Uit foarte greu o voce. Am o memorie groaznică a numelor, mă trezesc adesea privind candid o figură pe care nu știu din ce context să o decupez, dar vocile – fie ele suave, poroase, gâjâite, subțiratice, adânci, catifelate, metalice, evident distincte sau evident comune – ei bine, vocile îmi rămân pe creier, se stochează undeva, cu înalte și bași, cu potențialul lor de stridență sau de calm. Câteodată aud vocea înainte să conștientizez restul trăsăturilor. Nu știu dacă e bine sau rău.

Acum niște luni, am trecut prin exigența (medicală, din păcate) a unor săptămâni… de tăcere. Zi după zi, treceam prin viață cu vocea dată la minimum. Era dureros până la autoanulare, ca și cum aș fi devenit, brusc și irevocabil, un hibrid între Schlemihl și Mica Sirenă. Mi-am adus atunci aminte de o actriță celebră care, întrebată, la finalul unei filmări complicate, ce i-a fost cel mai greu, a răspuns ”Să-mi folosesc vocea la maximum!”. Am invidiat-o cu sinceritate corozivă.

Cultural, suntem învățați să ne ținem vocea în frâu sau să dăm muzica mai tare. E o condiționare. Socială, geografică, profesională… Țipăm mult, șoptim mai puțin. Tăcem rar. Ascultăm și mai rar. Sau, invers, ascultăm, obedienți până la amputarea completă a vocii personale. Ascultăm ”cuminți”. În fond, asta e prima lecție instituțională, în cultura noastră. Să taci din gură, în banca ta. Și, totuși, reținem vocile cu autoritate, cu particularități, cu voluptatea de a-și etala siflante, fricative și lichide într-un discurs nici țipat, nici șoptit. În capul meu, când spun voce spun Sir Laurence Olivier și spun George Vraca, spun Cate Blanchett și Russell Crowe, spun Oprah și Benedict Cumberbatch. Spun Richard Armitage și Scarlett Johansson. Nu spun niciodată Liz Taylor (prea subțire, aproape ezitantă). Sau… Vladimir Nabokov (groaznic de afectată).

Sigur, vorbim despre voci în termeni de vibrație și rezonanță, de ritm și registru. Dar poate că ar trebui să vorbim mai mult despre factorul lor identitar. Despre cum le modelăm și cum ne modelează. Despre cât de tare ar trebui să sune și unde.

Unul din motivele pentru care, spre rușinea mea, sunt o consumatoare mai degrabă mefientă de teatru e că la o vârstă destul de impresionabilă am văzut (ghinion de neșansă, știu…) prea multe spectacole în care actorii vedeau urletul ca pe unica modalitate de a exprima emoție. De orice fel ar fi fost ea. Anii au trecut și eu încă simt prea des nevoia să mă protejez fonic când știu că urmează un monolog de rezistență sau o scenă de cuplu…

Folosim vocea performativ, ierarhic. Vocea ca autoritate, care face ordine într-o sală de ședințe, care țipă dintr-o hârtie oficială sau se dezbracă total de empatie într-un cabinet medical. Sunt voci găunoase, inadecvate, disonante prin lipsa lor de racord la spațiu și context. Voci al căror volum ține loc de argument.

Și poate că dacă am renunța să ne construim pe o singură voce, dacă am învăța că sala de ședințe e un spațiu al dezbaterii și cea de clasă un loc în care se nasc întrebări, dacă scena ar fi locul unde se nuanțează o interpretare și nu unde trebuie să te impui vocal în fața publicului, dacă microfoanele ar fi ocazia de a umple căștile cui te ascultă cu naturalețe și nu cu artificial, poate că noi înșine am semăna mai bine cu ce ne iese pe gură, poate că am fi mai echilibrați, poate că vocea ar coborî și ar urca în deplină siguranță, din inimă și din stomac, din experiență, din înțelegere și din umanitate, până unde trebuie să ajungă.