CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (II)

Traducerea e sport de anduranță, dar și de sprint, e și piruetă semantică, și explorare antropologică, e, una peste alta, poate una dintre cele mai versatile forme de locuire: în text, în spații culturale diverse, în tipuri de lectură, pe noptiera mea și-n kindle-ul care sfârâie ficțional la peste 10.000 de metri deasupra oceanului.

Serialul acesta, cu și despre traducători, funcționează, pentru mine, ca un bilet de liberă trecere în culisele unui spectacol mental completely sold out. O superproducție în continuă remodelare scenică. Am provocat să ne povestească (nouă, consumatorilor de scriitură independentă de geografie și spațiu lingvistic) despre tot ce înseamnă transformarea pe care o presupune intimitatea cu textul o serie de traducători care, din punctul meu de vedere, navighează deopotrivă detașat și somptuos între culturi, ficțiuni, registre și paliere lingvistice.

Domnului George Volceanov îi datorăm, dincolo de o serie de lucrări pe care le semnează ca autor, traduceri remarcabile din Shakespeare, David Lodge, Rejtő Jenő sau Philip Roth. To name a few 🙂

George Volceanov

Bună, inedită, surprinzătoare întrebare. Și, totuși, cred că am încercat să-mi dau singur un răspuns încă de la începuturile mele de traducător literar, unul care mă duce cu gândul la un popular serial TV polițist, În mintea criminalului. Ca traducător, uit de mine și încerc să mă identific 100% cu autorul, să pătrund în mintea lui, să-i moșesc gândurile, intențiile, stilul, pentru a le ajuta să se nască încă o dată în limba-țintă. Cuvântul-cheie ar fi, așadar, empatia. Dacă nu te identifici cu naratorul omniscient sau cu glasul fiecărui personaj în parte (fie acesta protagonist sau martor), dacă nu încerci să fii, la fiecare carte tradusă, mereu altul, mai bine te lași de traduceri. Iar la acest capitol nu cred că sunt de mare ajutor savantele cursuri de traductologie care au invadat mediul universitar românesc în ultimele două decenii. Acelea pregătesc traductologi, nu traducători capabili să empatizeze cu autorii sau personajele lor.

Aflu cu uimire din câte o teză de doctorat, disertație de masterat sau articol științific că, în cutare traducere, „George Volceanov a folosit procedeul x sau y, pe când traducătorul Cutărescu a recurs la procedeul z…” și dă-i și luptă, neicușorule, în bezna teoriilor traductologice. Atunci când traduc, de fapt, încerc să realizez o relație de 1=1 cu autorul: devin eu însumi autorul, preiau toate prerogativele lui, toate frâiele creației artistice. Și nu mă socotesc un prestator de servicii, cum mă consideră unii, ci un creator cu drepturi egale cu ale autorului, fiindcă EU dau glas operei, mulțumită mie renaște opera în limba în care traduc.

Bineînțeles, această empatie, care se bazează foarte mult pe intuiție (să-i zicem: intuiția filologică sau lingvistică) nu este un dat genetic sau un har transmis de zei, ci rezultatul unei temeinice pregătiri filologice, al lecturilor bogate, în toate genurile literare, atât în limba-sursă cât și în cea țintă. Recunosc, am avut texte sau lungi pasaje din texte traduse unde am intrat pe pilot-automat, traduceam parcă în transă (de exemplu, pasajele delirante din ultima parte a romanului Ochii doamnei mele de Anthony Burgess sau cea mai mare parte romanului Un strop de pornografie maghiară de Péter Esterházy). Spre surprinderea mea, rezultatul a fost OK. Iar empatia nu funcționează întotdeauna perfect: la același roman de Burgess, am început traducerea cu secțiunea mediană, am continuat cu cea finală și am terminat-o cu începutul. Doar astfel s-a risipit pâcla ce învăluia prima treime a romanului; dacă aș fi tradus capitolele cronologic, făceam un mare fâs sau renunțam la traducere. Iar satisfacția a fost uriașă când semnalele venite dinspre cititori au fost îmbucurătoare și nimeni n-a sesizat câtă trudă și bătaie de cap se ascundeau în dosul fiecărei frazări firești.

De multe ori, empatia limitată poate fi compensată prin dialogul (cel mai adesea scris) cu un autor în viață, care își deschide sufletul în fața ta sau, în cazul autorilor răposați, prin aparatul critic al operei puse sub lupă. Când traduc Shakespeare, îmi doresc să „fiu” Shakespeare (un altfel de Shakespeare decât cel auto-cenzurat, arhaizant, fals poetic al traducătorilor din generațiile anterioare), unul viu, amestec de sublim și golăneală. Da, dar ce mă fac atunci când traduc o colaborare Shakespeare & Fletcher? Cei doi dramaturgi au voci distincte, își construiesc altfel personajele, apar fisuri în unitatea componistică a piesei… Am afirmat undeva că, în acest caz, deși am sesizat diferențele de stil și vocabular, am încercat să realizez un text unitar (…m-am trezit citat cu chestia asta în seria The Arden Shakespeare). Nu mi-e clar nici până azi dacă am fost un fel de Shakecher sau Fletspeare. Îi las pe alții să (mă) judece.

O întrebare la care cu greu aș putea da un răspuns satisfăcător (ar fi urmat de multe de ce-uri): cine am fost în timp ce lucram la proaspăt încheiata (re)traducere a piesei Arden din Faversham? Gary Taylor și alți câțiva shakespeareologi de marcă au ajuns la concluzia că Shakespeare fie a scris scenele 4-9, fie chiar 17 dintre cele 18 scene ale piesei (ultima purtând clar amprenta lui Marlowe) și au inclusa piesa în ediția 2016 a integralei Shakespeare de la Oxford; Sir Brian Vickers, autoritatea supremă în materie de studii de paternitate a textelor disputate, îi atribuie piesa integral lui Thomas Kyd, autorul celebrei Tragedii spaniole; unii exegeți înclină balanța spre Marlowe ca principal coautor, iar alții cred că piesa a fost scrisă de un amator de teatru care n-a făcut parte dintre dramaturgii profesioniști ai epocii. În timpul traducerii, mintea și inima mea au pendulat între momentele marloviene și shakespeariene care compun această scriere și ea va fi inclusă, în limba română, în integrala Marlowe. Cred că până și un exeget / îngrijitor de ediție / traducător român, chiar și din mărginimile spațiului Schengen, are dreptul să-și dea cu părerea într-o chestiune de istorie literară.

Și cine mai sunt atunci când traduc? Un grădinar care se luptă zilnic cu paragina care a cuprins grădina noastră de toate zilele numită limba română. Unul care încearcă să folosească așa cum se cuvine resursele limbii noastre neasemuit de bogate. Care suferă atunci când vede că 99% dintre traducătorii literari (fie ei de engleză, franceză sau spaniolă) habar nu au de concordanța timpurilor și nu știu că după așa-zisele verbe de afect, intelect și percepție la trecut n-are ce căuta imperfectul în subordonatele completive directe[1]; care se indignează când citește că personajul X „intră prin fereastră / ușă” (through) și nu „pe ușă”, vede la televizor reclame comerciale scrise de copy-writeri semianalfabeți (absolvenți, vezi, Doamne, de facultăți de comunicare, hm) care ne anunță că medicamentul x „are grijă pentru ficatul tău” (cares for), nu „de ficatul tău” sau filme polițiste în care personajul Y se bucură de „beneficiul îndoielii” (benefit of doubt), nicidecum de „prezumția de nevinovăție”[2]. Nu pot decât să-i dau dreptate lui Mircea Mihăieș, care în primul număr al României literare pe anul 2023 spune că suntem țara cu cea mai mare cantitate de nesimțire pe cap de locuitor, referindu-se la indiferența cu care a tratat media românească dispariția unor titani ai culturii române (Eugen Simion, D. R. Popescu). Eu mă refer la indiferența cu care tratăm, zi de zi, limba română, devenită o entitate volatilă, cețoasă, să nu spun de-a dreptul pe cale de dispariție.


[1] La acest capitol știu că cel puțin doi confrați de marcă, profesorul Coman Lupu și talentata Iulia Gorzo, îmi țin partea.

[2] Și iarăși, știu că ce mă doare pe mine îl doare și pe prietenul Radu Paraschivescu, dar… ce e de făcut? Ne-am afundat într-o mocirlă din care nu mai întrezăresc cale de ieșire.

Autor: Ioana Bâldea Constantinescu

Dealer of words, dreamer of orange gardens, collector of sea shells.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates

%d blogeri au apreciat: