestea unui medic fără pacienți. Cine știe, cunoaște. Cine nu, să înceapă cu O să vă cam usture (o să te usture un pic, dar o să te și doară… obrajii de râs).

Cătălin D. Constantin, autor, antropolog, fotograf, descoperitor de ferestre, piețe și documente vechi

1. Claudiu Sfirschi Lăudat, Osmé. Antologie de texte pentru nasul oricui, Peter Pan ART, Entheos, București, 2022, 375 p.

Ar trebui să am rezerve deontologice în a recomanda acest titlu – sunt editorul cărții, alături de Cristina Rusiecki (Entheos). Dar nu mă pot abține, e o carte care… miroase atât de bine! Claudiu Sfirschi Lăudat a adunat în paginile ei fragmente de texte literare și filozofice despre mirosuri, miasme, parfumuri și duhori. Peste două sute de autori au fost citiți de Claudiu cu ochi atent și puși alături pentru a contura povestea mirosului în literatură și istoria omenirii. E prima antologie românească dedicată acestui subiect, iar cartea e în sine un obiect frumos. Traducător de elită, președinte al Fundației Culturale Grecești din România, Claudiu Sfirschi Lăudat face totul la cote de un profesionalism maximum. Pe coperta a patra a volumului, Marius Constantinescu scrie așa: Precum un parfum inteligent construit, cartea lui Claudiu merită să fie purtată. Are perfectă dreptate! Nu vă lăsați însă înșelați de titlu. E departe de a fi pentru nasul oricui!

2. Mircea Băduț Fals tratat de antropologie, Europress, București, 2022, 240 p.

Mircea Băduț este absolvent de al Facultății de Electrotehnică din Craiova și autorul a 11 cărți de informatică. Falsul tratat de antropologie nu sună deloc fals – e, din contră, interesant, convingător, seducător. Mici întâmplări și trăiri personale devin pretextul unor eseuri scrise cu talent care combină, într-un stil personal, informații din domenii foarte diferite – antropologie, psihologie, filozofie.

3. Elif Shafak , 10 minute si 38 de secunde in lumea asta stranie, Polirom, Iași, 2022, 368 p.

E primul an, din ultimul deceniu, în care nu ajung la Istanbul, oraș care mă fascinează mereu. 10 minute si 38 de secunde in lumea asta stranie e cel mai recent titlu tradus în seria de autor Elif Shafak de la Polirom și a fost lectura mea de vacanță, în august, pe o plajă pustie din România. Străzile și geografia literară din roman corespund, ca în toate cărțile lui Elif Shafak, străzilor și geografiei Istanbulului real. Dar e ceva în plus, mereu. Puterea cu care autoare construiește poveste. Până la urmă am ajuns și anul acesta la Istanbul.

Roxana Dumitrache, autoare, politoloagă, activistă &minunat manager cultural

Aripi și rădăcini, Polirom – Mihaela Miroiu

Volumul e un manual de rezistență intelectuală și, într-o formă non-eroică, instituțională care te apropie, în mod contraintuitiv, mai degrabă de scriitoarea decât de teoreticiana feministă si politoloaga Mihaela Miroiu. Urmărirea inteligentă, exigenta, dar și cu o relativă detașare a marilor (și micilor) transformări sociale șii politice din perioada tranziției românești și a intersecțiilor cu viața intelectuală, plasarea într-o solidaritate exersată, continua nuanțare, dialogismul fac parte dintr-o formă de situare în lume a autoarei. M-am întrebat dacă ar trebui citită înainte de lucrările ei feministe și dacă nu cumva tonul confesiv îi este străin însă tocmai preocuparea de a nu-și pierde omenescul și neîmpăcare absolută cu inechitatea și cu răul lumii sunt, de fapt, expresia feminismului ei.

Trei etaje, Humanitas – Eshkol Nevo

Cărțile lui Eshkol Nevo fac parte din noile mele monomanii literare. Mi se întâmplă să dau peste un autor (în acest caz volumul mi-a plonjat pur și simplu în brațe de pe un raft de librărie și am considerat că e o invitație metafizică) și ajung să-i epuizez toate cărțile, fără sa intercalez alți autori. Citisem Ultimul interviu și am dat peste Trei etaje, care mi se pare formidabilă: 3 familii dintr-un middle-class israelian își trăiesc dramele matrimonial-existențiale, își intersectează în moduri neverosimile destinele, își pun la comun fricile și obsesiile. E un roman în care coabitează intimități în cel mai plin de candoare, dar și sordid mod posibil.

În cautarea timpului pierdut, Cartier, în traducerea lui Cristian Fulaș și Ulysses, Polirom, în traducerea lui Rareș Moldovan

Două lucruri aproape imposibile: să-l traduci pe Proust și să-l traduci pe Joyce și nu orice, ci chiar Ulysse și aș mai adauga un al treilea, dar nu vreau să sune profetic). Cred că ambele traduceri merita toata atenția din lume, în cazul lui Rareș Moldovan, am așteptări deja formate pentru ca am iubit ,,Curcubeul gravitației – Th.Pynchon, iar în cazul lui Fulaș, care locuiește în Proust de ceva vreme, am marea curiozitate de a vedea cum își reconciliează scrisul.

Profit despotic de marea noastră afinitate intelectuală și voi trișa adăugând pe listă și Magie cu susul în jos, un bestseller New York Times publicat de Corint, despre care nu voi spune decât atât: găsești atâta umor deștept, candoare și suspans încât ar trebui să fie lectură obligatorie nu doar pentru categoria de vârstă 8+, ci pentru toți mofluzii lumii (înțeleg că suntem mulți).

Iubita mea

Tu ești la masa din bucătărie și îmblânzești o problemă cu Maria. A lipsit azi și îi explici lecția.

Eu sunt dincolo, la biroul meu și scriu despre tine. De fapt, mai mult mă uit la voi două. Ești aproape imposibil de scris, știi? (Dacă ai ști ce fac eu acum m-ai mânca friptă, cu fulgi cu tot. Și mâine, când o să apară, o să mă boscorodești un pic (mă rog, „un pic” e varianta optimistă…). Nu stai o clipă locului, nu ai liniște. Ce să ne-aduci, ce să ne faci… Pare că astea două întrebări nu dorm niciodată. Nici tu nu dormi prea mult. Când te sun, deja ești cu toate motoarele turate.

„De ce te-ai trezit așa devreme?”

„Așa mă trezesc eu.”

Mașina de spălat duduie, ai ceva pe foc, ai terminat de călcat.

Câteodată mi se întâmplă ceva și te sun. „Iubita mea…” Așa începi mereu. „Iubita mea…” și lumea se repară. Tu o repari. Când eram foarte mică îmi citeai și mi se părea…, de fapt nu, nu mi se părea, mă țineai în brațe cu vocea. Am încercat și eu să fac asta cu Maria – nu sunt în liga ta. Tu ești o mamă dintre cele care nu mută munții, îi dinamitează, pur și simplu. Îi spulberă. Tu știi să dai ploaia mai încet. Când eram mică, eram geloasă că toți câinii noștri erau, de fapt, ai tăi. Se țineau după tine prin casă și erau disperați când plecai. Și eu eram, dimineața, când te duceai la școală. Mă luai cu tine. Când nu m-ai mai putut lua, a fost nevoie de multe povești citite una după alta, ca să mă simt în siguranță. Aveam asta de la tine. Era cordonul meu ombilical. Nu știam atunci, dar așa era.

În pandemie, te sunam pentru chestii casnice. Să… câte grame, câte ouă (a, și albușurile?), păi și, cum, le las așa sau le mixez?, și cât stă la cuptor?, nu-mi zice ochiometric, zi-mi concret, nu știu, nu am mai făcut, nu, nu am praf de copt, nu, nici bicarbonat, ba da! stai că am!, cum adică e tot aia?, ce-i „cât cuprinde?”, păi, cât?, nu înțeleg, ba e și e chiar cuantică!, stai că m-am ars, nu, nu rău, nu, nu am cremă de gălbenele, câte grame de unt, ce fel de tavă? Te sunam. Uneori de douăzeci de ori pe zi. Nu păreai să te superi. Tu erai site-ul meu culinar, cartea mea de bucate, expertul de care aveam nevoie. Și poate că tu credeai că sun ca să mă lămuresc. Pentru că mă mână curiozitatea, pentru că vreau să știu ca lumea, jurnalistic, din sursă autorizată, cum e cu șnițelele, și quiche-ul, și plăcinta, și biscuiții de casă, și checul cu lămâie, și supa aia imposibilă pe care am ratat-o de trei ori, mai mare păcatul de legume. De fapt sunam să te aud. Vocea ta e vârful meu de sare. E soluția de criză. Te sunam pentru că îmi era dor de tine. Te sunam pentru că, în copilăria mea, tu rezolvai toate furtunile. Făceai să fie iar totul bine.

Ochii tăi, când te temi că mi s-a întâmplat ceva. Radarul tău infailibil – suni mereu fix când e ceva care mă macină sau mă doare. Știi, ai un simț al tău. „Iubita mea…” Odată tocmai mă lovise o mașină, pe stradă, și tu ai sunat disperată că ai o stare de panică. Oare sunt bine? Nu am înțeles decât mult mai târziu cum știai, dar știai. Știi.

Am o imagine cu tine, cu noi… Eram în Grecia, cumpărai fructe de pe o barcă. Un magazin plutitor. Purtai turcoaze în urechi și aveai o fustă lungă înflorată. Erai îngrozitor de frumoasă și, la un moment dat, te-ai întors spre mine și ai zâmbit atât de larg și de cald că mi s-a luminat inima.

După cum vezi, ăsta e un text foarte încâlcit. Tu nu ești așa. Tu bei cafeaua fără zahăr și ești greu de întors din părerile tale. Și ne iubești pe noi. Și ești de partea mea și când eu nu sunt de partea mea.

Iar eu nu reușesc să scriu despre tine, așa că îți scriu ție. Aș vrea să îți spun toate lucrurile alea pe care știu că le știi. Cum ar fi faptul că în fiecare zi, la un moment dat, mergem amândouă pe Matei Voievod și tu mă gâdili în palmă, după care te faci că nu ai fost tu. Și jocul ăsta continuă și, în el, noi nu am crescut deloc. Ești primul lucru frumos care mi s-a întâmplat pe lume.

Suntem diferite noi două. Tu ești tonică, energică, hotărâtă, eu parcă am înghițit toate paginile din Hamlet. Tu crezi în soluții, eu exacerbez problemele. Tu ai simț practic. Eu am două mâini stângi și sunt mai distrată decât vreau să mărturisesc în public. Eu sunt mai pesimistă, tu vezi binele și acolo unde nu e. Tu ești bine în stare pură. Noi suntem, pur și simplu, norocoși.

Știi la ce semănăm, însă? Iubita noastră e mică, deși nu se gâdilă în palmă. Și tu faci vrăji la fel de bune și în lumea ei, și pentru ea. Și tu, ca mine și ca ea, ești extraordinar de mult iubită. Și mai e mult, mult, mult de scris în capul meu până să mă apropii măcar de o fărâmă din tot binele pe care-l aduci tu.

„Ce să vă mai aduc? Ce să vă mai fac?”

Pe mine mă aduci mereu la liman. Și știu că nu ești și nu ai fost niciodată o mamă obișnuită. (Până pe la șapte ani am crezut, de-adevăratelea, că ai puteri magice. Sunt zile în care încă mai cred). Și știi ce mai cred? Că ăsta e un talent rarissim, să iubești așa cum iubești tu. Să fii și busola, și Steaua Nordului. Să asculți și să înțelegi. Și să ierți. Întotdeauna.

Să fii sănătoasă și fericită, iubita mea! Iubita noastră! La mulți ani!

Reading List Reloaded

Ne apropiem de Bookfest și plouă în jur cu titluri bune, așa că simt că voi naviga în episoade succesive pe lista aceasta, deocamdată garnisită strict cu titluri autohtone. Cele mai multe sunt delicatese pentru un cititor sclifosit, nehotărât și dominat de alegeri eclectice, așa ca mine. Sper, totuși, să fie de folos tuturor celor care se agață de un fir în Labirint, (zise ea, ca o Ariadnă modestă ce se afla :-). (Presupun că Minotaurul din povestea asta e bugetul, dar nu vreau să stric ziua nimănui, nici măcar pe a mea, așa că propun să abandonăm acest capitol și, vorba… scenaristului, mai bine-un cântec vesel să cântăm).

Osmé. Antologie de texte pentru nasul oricui, de Claudiu Sfirschi-Lăudat, e o carte pe care o știu de când era mică :-). Adică idee, schiță, mireasmă răzlețită într-un laptop. De-atunci o aștept și mă bucur de ea. Ei bine, acum a apărut. E un muzeu al mirosului, o istorie culturală, un răsfăț antropolgic cartea asta, superb ilustrată de Silvia Irina Zimmermann, apărută la Peter Pan Art &Entheos. Te plimbi prin traduceri iconice ale textelor clasice, de la Platon la Plotin, dai de „înmiresmarea” din Divanul lui Dimitrie Cantemir, culegi de pe jos batista parfumată din Război și pace, de Tolstoi, simți carnea trandafirilor din poemul lui Kavafis (despre care am aflat prima oară de la Jón Kalman Stefánsson, da, spre rușinea mea, l-am descoperit târziu), te sufoci de mirosul bucătăriei lui Winston, din 1984, de Orwell. Și tot așa. Parfumul e prezență, e boală, e izbăvire, e fuior de suflet și legământ de moarte. Nu știu să existe, în limba română, o altă carte cum e asta, așa că o recomand din toată inima și, dacă sunteți în căutare de mai multe povești olfactive, vă trimit pe blogul acesta înmiresmat care o să vi se lipească de vârful nasului ca timbrul de scrisoare :-).
Orașele. Primii 6000 de ani, de Monica L. Smith, tradusă de Alina Popescu și apărută la Editura Corint în colecția Istorii urbane m-a cucerit de când am văzut că e recomandată de Zahi Hawass, egiptologul meu favorit în copilărie (mă rog, cred că eram deja mare când mă uitam la Chasing Mummies, pe History Channel, dar să trecem peste…). Ce face Monica L. Smith în cartea aceasta nu e doar o istorie a urbanității, ci una a comunității, a omului, până la urmă, care își accesibilizează spațiul, a călătoriei, a comerțului, a sănătății. E o explorare a măruntaielor cetății făcută cu armele arheologului. Un periplu care pornește din „groapa de gunoi de la Monte Testaccio” și… nu vă spun unde sfârșește, pe principiul (atât de des exhibat, știu) „nu vreau să dau spoilere!”. Vă mai spun doar că Monica L. Smith predă antropologie la UCLA și că a făcut săpături arheologice în Egipt, India, Marea Britanie, Italia, Tunisia, Bangladesh, Turcia și Madagascar.
Abandon, de Abdulrazak Gurnah, tradusă de Andreea Năstase și apărută la Litera. Nobelul pentru literatură din 2021, da. Dincolo de renumele autorului, am auzit lucruri minunate despre cartea aceasta politică, senzuală, în care istoria unor generații e țesută pe armătura colonialismului, ale cărei pagini abundă de djini și de ecouri ale istoriei sclaviei, ale Oceanului și ale unui continent african dezbrăcat de clișeul romantic din proza britanică.
Înainte de Eden, de Margaret Atwood. Proaspăt apărută în colecția Corint Fiction a Editurii Corint, în traducerea Gabrielei Nedelea, e o explorare a crizei vârstei de mijloc la ambele sexe, cu umorul tăios marca Atwood, cu revizitarea unei fantome vag hamletiene, cu seisme în interiorul unui cuplu ai cărui membri împart doar dorința de a se despărți. Sigur, e un cocktail narativ ceva mai sofisticat decât acest paragraf reducționist, cu elemente de intrigă secundară tipice autoarei – depresie, adulter, sinucidere, manipulare și, mai ales, ideea de viață dublă, de meandre ale personalității care nu eșuează niciodată în predictibilitate. Între toate acestea tronează niște fosile de dinozaur (pe cuvânt!!!! :-). Cartea a apărut pentru prima oară în 1979, așa că se pretează speculațiilor intertextuale pe care sunt convinsă că le vom face cu toții.
Trei surori, de Heather Morris, e un roman apărut la Humanitas Fiction, în traducerea Luanei Schidu, care se înscrie în seria celorlalte volume ale autoarei – Tatuatorul de la Auschwitz și Călătoria Cilkăi. Este povestea a trei adolescente din Slovacia, Livi, Cibi și Magda, ajunse la Auschwitz-Birkenau și a luptei lor pentru supraviețuire. Ca și în celelalte romane care abordează tema Holocaustului, și aici Heather Morris pornește de la un sâmbure de realitate. E impresionant, de altfel, felul în care narațiunile se oglindesc una într-alta, inclusiv prin mărturiile finale și prin materialul fotografic care te smerește și te înfioară deopotrivă, pentru că ajungi, la capătul cărții, mai aproape de grozăvie și de cioburile vieților pe care Holocaustul le-a mestecat între fălci.
Cozonac la patru mâini. Ohara Donovetsky la taifas cu Doina Jela, Editura Darclée. Am primit cartea asta chiar înainte de Paști (mulțumesc, Ohara, și pe această cale) :-). E o delicatesă epistolară, în care conversația nu lasă în urmă efluvii de rom și scorțișoară, ci o bogăție teribilă de intarsii culturale. De la The Wasteland, a lui T.S. Eliot la marea literatură rusă și de la dinamica Orientului cu Occidentului la filmul european, fiecare pagină e zămislită dintr-un aluat gourmet, iar ce le leagă, dincolo de plăcerea dialogului atât de viu și delicios de sinuos, e călătoria. E dansul continuu cu alteritatea. E plăcerea de a scotoci în sertarele altei minți. Sau așa mi se pare mie. Aștept să citiți, dacă nu ați făcut-o deja, și să comparăm împreună feliile de povestea. A mea e obligatoriu cu mac, pentru că așa făcea, numai pentru mine, cred (că numai nouă ne plăcea), cineva care-mi lipsește foarte mult. Dar despre asta, mărite Șah Riar…
Cartea greșelilor fatale, de Dashka Slater, tradusă de Antonia Gîrmacea la Corint Junior. O ador pe Dashka Slater! De la Corabia cu coarne. Cartea aceasta nouă e de middle grade, e tapetată cu hărți, cu obiecte misterioase, cu goblini, cu zâne, cu acumulări de tensiune și elemente detectivistice. Amazon Best Books 2020. Las aici un teaser făcut de Dashka, în caz că nu v-am convins :-):

Povești somnifere, de Vlad Stroescu, ilustrate de Andreea Dobreci, Humanitas Junior. Vlad Stroescu este psihiatru și, dacă e să o credem pe Ana Alfianu, una dintre autoarele mele favorite pentru copii (ce carte superbă e Val și Cetatea Sufletului!), scrie „povești proaspete, pline de umor și candoare” în care încap și explorări, și împrieteniri, și proiecții de toate felurile, pentru cititori mai mari și pentru cititori mai mici. (Dacă nu sunt chiar soporifice să nu vă supărați pe mine, când se va inventa dispozitivul instant de adormit copilul care mai vrea să stea aninat de poveste chiar dacă au trecut două ore și patruzeci și cinci de minute, promit să vă spun!).

Și cu asta, vorba lui Bugs Bunny (sper că Bugs, totuși, nu Porky), that’s all folks, că până și Șeherezada se ducea la culcare și lăsa povestea-n coadă de pește, la sfârșitul programului de seducție narativă.

Următoarea agendă

Va fi cea bună. Cea în care se vor întâmpla lucruri. Cea în care nu vei calcula taxe și cheltuieli curente cu rezultat deprimant, nu vei nota mai multe programări medicale decât întâlniri interesante, nu te vei pierde într-o rutină care nu e a ta. În următoarea agendă va lua naștere cel puțin o idee care să te cheme cu șapte guri. Vei nota rezervări la hotel și bilete de avion. Cheltuielile nu vor trebui refăcute până când te resemnezi că asta e, muncești ca să plătești facturi. În următoarea agendă va fi mai multă speranță, vor fi date de concerte și zile pe care vei dori să le ții minte. Ea nu va merge la coș, ci va căpăta un raft al ei, raftul pe care stau agendele în care ții bucățele din cum și cine ai devenit, pentru ce ai muncit și de ce. Nu vor fi renunțări în următoarea agendă. Nu așa de multe. Nu vei mai lăsa pagini albe acolo unde trebuia să se întâmple ceva și nu s-a mai întâmplat nimic. În următoarea agendă sfârșitul de săptămână te va găsi mai puțin încovoiat de griji. Vei transcrie mai puține rezultate la analize și nu vei mai face nicăieri punctul acela apăsat, știi tu, când îți vine o idee, vrei să o notezi și constați că e degeaba, la ce bun, nu-ți folosește la nimic, tu ai altă treabă acum. Hai, că e târziu. Următoarea agendă va avea, poate, pete de cafea, de când ai râs cu cineva și ai dat, din neatenție, cu cotul peste cană. Nu o s-o mai ții ascunsă sub căști. Va avea un soundtrack al ei. Va fi o colecție mai veselă de creativitate eclectică, de puls al lumii tradus în potențialități a căror ecuație se cere măcar studiată. În următoarea agendă vei învăța lucruri. Vei avea amintiri în ea. Măcar intenții de zâmbet. Ocazional, succese. Lucruri după care să-ți aduci aminte că ai sărbătorit ceva. Că aveai ce sărbători. Următoarea agendă o să-ți semene mai mult. Vei păstra în ea fragmente de conversații. Va fi mai ludică. Nu o să simți că ai îmbătrânit în ea. Nu va mai fi un templu al cantităților drămuibile. Din orice, de la vacanțe la speranțe. O să-ți iei liber în următoarea agendă. Nu doar când se întâmplă ceva rău. Nu doar din an în Paști. Nu doar ca să alergi după acte și să-ți iei rețetă. S-au întâmplat atât de multe că nu se mai poate să fie la fel și în următoarea agendă, nu? Tu știi de când aștepți agenda bună? Agenda asta care să-ți frigă buricele degetelor. În care să fii bine. Poate că nici măcar nu ai un birou, dar ai agenda asta, colecția asta de idei pe care o duci cu tine peste tot, în cafenele, în avioane, la malul mării, la picnic, la conferințe, în capitole din tine care poate că în altă zi, în altă parte, în altă epocă, în altă viață ar însemna ceva.

În sfârșit, ideea e că o să vină și ea, următoarea agendă. Nu știu când. Cândva. Deocamdată notează aici că trebuie să iei unt, luni la 14.00 mergi la stomatolog, nu, nu s-a putut la altă oră, X e bolnav, Y e bolnav, Z e bolnav, A e contact și am luat-o de la început, B se amână, C se amână, D știu că e o corvoadă, dar e urgent. La fel E, F, G, H, I, J, K nu, că e contact, L e bolnav, M e bolnav, N e bolnav, hai, gata, că se termină pagina. A, și să nu uiți să-ți iei o agendă nouă. Pentru… când o fi. Așa, să o ai. Să fie cu tine. Poate se termină și asta mai repede, cine știe.

ÎMI PARE RĂU CĂ TE DOARE

De la șoferul care urlă în trafic, la vecinul care urlă în toiul nopții, la profesorul care urlă în oră, la copilul care urlă în pauză, la tine care urli. La altcineva. Căutăm pe șoptite soluții pentru viața trăită cu vocea ridicată. De obicei când ne doare gâtul sau când obosim. Adevărul, arareori pur și niciodată simplu, cum ar spune Oscar Wilde, e că ne urlă multe frici pe dinăuntru. Neputința e mai mereu zgomotoasă. Ne uităm la documentare, căutăm mindfulness pe Youtube, pledăm pacifist cu vecinul, cu profesorul, cu copilul.

Nu m-am apucat să scriu despre asta ca să mă alătur corului care arată cu degetul violența nejustificată, deși ea e peste tot – în reclame, la Poștă, la spital, pe stradă, în background-ul nostru cultural, în informația primară, în adolescența din jurul blocului și din curtea școlii, într-un headline, într-o ședință, într-o notă, într-o ușă trântită, într-o durere insuficient mestecată interior. Face și desface ierarhii, convinge copiii să sară pe geam, când nu mai pot de umilință, rupe familii, crește în spatele (prea) multora ca o cocoașă în care se amestecă genetic părinți și bunici. De curând, cineva m-a întrebat cum ar trebui tratat dezechilibrul acesta social care pare mai acut acum, după un an de frici, ca înainte. Apetitul ăsta fantastic de a urla la celălalt. De a-l pălmui metaforic. De a șterge cu el pe jos. De a-l umili. De a-l îndoi. De a-l rupe. Am spus, cu destul de multă convingere, că eu cred în conversațiile publice, la nivel de comunități și micro-comunități, în dezbatere, în punerea subiectului pe tapet în școli, în companii, în librării, peste tot. Cred în trasul de mânecă, în umanizarea instantanee și obligatorie a celui la care urli ca să calmezi o frustrare născută în altă parte. În exercițiul negocierii, al argumentului, al dezechilibrului ostoit nu de timp, ci de cuvinte.

Azi, însă, am văzut o scenă clasică, revelatorie în simplitatea ei. Copilul se împiedică și cade. Se ridică plângând, aleargă la mama care merge cu doi pași în fața lui și o lovește cu jucăria, țipând amcăzutamcăzutamcăzut… E atât de simplu, de fapt. Lovim pentru că ne doare. Nu știm prea bine să vorbim despre durerea asta și atunci o replicăm în celălalt. Mi-am dat seama că știu foarte mulți adulți toddleri.

Așa că poate durerea e conversația socială necesară. Suferința din care proiectăm durere înspre celălalt și, câteodată, înspre noi înșine. Generația mea așa a învățat. Să ia note mari ca să fie iubită și să muncească până cade din picioare ca să fie apreciată. Și, da, cred că e o formă de violență pe care o generație întreagă a întors-o către sine, cu pumni imaginari, până când ne-am îmbolnăvit, am obosit și am urlat la celălalt tot ce nu mai avem putere să urlăm înspre noi înșine. Mă uit la câtă lume se vede într-un film despre traumă și mă sperie un pic . Unde ne plasează asta pe noi, achieverii, workoholicii, extenuații, ipohondrii, defensivii, compulsivii, nehotărâții? Cei care așa am înțeles, că trebuie să fim cuminți și să învățăm bine, să muncim mult și să stăm în banca noastră? Nouă nu prea ni s-a povestit despre odihnă, răsfăț, compasiune (inclusiv pentru sine), identitate definită dincolo de borderouri, cataloage și ambalaj exterior. Așa că poate trebuie să povestim noi. Mai mult. Mai des.

E o lecție foarte grea. E o conversație aproape imposibilă. Și e foarte târziu pentru ea. Dar poate că merită.

Iei jucăria din mâna copilului, îl iei în brațe și-i spui la ureche, de câte ori are el nevoie, îmi pare rău că te doare. Poate că e atât de simplu.