Sărăcuțul Sfânt Anton

Text și fotografii de Marius Constantinescu

L-am zărit pe o coadă de autobuz. În goana maşinii, pe lângă blocul de grădini verticale unde stă Chiara Ferragni, am văzut râtul omului porc. Azi îl vedem şi nu e… O apariţie, o viziune, o fulgurare, suficient cât să mă pună pe gânduri, să îmi scoată telefonul din buzunar şi să îmi conducă degetele spre literele care compun sintagma „mostra Bosch Milano”. Şi uite-l! Tripticul Sfântului Anton de la Lisabona transformat în vizual definitoriu al unei expoziţii pe care nu pot, nu am cum, nu se face, nu există să o ratez. Cum de nu ştiam de ea? N-are a face. Pot doar mâine. Oare ea poate? Fără prenotazione, fără mail înainte, fără nimic. S-a dovedit că… a putut.

La Palazzo Reale, în coasta Domului, am văzut în primele ei zile de viaţă publică, una dintre cele mai convingătoare şi bine articulate expoziţii dedicate lui, odiosului meu pictor favorit, zeflemitorului, foşgăitorului şi neliniştitorului Hieronymus Bosch: Bosch e un altro Rinascimento. Ce titlu inspirat! Cu adevărat o altă Renaştere. Una departe de portretul de aparat, de gloria Florenţei sau a Romei, de sulemeneala Veneţiei, de strofocarea de la Fontainebleau. O Renaştere paralelă şi subterană a coşmarului, a magiei, a vrăjitoarelor, a iadului care dă în clocot şi a bizareriei pusă pe soclu sau în ramă. O Renaştere care începe în Nord şi care se răspândeşte până în Spania, Italia şi chiar mai departe, în America latină proaspăt îmblânzită de jugul creştin. O Renaştere care porneşte din cătune, birturi, din cântece populare şi lirică de bâlci şi ajunge să inflameze intelectul celor mai rafinaţi cărturari, poeţi şi suverani europeni. În mijlocul ei stă el, Hieronymus van Acken, artistul din sHertogenbosch, născocitorul viziunilor infernale care, de la el încoace, şi l-au făcut unitate de măsură pentru oroarea neverosimilă exhibată în pictură.

E pentru prima dată când Milano îl omagiază pe artistul din Brabant. O face în mare stil, într-un efort curatorial fără precedent, care scoate din umbră o Renaştere underground, cum nu se poate mai departe de modelul clasic şi de nobleţea idealurilor elenistice. E Renaşterea care se înfiripă sub pleoapa somnului, în temniţa coşmarului, Renaşterea târgoveţilor şi a ţăranilor care flâmânzesc, tremură de foame, frig şi boală, dar cel mai adesea de frică. E Renaşterea care rămâne în bortele caselor aristocrate şi nu este poftită în încăperile luminoase de la piano nobile. Întunericul favorizează fantezia, grozăvia şi urgia. Îşi face propriile surse de lumină din flăcările care devorează oraşele, din şuvoaiele de foc ale Styx-ului, din torţe, ruguri şi grătare punitive.

E fabulos cum, în doar câteva săli, stau de vorbă unele cu altele câteva dintre cele mai importante lucrări ale lui Bosch: prima dintre ele, cel puţin, e răvăşitoare, pentru că e acolo Tripticul Sfântului Anton de la Lisabona, Tripticul Eremiţilor de La Veneţia, Sfântul Ioan Botezătorul de la Muzeul Lázaro Galdiano din Madrid, aşadar trei lucrări atât de improbabil de a fi văzute împreună în alt context, încât ai revelaţia importanţei unei asemenea expoziţii. Una cu un program ideatic uşor de urmărit, care coagulează în jurul operelor lui Bosch tablouri, sculpturi, schiţe, gravuri, tapiserii, incunabule, obiecte de artă aplicată şi cabinete de curiozităţi servind temele principale: Infernul, somnul, visul, vrăjitoria, Judecata de Apoi, lumea fantastică şi, finalmente, fantasticul lumii dincolo de graniţele ei cunoscute.

Imaginaţi-vă o preumblare bordată la tot pasul de elemente din lexiconul grotesc şi neliniştitor al lui Bosch – demoni, monştri, gryli, făpturi la intersecţia a două, trei, zece specii biologice, cetăţi arzând, Dumnezei nemiloşi şi îngeri cruzi care prăvălesc în gropile Tartarului vrafuri de osândiţi. Imaginaţi-vi-l pe Sfântul Anton, recurent în atâtea lucrări. Bietul bătrân, agresat până la refuz de dihănii insidioase, ispitit de dudui care mai de care mai despuiată (sau accesorizate cât mai stylish, după moda franceză), când resemnat, când chinuit, tot timpul hăituit de parascoveniile damnate. La Martin Schongauer e asaltat de fiare țepoase și draci cu limba ascuțită. La Jan Brueghel cel Bătrân, de porci înaripați, pești tereștri, dar și curtezane învelite în brocart. La Bernardo Parentino, ceata de demoni are trăsături antropomorfe, membre păroase și organe genitale la vedere. Două tablouri de bottega și de urmași sunt aproape suprarealiste în felul în care juxtapun motive preluate din lucrările antecesorului și consfințesc un unic mod de a aborda damnarea eternă: năucitor, abracadabrant, ludic.

Visul se înfiripă într-una dintre cele mai cunoscute compoziții ieșite din atelierul artistului – Viziunea lui Tundal, tot de la Lázaro Galdiano. Această poveste a unui cavaler irlandez din secolul al XII-lea a hrănit imaginarul colectiv și a adăpăt mitul numitului insomnium – coșmarul care deschide baierele unei alte lumi, una în care e periculos pentru suflet să vagabondeze. Visul lui Rafael, gravura lui Raimondi apare tot în această secțiune, ca o sumă a preocupărilor umaniste ce unesc metalectura textelor medievale cu ilustrarea lor după moda flamandă setată de Hieronymus. Influenţa neerlandezului apucat de streche a trecut Alpii. A ajuns în Italia, unde familia Grimani l-a colecţionat asiduu. Aripa lui a atins pictura veneţiană, dar l-a metamorfozat şi pe Rafael, care a făcut loc monştrilor negricioşi în compoziţiile lui agreabile şi serene. Savoldo şi Garofalo i-au prelungit isonul şi au integrat în peisajele lor scăldate în soare mediteranean cortegii de vidme. Marcantonio Raimondi a diseminat în toată Europa de Sud-Vest noile împrumuturi din arta tributară plăsmuirilor boschice. El Greco, câteva decenii mai târziu, nu a fost străin de ele, într-o Iberie care îi păstrează şi azi cele mai semnificative panouri.

Judecata de Apoi, Apocalipsa necruțătoare reprezintă o altă temă în care inovaţiile lui Bosch au făcut pui în toată arta Europei de Vest. Maestrul este prezent cu Tripticul de la Groninge Museum din Bruges, o altă raritate excepţională despre care nu aş fi crezut că şi-ar fi părăsit reşedinţa. Disproporţia este evidentă: cerurile sunt mici, iadurile sunt atotcuprinzătoare. Într-un surprinzător tablou din America de Sud, de Leonardo Flores, artist din secolul al XVII-lea, găsim acolo la grămadă papi, regi şi împăraţi.     

 

Grădina desfătărilor, polifonia pe un milion de voci a artei lui Bosch, e cheia de boltă ce stăpâneşte următoarele săli. O vedem replicată în tablouri de atelier, piese adesea anonime, breviare ale celor mai neverosimile arătări, citate şi omagii pentru un tablou care, inclusiv azi, rămâne una din marile enigme ale artei. De la Pieter Brueghel la Jan Brueghel, Grădina e referinţa maximă a fanteziei. Splendid de văzut cum somptuozitatea obrazului picturii îşi schimbă starea de agregare în tapiseriile inspirate de panou şi împrumutate din colecţia Escorialului. Translatarea uleiului pe lemn în lână şi mătase conferă fluiditate neaşteptată compoziţiei. Un adaos inedit este Cartonul Elefantului, de la Uffizi, referinţă la o lucrare pierdută de Bosch şi punct de pornire pentru o altă serie de tapiserii luxuriante, urzite în Bruxelles-ul imbatabil.

Finalul se ridică la nivelul începutului. Un asemenea repertoar imagistic cum este cel cuprins în ansamblurile lui Bosch și în operele continuatorilor lui vorbește despre o cunoaștere a lumii care, prin intermediul lor, se deschide și ochilor uimiți ai vulgului. Fragmente din viața ei înghețată, din mirabilia adunate în vitrine și scrinuri, desenează harta călătoriilor care brăzdează lumea din ce în ce mai mult. Habsburgii cu Rudolf al II-lea în frunte (Vertumnus, Arcimboldo adus în mod excepțional de la Skokloster, din Suedia), adună cochilii, nuci, colți, coarne și fosile, figuri tăiate în coral și nativități cu acoperiș de perle. Omul de rând nu cunoaște încă tezaurele mărilor calde și pădurilor de pe continentele temute, dar, stimulat de simfoniile fantastice pictate de Bosch & Co., își redescoperă crângurile cu sticleți și huhurezi, câmpurile cu iepuri și grâne și grădinile cu roade bogate. Se întoarce la ele cu pofta de a le vedea frumusețea care îi fugise printre degete până atunci. În lipsă de mirabilia, are de partea lui mirarea.

Bosch e un altro Rinascimento, Palazzo Reale, Milano, 09.11.2022-12.03.2023