Ca un pumn în stomac. Gură de aer proaspăt ar suna prea tare a clișeu și, dacă există o zonă predilectă pentru tot ce face, este, susține Evaristo, ea e de găsit, constant, în afara clișeului. Am citit Manifesto, despre care am aflat, acum un an, chiar de la autoare, cu pauze dese de reflecție, conversație și supliment de glucide, în câteva ore. E un memoir de o seninătate și de o asumare rar întâlnite, total lipsit de emfază, sentințe, poziții radicale și didacticism firoscos. Evaristo a luat Booker-ul în 2019. Predă Creative Writing la Brunel University. E vicepreședinta prestigioasei Royal Society of Literature. Pe viață. Honorary Fellow la Oxford. Cu o listă de premii și de titluri academice atât de lungă încât s-ar califica fără probleme ca roman fluviu. Dincolo de toate acestea, e posesoarea unui talent feroce, care devorează cititorul.
E ATÂT de reconfortant acest memoir complet de lipsit de prețiozități, strălucitor de inteligent scris, amuzant chiar și atunci când explorează experiențe de viață dure, ca să nu spun traumatice. Evaristo nu se ia deloc în serios, dar își ia în serios creativitatea. Pentru ea, scrisul nu e un accesoriu, ci un mod de a vedea lumea, de a o înțelege, de a se conecta la realități nu de puține ori năucitoare. Fiica unui cuplu mixt rasial cu opt copii, viitoarea autoare crește într-o comunitate închisă și exclusiv albă, dintr-o Londră încă prea puțin multiculturală. Ea scrie și se scrie din interiorul unei case căreia vecinii îi sparg frecvent geamurile, declarativ, cumva imuni la incompatibilitatea statutului lor de enoriași evlavioși cu faptul că terorizează ritual o familie cu opt copii mici. Contradicțiile acestea vor deveni centrale experiențelor ei de tinerețe care, deși sunt violente și destabilizatoare, nu hrănesc o personalitate aspră sau temătoare. Reacția ei imediată la discriminare e tenacitatea. Pe termen lung, e încercarea de a înțelege.
În Manifesto, Evaristo explorează toate zonele tulburi din care s-a limpezit eu-l ei creativ cu umor și delicatețe, cu o simplitate dezarmantă pentru cineva celebru pentru atât de pronunțata genă experimentală. Scrie despre rasism, dezpre abuz parental, despre peregrinări sexuale și relații toxice, despre eșec profesional și reinventări succesive, despre curiozități filologice, antropologice, etnice, filozofice, stilistice. Toate sunt niște plăci tectonice ale unei deveniri. Vedem faliile iscate din dansul lor și auzim cum se naște vocea care le integrează: niciodată predicatoare. Evaristo are oroare de radicalism. De tezism. De tot ce e fix și, ca urmare, în afara unui proces fluid și continuu de învățare. Pentru ea, viața este învățare, așa cum e și creativitate. Permanentă scriere și rescriere. A istoriei, a literaturii, a trecutului, a viitorului, a propriei persoane. Deși inventariază cu luciditate și eleganță toate închistările dogmatice care se încăpățânează să traseze destabilizatoare ierarhii tribale, de la rasism la gerontofobie, nu ridică piatra niciodată. Dimpotrivă. Vorbește constant despre faptul că oamenii se pot schimba, că își pot lepăda prejudecățile ca pe o piele de șarpe.
Experiența ei, a marginalului care ajunge în inima establishment-ului, a canonului cultural de-acum atât de fragmentat și de divers, ia, în Manifesto, forma unei declarații de dragoste pentru creativitate. Creativitatea e un teritoriu de libertate iar libertatea e ceva ce ne datorăm, ca ființe dăruite cu puterea cuvântului. Uniformizarea experienței omenești, normarea excesivă ne situează, cumva, pe toți, din start, în afara normei. Nu există nimeni moral și social perfect, în toate etapele vieții, ceea ce face din oricare dintre noi un potențial subiect al discriminării. La un moment dat, ceva din cine suntem va leza o regulă, o cutumă, o dominantă demografică și ne va transforma, fie și temporar, în minoritari. Ne va obliga să privim lumea de pe partea cealaltă a străzii. E un exercițiu care te smerește și te plasează, cumva, în afara a ceea ce autoarea numește „eroismul de Twitter”, unde judecățile și sentințele curg în heavy rotation, fără cea mai firavă umbră de modestie, de conștiință sau de argumentație, într-un festival al polemicilor care generează like-uri pe modelul pâine și circ.
Manifesto e un memoir despre ceva mai puternic decât perseverența, decât dorința de a reuși necamuflată de panseuri ideologice pompoase. E despre artă ca experiență care cizelează continuu spiritul. Despre nevoia de a explora posibilitățile minții, teritoriile ei de expresie, angoasele, obsesiile, simțul estetic acut care alimentează viața interioară a scriitorului. Evaristo scrie onest, necosmetizat, despre derivă, despre orgoliu, despre dezamăgiri, despre experiențe succesive de receptare găunoasă, care nu de puține ori deformează sau ignoră cu bună știință scrierile celor prea puțin conectați în furnicarul de nepotisme și privilegii care definește lumea editorial-literară. Global, dacă e să o credem pe ea. Scrie despre activism social, despre mentorat, despre fericirea la scară mică și proiecția fericită, la scară mare. Despre cum ne datorăm mai mult decât un salariu fix și două zile de odihnă pe săptămână. Și despre cât de des și de ușor uităm de cine suntem sau de cine am fi vrut să fim. Sâmburele acestui manifest e relația cu povestea. Ca mod de a iubi, de a locui, de a se rafina, de a medita, de a integra trecutul, de a construi legături cu ceilalți.
După ce am terminat cartea, am ancorat în analiza pe care Evaristo o face Preaiubitei, de Toni Morrison. Pour la bonne bouche. Poveștile, spune ea în text, ne transformă la nivel subtil. Ca o cititoare fermecată ce mă aflu, nu pot decât să sper că Manifesto va face să cadă multe perechi de ochelari de cal, va relaxa multe noduri la cravată și va reîmprospăta multe rafturi de bibliotecă pe care se pune praful. Poveștile acestea, care ne obligă să exersăm alteritatea și să acceptăm faptul că existența omenească nu poate fi privită reducționist în niciun aspect al ei, sunt, într-o măsură importantă, fundamentul libertăților noastre prezente și viitoare. Cele despre care alții au scris înainte ca noi să le fi intuit măcar.
Când ziua s-a dovedit a fi pe de-a-ntregul proastă, eu și durerea mea de cap ne-am supărat pe noi însene și am hotărât că, dacă tot s-a terminat programul de lucru, mai bine ne-am apuca de scris. În fond, ăsta e analgezicul ideal. Cui pe cui. Ca-n vremurile bune, cu nopți traduse în pagini de Word. Numai că nu erau bune nici vremurile alea… erau doar altfel.
Vremurile de-acum sunt cum sunt bălțile toamna. Există bălți curate, de ploaie proaspătă, bălți stătute, cu miros greu și bălți cu noroi. Oricât de înalte ți-ar fi cizmele, bălțile cu noroi îți dau senzația aceea indigestă de mizerie care te-atinge. Cam așa e acum. Azi, după ce am terminat de pigulit un articol cu niște recomandări editoriale, m-am gândit serios la faptul că zona asta, a cărților, ar putea fi singurul spațiu de relativă sincronicitate cu ce se întâmplă în lumea mare. În contrast cu lumea mai mică, a noastră. Profund retrogradă, permeabilă doar la inovația formală, temătoare cu privire la orice conținut potențial revoluționar.
Avem o lipsă de racord cronică la capitolul informație, profesionalism, instituții (publice sau private), conversație în spațiul public. Se mai străduiesc niște ONG-uri, mai pâlpâie niște visuri. Realitatea te duce repede înapoi în lumea pe care o știm mai bine: dosar cu șină, infecții vindecate cu propolis, ghiozdane de câte 12 kilograme, cultura răcnetului, a descurcatului, a jocului de gleznă și de coate, a servilismului funcționăresc, a vopsitului de mântuială, a umilinței exersate în virtutea inerției, pentru că tu poți și el merită.
Am scris mult despre lumea asta. Despre episodul rușinos, medieval, în care Andrew Solomon nu a putut conferenția la Biblioteca Națională în 2014 (mult mai important, a scris și el despre asta atunci, în The New Yorker; articolul se numea Gay, Jewish, Mentally Ill and a Sponsor of Gypsies inRomania). Despre cum copiii născuți în 2018 în România urmau să aibă un decalaj educațional de 3,4 ani și o productivitate cu 60% mai scăzută, ca adulți, față de media europeană, din pricina lipsei unor servicii educaționale și de sănătate decente, accesibile tuturor. Refuz să investighez și să socotesc cât de mare e decalajul ăsta acum. Poate că e suficientă o imagine audio (old habits die hard): ascultam, de dimineață, un interviu al cărui miez ne ducea în zona asta SF: în timp ce restul lumii a tras tare pentru a face din școli spații sigure, la noi problemele sunt legate de ce se întâmplă cu tezele. 2021. Al doilea an de pandemie. Am scris despre evenimente fără obiect, despre presa junk și nota pe caiet, practicată de generații și simptomatică pentru cine suntem acum: o societate preponderent agramată, dar obsedată de caligrafie.
Cumva, în toată nebunia asta (tot literar mă trezesc vorbind când mă refer la ea – orwelliană, kafkiană, …acum mi se pare de un grotesc pur – carnavalescul se numește festivism, în rest mari schimbări nu sunt), ficțiunea rămâne acest teritoriu stabil în care e loc pentru experiment, pentru intertextualitate, pentru subversiv, pentru nuanță culturală, pentru discursul exersat ca spectacol, pentru umanitate care include și centrul, și periferia, și norma, și diferența, și idei neîmpărțite pe grupe de vârstă, buget și arie geografică.
Pentru mine, zona de rezistență, în tristețea generalizată, este și va fi literatura. Așa cum e ea. Un sâmbure de cireașă aruncat într-o piață de carte mică. E o ancoră. E un spațiu de joacă, e o cofetărie intelectuală: aici locuiesc, ambalate cu foiță de aur comestibil și categorisite cu denumiri de new age cuisine ironia, aluzia, qui pro quo-ul postmodern, frânturi de fantasy, de umor răsfirat în dialoguri spumoase, de melancolii 21st century. No Fox. Aici locuiesc, zilele astea, și eu. Ca Radagast cel Brun, gonind încrezător în iuțeala iepurilor Rhosgobel, cu răsuflarea wargilor în spate (despre wargi vorbim altă dată, e prea mult de povestit).
Se publică mult. Poate nu cât ar trebui de mult, dar, totuși, mult. Curajos. Se traduc în ritm aproape sincron cu apariția autori importanți, care definesc literatura de azi. E loc, pe rafturile bibliotecilor noastre interioare, pentru Louise Erdrich, pentru Bernardine Evaristo, pentru Damon Galgut, pentru Nadifa Mohamed, pentru Narine Abgaryan, pentru Suleika Jaouad, pentru ultima carte pentru copii a lui J.K. Rowling, pentru romanul grafic al lui Julian Lennon. Pentru imaginație care transgresează genurile. Pentru frumusețe care îți spală noroiul de pe cizme și te face să plutești deasupra bălților. Măcar pentru o vreme. Ficțiunea și non-ficțiunea rămân un spațiu de libertate a gândirii, în timp ce lumea se strânge în jurul tău, pseudo-știința devine normă, semidoctismul se instituționalizează. Nu e vorba că literatura ar fi imună politic, neintarsiată de partizanate, bisericuțe și sindromul nepotului verișoarei unchiului vitreg vecin cu un frate al cumnatului fostei soții, dar busola interioară a fiecăruia construiește hărți după standardele estetice ale posesorului. Nordul nu ți-l ia nimeni, până la urmă. Gândul, emoția, ideea apropierii de frumusețe, de omenesc pus în cuvinte, etajat pe o sintaxă morală, fără vârstă și fără granițe.
Și, cu puțin noroc, ajungi să adormi seara în cartea ta, oricât de distopică ți-ar fi fost ziua. Lumea ta mică se contaminează de lumea mai mare. Uiți de dosarul cu șină. Un pic. Rămâne dezamăgirea erorilor perpetuate care te limitează, te debusolează, îți iau din schwung, din creativitate, din entuziasm. Mie, zilele astea, mi se plimbă prin minte destul de des soundtrack-ul care poartă amprenta lui Claude-Michel Schönberg de la Les Misérables, varianta ecranizată din 2012, cu Eddie Redmayne și Aaron Tveit murmurând the song of angry men. E o muzică potrivită. Încerc să-i rezist.
Millefeuille literar, fără zahăr și fără pretenții (prima liguriță)
…adică, altfel spus, un strat literatură/exercițiu stilistic/efort simpatic de a populariza un pic știința, de a fora în meandrele unui mental care pendulează între schematism și complicație inutilă, un strat crème patissière, adică idee care echilibrează gustul și funcționează ca o gramatică ludică a imaginației. Pour la bonne bouche. Pe sub ele toate e un strat gros de angoasă, cu cocoloașe, din cele care pică, inevitabil, greu la stomac. Noroc cu astea două straturi aerate. Mă întreb cum am digera lumea fără ele…
Foto: Ben White
Despre lume, despre efemer mixat cu violență, despre tați și fii, și fiice, și motociclete, și interogatorii, și Iranul din 1979, și New York-ul prepandemic, și dialogul mereu eșuat între Orient și Occident, despre muzeificarea istoriei și tragediile care o transformă în materia tuturor revoluțiilor, despre pactizări, șantaj și grădini nocturne, în care se întâmplă epifanii care sfidează întunericul e romanul Daliei Sofer, Omul timpului meu (Editura Corint).
Cartea, care beneficiază de traducerea superbă a lui Mihnea Gafița, împletește în vocea eroului central, Hamid Mozaffarian, narațiunea victimei cu a delatorului, a lui Enkidu cu a lui Ghilgameș, a esteticului cu eticul. Sunt multe ițe pe care autoarea le țese și le desțese lent, cu intertextualități surprinzătoare, cu agilitate intelectuală, fără a hrăni vreo clipă un epic greoi și firoscos. După ce romanul m-a furat cu totul câteva zile și a trecut în plan secund un cotidian din ce în ce mai mohorât, am avut privilegiul luminos de a o cunoaște pe Dalia Sofer, o prezență mai degrabă fragilă și modestă, în contrat profund și dezarmant cu forța și vitalitatea prozei pe care o scrie. Și cartea, și întâlnirea cu scriitoarea intră în mica mea arhivă de bucurii personale, pe care sper să le împart curând cu cititori mofturoși, dar ușor de sedus când substanța e reală și osatura prozei vibrează aproape muzical. The New York Times plasează romanul Daliei Sofer între cele 100 de cărți notabile ale anului 2020.
O altă carte de care m-am îndrăgostit un pic e Din cer au căzut trei mere, de Narine Abgarian (Humanitas Fiction). Știu că s-a scris mult despre ea, că o laudă Vodolazkin, că o recomandă Ulițkaia, că The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni. Dincolo de presa ei, fie ea bună sau amestecată, e o carte care emană talent și care mapează realismul magic în obiecte ale memoriei și mărturii bine culcușite în rama lor istorică. Nu e deloc puțin lucru.
Foto: Marius Constantinescu. Plăcintă by yours truly 🙂
Cartea asta, cu păunul mitic care leagă lumile, cu băiețelul care vede îngerii coborând din cer după sufletele oamenilor, cu maternitatea târzie, îmbrăcată în miracol, cu morții care-și reclamă pantofii nepurtați în visele viilor și, în cele din urmă, cu imaginea unui hortus conclusus răsturnat, bântuit de războaie, cutremure, foamete și alunecări de teren, s-a lipit cumva de mine, a trenat o perioadă, după care s-a dezbrăcat, pe final, de monotonia ei plăcută cu o piruetă tehnică aproape desăvârșită. Un mulțumesc consistent Luanei Schidu, care transportă vraja dintr-o limbă în alta cu har și gust neștirbite.
Humanitas a publicat-o recent pe Suleika Jaouad, autoarea bestseller-ului New York Times Între două vieți. E o carte de care mă tem și care mă cheamă cu șapte guri. Între confesiune, dosar medical, anatomie a durerii, a groazei, a devenirii, documentare lucidă și arheologie a ființei prinse între viață și moarte, Suleika Jaouad scrie despre cum reînveți să trăiești, după ce viața te-a lovit, foarte devreme, cu un diagnostic din cele cu multe pagini de literatură și puține speranțe.
Nu știu de ce, dar văd cartea asta în contrast moral cu lumea de azi, care trivializează cu atâta ușurință viața omenească, se bâlbâie în buza dezastrului și nu reușește să construiască empatie. Sper să se viralizeze umanitatea din ea, să călătorească meditația, să nuanțeze halucinația în alb negru, da și nu, care ne costă, de la un timp încoace, mult prea multe vieți.
Pe Lisa Taddeo am citit-o, am intervievat-o, am cunoscut-o, am și scris despre Trei femei, cartea care a făcut-o cunoscută, aici. Sunt foarte curioasă cum e Animal (Editura Litera), care îmbracă aceleași căutări în formă ficțională. Sandra Newman scria, în The Guardian, că eroina, Joan, e unidimensională, construită ca o ilustrație a tezei. Mă aștept ca Taddeo, care nu e deloc lipsită de talent, să compenseze stilistic. Un atu serios e și traducerea lui Bogdan Perdivară. Las aici un Zoom (what else? :-), al Lisei cu Katie Kouric, sub pălăria titrată a celor de la Harvard Bookstore.
Cred că nu o să obosesc niciodată spunând ce mult îmi place colecția asta, Narator, a celor de la Publica. Dar dincolo de asta, de odele mele periodice pentru Moehringer și Paterniti (da, o să profit și o să las aici acest text, în care se aude Simfonia nr.1 de Mahler, preferata mea, la ora actuală), trebuie să vă spun câte ceva despre cartea Laurei.
Laura Ionescu, pe care nu o cunosc, a vorbit despre pierdere, despre cum remodelează ea identitatea, despre textura nonficțională a durerii în Nu te găsesc pe nicăieri. E o carte care vulnerabilizează și de o parte, și de cealaltă a paginii. Și poate că de vulnerabilitatea asta avem nevoie ca să înțelegem și hăul, și lumina. Te lasă mic și tăcut, întinzând mâna spre cineva care a pus cuvinte în absență. Sau invers.
În sfârșit, tot de la Publica vă recomand cartea lui Peter Wohlleben (ce nume predestinat, nu? :-), despre cum trăiește pădurea, despre ciuperci, incendii, animale, hipersensibilitate electromagnetică și stropul de știință care ne ajută să înțelegem toate astea. Legătura secretă a apărut, de altfel, în Colecția de Știință și e tradusă de Iulia Dromereschi.
Partea proastă e că te face să-ți dorești un colț de pădure într-o zi de luni, când natura locuiește cu precădere în ghiveci. Revin curând și vă spun cum am rezolvat.
Cam așa arată partea întâi din escapismul-escapadă care pune o linguriță de literatură în săptămâna asta complicată ca un cub Rubik scăpat într-o baltă, pe stradă. Revin cu titluri și idei de cum să scoatem petele. Să aveți grijă de voi!
De Victoria Pătrașcu mă leagă multe. Cărțile ei, ideile în care ne întâlnim, felul ei generos de a fi, remarcat de mulți alții înaintea mea, admirația mea pentru tatăl ei, prietenia ei cu fetița mea. Ca niște piese care s-au potrivit. Încă mă aud, cu voce tare, citindu-i Mariei ”Ziua în care a fugit somnul”, încă o aud pe Victoria povestindu-mi despre copiii cărora nu le citește nimeni.
Victoria mi-a trimis un text și eu am uitat de el într-un folder. Poate că și asta a fost o piesă care s-a potrivit. Renunțasem la serialul ăsta cu timpul. La ce bun să ne rumegăm tristețile de a trăi mereu uitându-ne cu coada ochiului la ce ne-ar plăcea să facem, dacă am avea timp. Textul Victoriei m-a adus înapoi între cusăturile cămășii mele. M-a ținut de mână suficient cât să știu că vreau să întreb mai departe. Chiar și când doare puțin. Sau poate mai ales atunci.
Victoria Pătrașcu, scriitoare
Dragă Ioana,
M-ai pus într-o mare încurcătură. Nu am stat niciodată să mă gândesc cu adevărat la timpul meu. Știu că ar fi trebuit, dar n-am prea avut timp să o fac. Uneori îmi mai apărea întrebarea asta, dar o alungam ca pe o muscă enervantă. Acum, dacă stau să mă gândesc, cred că nu am făcut niciodată exercițiul ăsta și din lașitate, din spaima de a nu descoperi cum și pe unde se scurge timpul meu care, oricâte chipuri ar avea și oricum i-aș spune, reprezintă de fapt viața mea.
Dacă nu prea știu cum arată ”timpul doar pentru mine”, știu sau mai degrabă simt că în ultimii ani timpul nu se mai scurge la fel. Sentimentul ăsta nou vine la pachet cu pășirea într-o altă vârstă, când stau în cumpănă și socotesc. Și socoteala îmi spune că ar fi înțelept să fiu ceva mai cumpătată, mai selectivă, să nu mai fiu atât de risipitoare cu timpul, dar nu mă pot abține. Și mă reped cu capul înainte în fel de fel de proiecte. Pentru că ”e nevoie” și pentru că ”trebuie cineva să le facă”. Uneori, pășind dintr-un proiect în altul, am senzația că sunt aruncată într-un accelerator de particule și mărturisesc că în acele momente jinduiesc după timpul nesfârșit al copilăriei când, nu știu cum se făcea, dar era vreme pentru toate: să mă joc până la epuizare, să pictez ploi roz și verzi pe coli mari de desen, să pălăvrăgesc cu prietenii, bălăngănindu-ne picioarele pe digul de pe malul Olăneștiului, să mă îndrăgostesc de un actor dintr-o fotografie, să coc o prăjitură împreună cu bunica, să dezleg un rebus cu bunicul, să stau cu ochii pe pereți și să îmi inventez povești. În acele vremuri de care îți povestesc tot timpul era al meu. Îl cheltuiam, cu mici excepții, cum aveam chef și cu cine aveam chef.
Uneori mă gândesc că poate tocmai pentru faptul că mi s-a dat o copilărie atât de lungă, în care timpul avea nesfârșită răbdare, mi s-a scurtat timpul acum. Că doar trebuie să existe un echilibru pe lumea asta.
Cum fac să-mi fac timp pentru mine? Mult timp nu prea m-am priceput la asta. Am încercat în fel și chip, dar m-am resemnat să accept că timpul meu era un vălmășag, e un timp amestecat. Cred că mi se trage și de la faptul că trăiesc de mai bine de zece ani într-o combinație riscantă: sunt mamă singură și freelancer. Și, după cum cu siguranță îți dai seama, asta îmi cam ocupă tot timpul.
Victoria Pătrașcu
Cele două lucruri care mi-au colonizat timpul sunt strâns legate între ele. De fapt, una a atras-o pe cealaltă. Venirea pe lume a fiicei mele a provocat intrarea în universul plin de ”farmec”, adrenalină și neprevăzut al liber profesioniștilor. M-am iluzionat, ca mulți alții că, părăsind programul de la nouă la cinci (în cazul meu era de 12 cu 24), voi avea timp să le fac pe toate cele pe care mi le doream: să fiu cea mai bună mamă din lume (mi-am ajustat așteptările între timp J), să scriu povești și să fac proiecte culturale pentru copii, care să îmi dea sentimentul că muncesc cu sens și cu rost, și nu doar că îmi închiriez corpul și mintea pentru câteva ore pe zi unei instituții. Doar că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg și am ajuns destul de repede să nu mai am pic de timp și ordine, să scriu mailuri și sumare de proiect pe bănci, la locurile de joacă, în autobuze sau la ședințele cu părinții și să dau mesaje despre unde este tocănița în timpul întâlnirilor de lucru. Am mai descoperit, cu nesfârșită tristețe, că mi-au dispărut vacanțele, că anotimpurile au început să se ordoneaze în funcție de sesiunile de finanțare pentru proiectele culturale și că ”atunci când arde” nu ai voie nici măcar să mori, darămite să îți iei o pauză. Am început să simt fiori pe șira spinării la auzul sunetelor de notificare ale Messenger-ului și WhatsApp. Mai întotdeauna aduceau vestea că mai era ceva de înghesuit în agendă, că un partener s-a răzgândit în ultima clipă sau că ceva s-a schimbat în bunul curs al lucrurilor. Dar, oricât de mult aș fi urât aceste sunete, și mai tare mă nelinișteștea absența lor. Acea liniște care cred că naște anxietăți în toți freelancerii de pe lumea asta și care le semnalează că, indiferent de cât de epuizați ar fi, e timpul să intre în furtuna propriului creier de unde să mai pescuiască o idee de posibil-probabil-incert proiect.
Am căpătat după un timp o supărătoare tendință de a compartimenta. Au apărut mai întâi agendele, bullet journal-urile, calendarele, săgețile, bifele, sublinierile, semnele de exclamare, tabelele în diverse culori. ”Ce nu e în agendă nu există” a devenit mantra mea. Doar că multe dintre lucrurile care îmi făceau plăcere și bine nu mai aveau loc în agendă și rămâneau surghiunite și triste pentru o altă dată ”când o să fie timp”. Iar lucruri scârbavnice, dar plătitoare de întreținere, se lipeau în agendă ca limacșii pe frunzele de varză.
Mi-am propus de-a lungul timpului mai multe strategii. Am încercat să mă culc mai târziu, pe principiul că ”noaptea e liniște și pot lucra în tihnă”, am hotărât apoi să mă trezesc mai devreme, că doar se știe că ”cine se scoală de dimineață departe ajunge”. Am ajuns așa, nehotărându-mă cum e mai bine, să dorm trei-patru ore pe noapte și să mă consolez într-un final cu ideea că ”doar proștii își dorm viața”.
Din fericire, corpul mi-a fost mai deștept decât creierul. La un moment dat m-a tras de mânecă și mi-a șoptit (bine că nu mi-a urlat în față) că e cazul să mai iau și o pauză. Nu mi-am luat-o, dar am încetinit ritmul. A fost ca și cum aș fi trecut de la proba de viteză la cea de maraton. Și, cum se știe, la maraton mai ai timp să te uiți în jur, să bei apă, să guști o felie de portocală, să faci cu mâna spectatorilor.
Așa, alergând mai cătinel prin propria viață, am descoperit de foarte curând niște crăpături în timp. În timpul meu. Era tot acel timp în care mă îngrijoram. Pentru mine această revelație a cântărit ca descoperirea celei de-a opta zi, o zi despre care nu știa nimeni și în care puteam să trăiesc doar eu cu mine.
Victoria Pătrașcu
Dacă stau bine să mă gândesc, abia despărțirea de anxietate mi-a adus un pic de timp cu mine. Ce fac în nou descoperita a opta zi? De cele mai multe ori meditez. Cu ochii închiși sau deschiși. Nu reușesc încă să nu mă gândesc la nimic, dar mă străduiesc. Și pe zi ce trece sunt din ce în ce mai bună în a-mi goli mintea de furtuna gândurilor. Și devin din ce în ce mai pricepută în a contempla tot ce se întâmplă în jurul meu. În a opta zi aud cât de melodios este plopul din fața geamului, văd cum se schimbă culorile cerului peste București, miros teii din iunie, adun castane din Parcul Carol, citesc o poezie, tricotez un pulover galben de lână, număr firele unei pânze de păianjen și fac clătite.
A opta zi se mai pitește uneori. Speriată de notificările Messengerului sau WhatsApp-ului. Dar nu mă mai tem. Știu că va apărea întotdeauna când voi avea nevoie de ea.
Până și eu m-am obișnuit cu faptul că listele mele sunt eclectice, nestructurate pe sezoane (am o ușoară alergie la sintagma ”cărți de vară/vacanță/weekend” etc.), dependente exclusiv de gust, de ritmul în care descopăr și integrez ficțiuni noi în varianta mea personală de paradis borgesian. Acestea fiind zise, a venit momentul pentru un nou raft subiectiv de umplut ore cu sens, cu imagine tradusă în verb, cu pagini prin care m-am plimbat, pagini în care am locuit și pagini în care abia aștept să ajung.
Citite
Aici aș bifa, în primul rând, Istoria Insulei, de Evgheni Vodolazkin, Humanitas Fiction, o carte care se hrănește din aceeași răscolire a graniței dintre timp și veșnicie deja explorată de autor în Laur și în Aviatorul. E o geografie a sufletului omenesc, neprinsă în cuie pe vreo hartă, cu zone de mlaștină și înseninări de luminiș. O miniatură a lumii, cu toate zbaterile și dezbaterile ei despre natura progresului, a păcatului, a iubirii, a pedepsei, a conceptului de vină. Calofilă? Da. Tezistă? Destul de. Uneori greoaie prin autocitare. Frumoasă, totuși, pentru îngerii ei căzuți printre pagini, forfotind într-o poveste care-și devorează cititorul până la ultima vocabulă, pentru medievismul declarat, dar nu declamatoriu și senzația atât de tipică marelui scriitor care este Evgheni Vodolazkin de ireal, de atemporal, de frumusețe imposibil de cuprins cu mintea. În sfârșit, pentru Ksenia și Parfeni, cei aflați de-o parte și de alta a timpului și a glasului lui Dumnezeu. Citind-o, mi s-a făcut, brusc, foarte dor de Arseni, din a cărui poveste las o firmitură aici.
O reverență mare doamnei Adriana Liciu, în a cărei traducere superbă au apărut toate cărțile lui Evgheni Vodolazkin în limba română.
Tocmai am terminat Anomalia lui Le Tellier, PandoraM. E impresionantă, aș spune, în primul rând prin arhitectura ei, prin schelăria narațiunii și jocul continuu al autorului cu o oglindă în care surprinde cele două chipuri/vârste/identități ale personajelor sale. De aplaudat pentru felul în care inserează elemente distopice într-o utopie, pentru cum manevrează anomalia, accidentul, ceasul nefast ca bază a unor destine. Goncourt 2020, la urma urmei. E adevărat, însă, că se simte constant opinteala autorului de a-și complica trama, ceea ce, din păcate, îl face previzibil exact când ar trebui să-și ia cititorul pe sus și să-l năucească prin acrobațiile lui tehnice. Surpriza se epuizează destul de repede, ceea ce nu compromite versatilitatea frazei și anumite imagini de o frumusețe stranie, simbolică, liant suplu al unor episoade altfel împovărătoare. Vă las aici un fragment din La Grande Librairie (emisiune care apare, de altfel, în carte), cu Le Telier însuși explorându-și Anomalia.
În sfârșit, citesc Quichotte, de Rushdie, Polirom. Abia am trecut de câteva pagini și sunt înapoi în apele unei iubiri statornice. Nu știu unde mă duce povestea, dar știu să navighez prin ea. Pentru mine Rushdie e versiunea masculin contemporană a Șeherezadei (am mai scris despre asta, de altfel, semn că am, într-adevăr, idei puține și fixe). Saltimbanc, vrăjitor, creator prin excelență, dependent de ludic, de livresc, de propriul ego, strălucitor și conștient de strălucirea lui, sfidător, cosmopolit, erudit, scandalos, mizantrop, irezistibil. Cum să nu arunce ancora în opera cervantină? Atât că, după cum remarcă Johanna Thomas-Corr în The Guardian, ”nu mai suntem în La Mancha, ci în Trumpland”. Mai multe nu vă spun, nu de alta, dar mă țin departe de spoilere ca de foc, așa că vă las să-i căutăm împreună pe Sancho, pe Dulcinea, pe Rocinante… P.S. Apare și Oprah. 2.0. (Gata, am tăcut!).
Despre Fată, femeie, alta, de Bernardine Evaristo, Editura Corint, v-am tot povestit, dar abia acum pot să vă las aici interviul pe care am avut privilegiul să i-l iau câștigătoarei Booker-ului pe 2019. Sper să vă placă și să vă ducă în paginile ei turbulente și tulburătoare, care scapără de inteligență și experiment literar rafinat până la stadiul de excelență. Fusion fiction. Versiunea pro.
Ce vreau să citesc
Cei dispăruți, de Daniel Mendelsohn, de la Polirom. Bestseller New York Times, National Jewish Book Award. O carte despre cei pierduți în Holocaust, dar niciodată amputați din prezentul familiilor lor. La momentul primei apariții, în 2006, cartea a fost recomandată, între alții, de Elie Wiesel în Washington Post Book World. Aștept cu emoție să citesc despre cei șase absenți care, pe măsură ce naratorul se încumetă să-i recupereze din amintiri, scrisori și gesturi lipsă, devin o lume întreagă.
Noapte credincioasă și virtuoasă, de Louise Glück, Anansi. Nobelul pentru Literatură în 2020. Ok, recunosc, m-am uitat deja puțin pe ea :-). Minunată traducerea lui Bogdan Alexandru Stănescu, care fixează ”puncte de limpezime”, ca să reiau o expresie a lui Louise Glück, într-un continuum poetic care cred că suportă multiple paliere de lectură, vârste ale cititorului, stări care ne tranzitează. Glück nu e o persoană matinală 🙂 Am empatizat profund cu autorul acestui foarte scurt interviu, care a primit cu eleganță un ”your two minutes are over” de la o laureată ursuză înainte să-și fi băut cafeaua :-))
Klara și soarele, de Ishiguro, Polirom. Știu că e o distopie și că personajul central, Klara, e un android. După reverberații arturice și dragoane care se sting păzite de cavaleri, Ishiguro face un salt în viitor. Îmi aduc aminte cum el, cel atât de diferit de la o carte la alta, spunea într-un interviu, la un moment dat, că, de fapt, toate cărțile lui vorbesc despre același lucru, despre ce e iubirea, cum funcționează, cum se frânge, cum se naște, cum dispare, ce ascunde hibridizarea continuă a două suflete într-un ceva fără nume și formă fixă care ne ține în viață, care ne dă sens, care ne face să fim noi.
Familia Borgia, de Christopher Hibbert, Corint. Pentru că îmi e dor de o carte care explorează mitul și faptul istoric, asumându-și intersecțiile, dar și contrastele, care mizează pe opulența renascentistă și pe povestea unei familii care, să recunoaștem, bate orice serial de pe Netflix. În plus, e prefațată de Simona Preda, superb ilustrată, cu o bibliografie absolut impresionantă. Știu că am zis că nu suport sezonalitatea când vine vorba de cărți, dar pe asta am pus-o deja în bagajul meu de weekend :-))
Cofetăria cu miracole, de Christian Escribà și Sílvia Tarragó, Humanitas Fiction. Pentru că îmi e doooooor de Barcelona, pentru că ideea de desert e o tentație în sine pentru mine și, atunci când e explorată beletristic, mi se pare un rezervor de calorii ficționale desăvârșit. În sfârșit, pentru că m-a sedus iremediabil motto-ul acestei cărți: ”Gastronomia este una dintre formele cele mai civilizate ale senzualității.” Atât.
Foto: Marius Constantinescu
NIGHT STAND DARLINGS
…de fapt, coffee table darlings, dar în sfârșit.
Prima e Old World Italian. Recipes &Secrets from our Travels in Italy, de Mimi Thorisson, Random House. Am primit-o cadou. O iubesc. Mimi s-a născut la Hong Kong, a locuit la Paris și a scris cartea aceasta despre viața ei culinară în Italia. Pe mine m-a cucerit de la fiori di zucca ripieni, dar regalul continuă cu tortino della Valle Grana, caponata di melanzane, carciofi alla giudia, dimineți la Sorrento, o familie numeroasă în jurul unui bol mare de orecchiette, amintiri despre Villa Foscari, La Malcontenta, eleganța meselor venețiene, simplitatea savuroasă a celor din Sicilia și portocale sărutate de soare, peste tot.
Beekman 1802 Style. The Attraction of Opposites, de Brent Ridge și Josh Kilmer-Purcell, Rodale. E o carte despre fuziuni. De lifestyle, de veselă, de tipiri de locuire ale aceluiași spațiu, de alegeri extravagante și fotolii simple, de ratan, de proaspăt și de studiat. Old meets new. Și nu numai. Exercițiile astea de a te mișca imaginar prin interioare ale căror uși fotografice se deschid spre tine dintr-o carte-album sunt printre preocupările mele favorite. Cartea asta a venit cu mine la țară, unde a locuit câteva ceasuri pe unul din cele mai grozave covoare posibile, adică pe iarbă. Până la următoarea piruetă de colecționism literar și nu numai, vă las cu eclectismul girat de Brent și Josh și cu promisiunea că voi recidiva, cât de curând, cu o listă la fel de lipsită de cap și coadă. Cititul e plăcere. Pe curând!
Cred că arareori m-a bucurat mai mult un interviu cum a fost întâlnirea aceasta cu David Grossman, orchestrată de Dan Croitoru și Claudia Fitcoschi, de la Editura Polirom, cărora nu am cuvinte să le mulțumesc.
Am vorbit despre literatură, pornind de la ultima lui carte, despre bunul lui prieten, Amos Oz, și despre pierderi. Grossman, care și-a pierdut acum paisprezece ani fiul în războiul din Liban, știe despre suferință și răni sufletești cât nu ar trebui să știe nimeni pe lume.
A fost una din cele mai emoționante conversații din anul acesta urât, presărat cu cioburi de neînchipuită strălucire.
Jonatan Pie pentru Unsplash, Markarfljótsgljúfur, Islanda
Un interviu cu Jón Kalman Stefánsson
Cu Jón Kalman Stefánsson
Jón Kalman Stefánsson are o nominalizare la Booker, o relație specială cu cafeaua (Trilogia fiordurilor e, de altfel, plină de ode mai mult sau mai puțin camuflate pentru licoarea asta) și un intuiție tehnică dublată de un zâmbet solar când reportofonul meu nu pornește din prima. Îmi explică înțelegător că e de la frig (știe câteva lucruri despre frig, în Islanda au ceva experiență la capitolul ăsta). În cărțile lui morții vorbesc, cuvintele refac distanțele dintre oameni și sângele are o memorie proprie, traversată de baleniere norvegiene și lande nesfârșite și înghețate… Gata, Dumnezeul bateriilor colaborează. Sau poate că de data asta a fost Odin, zeul nordic care aduce poezia pe lume.
”Nu de la moarte ne vine învățătura, ci din poezie și disperare.” Cum v-ați hotărât să scrieți o trilogie pornind de la ideea aceasta a poeziei care aduce cu sine și viața, și moartea?
J.K.S.: Nu a fost o hotărâre propriu-zisă… Aveam o carte complet diferită de cea care a devenit prima parte a trilogiei în minte. Când m-am apucat de scris, lucrurile au căpătat o altă formă. Așa mi s-a întâmplat cu toate cărțile. Am scris douăsprezece romane cu totul și numai două seamănă cu ceea ce credeam că vor deveni. Sigur, îmi fac ceva planuri înainte să mă apuc de scris, dar se destramă ca fumul încă din primele zile. Ceva complet nou își face loc în mintea mea și asta mă bucură nespus. Îmi place faptul că am atât de puțin control asupra poveștii pe care urmează să o scriu. Pentru mine, asta înseamnă că fac bine ce fac.
Marea din cărțile dumneavoastră e o sursă de hrană și de moarte. Emană o ambiguitate care devine, încet, încet, o a doua natură a textului în sine.
J.K.S. Islanda e un loc aparte din multe puncte de vedere. Unul dintre ele ar fi că, în Islanda, natura și vremea sunt unul și același trup. Nu le poți despărți. Când scriu despre una, trebuie să scriu și despre cealaltă. Istoria Islandei e una a încleștării cu natura, a luptei continue pentru supraviețuire. Lumea de-acolo e una care nu te cruță. Sigur, acum lucrurile s-au schimbat, dar în trecut țara aceasta a fost marcată de lupta cu stihiile. Natura islandeză despre care scriu eu e, deopotrivă, de o frumusețe covârșitoare, spectaculoasă și fatală. Dacă lăsai vreo clipă lucrul acesta să-ți zboare din minte, acum nu foarte mult timp, mureai. Înfruntarea era nemiloasă. Poveștile islandeze sunt impregnate de dualitatea asta. Când am început să scriu Între cer și pământ, prima parte a trilogiei, citeam niște cărți de istorie care m-au marcat. Era vorba despre pescuitul cu bărci mici. Când te urcai într-o asemenea barcă, dimineața, pe întuneric, nu știai niciodată dacă aveai să te mai întorci sau nu. Distanța dintre viață și moarte se subția cu totul. Pentru ei, așa mergea lumea. Pentru noi, e… crunt. Am vrut să scriu despre senzația asta, s-o prind de aripi.
Norris Niman pentru Unsplash
Desenează cu mâinile prin aer, în timp ce vorbește. Bărci imaginare trec periculos de-aproape de cana de cafea. Bărci de șase oameni, așa sunt cele din cărțile lui Stefánsson. Șase oameni înghesuiți în opt metri plini cu moarte și pește.
Singurul element care sugerează temperaturi ridicate, în cărțile dumneavoastră, e sufletul omenesc. Ce anume vă interesează, atunci când vă construiți personajele?
J.K.S: Mie îmi place să scriu despre natură și să contemplu istoria, dar, în primul și în primul rând, scriu despre oameni. Mă fascinează. Sunt creaturi colosale, nu? Și suntem atât de complicați… Avem atâta măreție și atâta cruzime pe dinăuntru… ca să nu mai punem la socoteală și toate lucrurile de-a dreptul mizerabile. Despre oameni poți scrie la nesfârșit. În fond, ne schimbăm în permanență. Omul care sunt azi nu mai e chiar unul și același cu cel de acum douăzeci de ani. Așa că provocarea de a scrie despre oameni e una care nu se termină niciodată. Cine suntem? De unde venim? Unde ne ducem? Sunt recunoscător că avem atâta vastitate interioară, că suntem împovărați de mâhniri și regrete, de teamă, pentru că nu există material mai ofertant ca acesta.
Nefericirea seminției omenești e mană cerească pentru un scriitor.
Scrieți despre un soi de deșert islandez, împânzit de oase de balene eșuate, traversat de un băiat fără nume, un fel de Odiseu care înaintează prin pustietatea din poemul lui T. S. Eliot…
J.K.S. Da, el e eroul meu…
Și de ce nu are nume?
J.K.S. Asta a fost o decizie conștientă. Scrisesem cam treizeci-patruzeci de pagini din primul roman când mi-am dat seama că băiatul nu are nume. Și m-am oprit o clipă, că m-a izbit lucrul ăsta, și mi-am spus ”Ia stai așa, băiatul ăsta nu are nume…!”. După care mi-am răspuns singur: ”Păi sigur că nu are. Nici nu trebuie să aibă. Vezi-ți de treabă mai departe.” Pe urmă nu m-am mai gândit la asta deloc. Nu am stat să analizez exact ce înseamnă, dar, când publici o carte, oamenii pun întrebări, așa, ca tine, și asta e una din întrebările mari. De ce nu are băiatul nume? Când mi s-a pus prima oară această întrebare, în Islanda, m-a fulgerat momentul acela, de la începutul scrierii… Nu știam cum să-l explic. Nu știam decât că așa era bine, că a fost o hotărâre bună. Cu timpul, am înțeles că rațiunea din spatele acestei decizii ar fi că, dacă eroul nu are un nume, poate purta toate numele de pe lumea asta. Și masculine, și feminine. El e noi toți.
Dar e o devenire acolo, un parcurs… E aproape un copil când pleacă, e un bărbat când crede că a sfârșit călătoria.
J.K.S. Este.
Geoffrey Lucas pentru Unsplash
(Zâmbește larg, cu toate ridurile. E palpabilă părerea lui de rău că a trebuit să se dea jos din barca asta. Jón Kalman Stefánsson are aproape 57 de ani (e ziua lui pe 17 decembrie) și scrie din 1988. E complet lipsit de morgă auctorială. Sau așa mi se pare mie, acum… Să revenim.).
Toate părțile călătoriei au fost minunate pentru mine, deși, cum spuneam, nu am plănuit nimic dinainte. Când scrii un roman lucrurile se întâmplă, situațiile se schimbă, uneori ajungi la o răscruce. E fascinant. L-ai citit bine, e și copil, și bărbat, uneori în același timp, pentru că e înțelept, dar nesigur. Dacă ai un asemenea personaj, posibilitățile sunt nesfârșite. Motivul pentru care el vede lucrurile mai limpede ca toți ceilalți e tocmai combinația aceasta de forță mentală cu lipsă de experiență, cu o anume nevinovăție. Eu cred că prea multă siguranță de sine te împiedică să vezi lumea cum trebuie. Ești ferecat înăuntrul ideilor tale.
Cărțile dumneavoastră sunt profund intertextuale. Găsim în ele intarsii de Milton, de Shakespeare, de T.S. Eliot, de Dylan Thomas… Poezie, cel mai adesea, ceea ce-mi amintește că poezia e, la dumneavoastră, și o formă de sinceritate, și o armă ucigașă, și un liman. De ce anume v-ați salvat prin poezie?
Tace puțin. Nu e o tăcere grea, dar parcă se face puțin mai frig în jur…
J.K.S. Am început ca poet. Am scris trei cărți de poezie. E o a doua natură. Nu călătoresc nicăieri fără să iau cu mine o carte de poezie…
Priscilla Du Preez pentru Unsplash
J.K.S. Am mai multe cărți cu mine. Doi poeți islandezi, o colecție de traduceri de-acum vreo șaptezeci de ani, o selecție de poeme ale lui Kavafis… Sunt o companie bună. Întotdeauna îmi iau prea multe cărți cu mine și am bagaje cumplit de grele. Dar… sunt prietenii mei între paginile astea. Pentru mine, unul din cele mai grozave lucruri legate de poezie e că poți reveni asupra acelorași poeme fără încetare. Sunt unele pe care le-am citit de mii de ori. Gândiți-vă la Kavafis – poeme foarte scurte, de cinici-zece rânduri, adesea fără nicio metaforă pe-acolo… E clar, pare simplu, e accesibil oricui și, totuși, găsești ceva nou acolo cu fiecare lectură. Nu e că vezi ceva ce n-ai văzut până atunci, e că ai o altă experiență a poemului. Pentru mine cititul e o continuă deslușire a tainei unei emoții. Asta e frumusețea poeziei, profunzimea ei. Poezia surprinde ceea ce ni se pare a fi de neînțeles, de neexprimat, ceva care e, totuși, acolo, dincolo de puterea noastră de a-i da un nume. După mine, ăsta e sâmburele literaturii. Faptul că nu înțelegem, ci simțim acele versuri.
Bărbați care vâslesc până devin un singur corp, pești care înoată fericiți pentru că sunt liberi… Există o dimensiune larger than life în literatura pe care o scrieți. Cum navigați pe barca aceasta?
J.K.S. Scriu. Scriu și mă las dus de val. (Aici zâmbetul e cald și mâinile s-au ancorat de cana de cafea. Eu, recunosc, sunt în barca unde Barður, pescarul, moare de frig. Și aștept să mă ducă cineva la mal…).
Aștept să mi se întâmple scene, personaje… Sigur, fiecare nou personaj își cere dreptul la o parte din poveste. Câteodată încerc să le țin piept, să le pun pumnul în gură, dar nu reușesc și povestea se schimbă. Întotdeauna se schimbă. Da, pentru mine scrisul chiar e o călătorie și habar nu am cum se sfârșește. Cu timpul, mi se luminează, cât de cât, încotro mă îndrept. Nu știu niciodată ce fel de carte e asta pe care am început s-o scriu. Asta mă bucură nespus. Aș fi îngrozit dacă ar trebui să plănuiesc o carte în asemenea detaliu încât să nu mă mai surprindă nimic…
…ca un arhitect.
J.K.S. Exact! Nu aș putea. Nu ar mai fi o artă, ar fi un proiect. Ceva cu matematică.
Apare undeva, în cărțile dumneavoastră, ideea asta că toți devenim tăcere. De altfel, toate vocile se pierd sau sunt estompate de zăpadă, de vânt, de tot soiul de rumori interioare. Peisajul e dublat de un strat sonor. Sau de o absență a lui…
J.K.S. Poveștile sunt importante, dar la fel sunt stilul și atmosfera. Câteodată puțin mai importante, pentru că poți să ai o poveste grozavă și s-o spui în cuvinte și imagini care s-o banalizeze complet. Pentru mine, stilul e muzică. Și ai dreptate, orice poveste e dublată de o simfonie. Sunetul ăsta de care spuneai e parte din muzică, așa cum e și absența lui. Când scrii, asculți textul. Asculți sunetul lumii pe care o descrii. Te obișnuiești cu el. După care, dacă poți, încerci să-l muți în cuvinte. Ceea ce nici măcar nu e atât de greu. Greu e să surprinzi și ce e printre cuvinte. Să dai volum acelor spații. Asta e greu.
(Între cer și pământ, Tristețea îngerilor și Inima omului. Cele trei romane ale Trilogiei fiordurilor. Fiecare cu straturile lui de voci, liniști, neliniști și ne-voci. Volumul pentru care Stefánsson a fost nominalizat la Booker, în 2017, se numește fish have no feet. Recunosc că abia aștept să-l citesc.)
Jonas Denil pentru Unsplash
Vocea narativă ne amintește, într-una din cărți, că totul pe lume, în afară de dorință, trebuie stârnit din nou și din nou… Ce anume vă alimentează scrisul?
J.K.S. Când eram copil, voiam să schimb lumea. Eram un băiat care voia să salveze lumea asta. Acesta a fost visul meu. Scrisul e un imperativ, pentru mine. Ceva de care nu pot scăpa. Fără scris, nu există viață. E modul meu de a respira. Și mai e ceva. E speranța aceasta că scrisul meu ajunge la cititor, că-l atinge, că-l schimbă, că-l face, poate, să-și regândească viața. Sper ca scrisul meu să conteze. Poate nu cât să salveze lumea, dar să conteze. Să schimbe ceva.
Hari Nandakumar pentru Unsplash
Și, cu toate astea, personajele dumneavoastră care citesc, care trăiesc cu literatura pe dinăuntru, ajung la concluzia că iadul pe care-l purtăm în noi ne e mai accesibil decât raiul…
J.K.S. Așa e pe lumea noastră și așa va fi mereu. Drumul spre iad e mai scurt decât cel spre rai. E evident dacă te apuci să studiezi istoria umanității. E o istorie a cruzimii. Orice manual clasic de istorie vorbește despre războaie. Nu despre istoria frumuseții sau a victoriilor omenirii asupra propriilor limitări. E o istorie falsă. E, însă, bizar și dureros că, atunci când vorbim despre istorie, ne amintim în principal cum ne-am făcut rău unii altora. Cred că acesta e unul din motivele pentru care suntem unde suntem și avem leaderi ca Donald Trump. Probabil că le permitem unor asemenea oameni să ajungă la putere pentru că, inconștient, credem că așa arată, istoric vorbind, cei care ajung să împartă dreptatea. Credem în răul din noi. În cruzimea rasei. Ni se pare că asta e lecția istoriei. Există și ceva adevăr aici, dar mie mi se pare că e mai mult un fals. Adevărata istorie a umanității nu e scrisă în manuale, ci în cărțile de literatură și istoria aceasta e cea a oamenilor obișnuiți, care visează la o lume mai bună, la o altă viață, la un viitor pentru copiii lor. Visul acesta, la un trai bun, e visul a 90% dintre oameni. Numai că noi îi lăsăm pe ceilalți, pe cei 10% care nu dau doi bani pe visul nostru, să ne conducă și să distrugă lumea.
(Cred că e prima oară când s-a încruntat. Mă bucur, cumva, de revolta lui. E reconfortantă.)
Un personaj din trilogia dumneavoastră, Andrea, spune că nimic nu e greu atunci când ești liber. Care e cel mai greu lucru din existența dumneavoastră de scriitor?
Când am descoperit că asta sunt, scriitor, nu s-a mai pus problema să aleg. Pasiunea a fost copleșitoare. Mi-a fugit pământul de sub picioare, am simțit că mă îndrăgostesc. Și, știi, când te îndrăgostești, te îndrăgostești și gata. Nu te mai gândești că te-ai îndrăgostit. Simți ce ți se întâmplă și te bucuri. Te bucuri de tot ce simți. Așa e scrisul pentru mine. E o luptă, că așa e și iubirea, e făcută din îndoială și suferință, din depresii și reinventări, dar e iubire. Iubirea asta e menirea mea.
Opresc reportofonul. Traversăm, împreună, trei secunde de tăcere. Le aud, cum spune Stefánsson că-și aude tăcerile din text. Mă uit la el cum face un nou gest periculos, în urma căruia lingurița vibrează, aproape în picaj, pe marginea farfuriei.
”Ești sigură că nu vrei, totuși, un fursec?”
Roan Lavery pentru Unsplash
Notă: O parte a acestui interviu a apărut în revista Dilema veche, în 2018.
”Pentru mine nu există un punct fix, un ACASĂ cu A. Acasă e o stare de spirit.”
Jhumpa Lahiri e una din cele mai versatile voci ale literaturii contemporane. Câștigătoare a Premiului Pulitzer Prize, a PEN/Hemingway Award, decorată de Obama cu National Humanities Award, Lahiri e una din cele mai subtile exploratoare ale meandrelor identității construite, moștenite și diluate în experiența umană de fiecare zi. Mulțumesc Editurii Nemira, care i-a publicat în limba română romanele ”Distanța dintre noi” și ”Porecla”, pentru ajutorul acordat în realizarea acestui interviu.
– Ați spus la un moment dat că orice act artistic e ca o săritură de pe o stâncă. De ce săriți?
– Pentru că impulsul există. Arta e un impuls care ne conduce spre risc și spre necunoscut. E impulsul de a descoperi lucruri noi când ne asumăm riscul necunoscutului pentru a mai învăța câte ceva despre noi înșine și despre lume.
– Când am citit Porecla, Distanța dintre noi și cele mai multe dintre eseuri, mi s-a părut că un personaj recurent este Celălalt. Alteritatea aceasta seducătoare e cea care-l bântuie pe cititor cât timp locuiește în proza pe care o scrieți. A fost intenția dumneavoastră să creați un no man’s land care să funcționeze ca un acasă pentru noi toți?
– Nu am avut dintru început o intenție clară, conștientă. Nici acum nu am, deși scriu de mulți ani, deja niște zeci, dar îmi dau seama că sunt atrasă de personajele care sunt sau se simt în afara unui centru social sau cultural prestabilit și știu că voi continua să le explorez. Mă interesează conflictul dintre dorința și inabilitatea de a aparține, sau invers, toată acea ambivalență proprie multor oameni care-și doresc să se identifice cu un grup mai mare și care își dau seama că această identificare e o iluzie, că așa cum suntem toți conectați, suntem și la mare distanță unii de alții. Și foarte singuri. Mă tot întorc la ideea aceasta în literatura mea.
– Traducerea în română a Distanței dintre noi (The Lowlands) conține cuvântul distanță. E multă distanță în apropiere și apropiere în distanță în cărțile dumneavoastră. Care e cea mai grea parte a cartografierii sufletului omenesc, atunci când scrieți?
– E o întrebare grozavă… Nu știu dacă am un răspuns coerent. Încerc să pătrund în interiorul personajelor mele, să înțeleg ce le bântuie, ce le destabilizează, ce le animă și, din acest punct de vedere, încerc să le locuiesc cât mai deplin. Dar nu știu dacă lucrurile acestea se aplică sufletului omenesc, la modul general, pentru că vorbim de un concept vast și foarte misterios pe care nu cred că m-aș putea încumeta să îl definesc. Cred că fiecare personaj e o încercare de a înțelege mai bine atât condiția umană, în infinita ei varietate, cât și multitudinea de experiențe care ne unesc, uman, indiferent de cine suntem și de unde venim. Toți venim dintr-un context, dintr-o intersecție de influențe și, cu toate acestea, originile au efecte diferite asupra identității noastre. Putem deveni persoane extrem de diferite și ne putem interpreta originea în atâtea și atâtea moduri. Cred că acesta e un punct comun al personajelor mele
– Numele sunt foarte importante în cărțile dumneavoastră. Propriul dumneavoastră nume public e diferit de cel care vi s-a dat la naștere, Gogol, din Porecla, se naște din nou sub un nume care îi e la fel de străin ca mantaua altcuiva. Ce e într-un nume?, cum ar fi zis Shakespeare.
– Numele sunt identitate, sunt cuvintele prin care ne distingem de ceilalți, deși împărțim numele acestea cu alții, nu e ca și cum fiecare ființă are un nume doar al ei. Numele vin din cultura noastră, adesea din literatură, el exprimă contradicția aceea inerentă dintre cine ești sau cine vei deveni și cine te-a creat, cine te-a crescut. Ele conțin generația anterioară ție. Ei sunt cei care ți-au dat nume. Numele influențează caracterul, și asta se știe. Însă numele doar par a fi o realitate fixă. Oamenii își schimbă numele pentru că le resping pe cele originale, pentru că sunt în conflict cu numele lor. Avem o relație cu numele noastre – le scurtăm, le iubim, le urâm, dar, la nivel lingvistic, ele vorbesc despre complexitatea relației noastre cu propria identitate.
– Sunteți unul dintre foarte puținii autori care, asemeni lui Nabokov sau Joseph Conrad, au scris în altă limbă decât cea maternă. Romanul pe care l-ați publicat în 2018, Dove mi trovo, e scris direct în italiană. Cum a fost experiența aceasta?
– Palpitantă și foarte dificilă, dar, în același timp, revelatoare. E o altă stâncă, o cu totul altă stâncă de pe care am ales să sar. E un punct în care, acum, mă simt în același timp relativ acasă și, totuși, extrem de conștientă că reprezint alteritatea. Pentru mine, a scrie în italiană, o limbă învățată, care nu avea nimic de a face cu educația, originea și viața mea de până acum, e ceva nou. Sunt în afara apelor mele teritoriale. E o altă perspectivă, o altă realitate, pentru că o limbă nouă reprezintă un alt mod de a gândi și de a vedea lumea. Pentru mine scrisul asta este – actul de a gândi și de a privi, de a-ți traduce observațiile în cuvinte și de a crea, poate, o poveste din acele observații. Sunt atâtea lucruri pe care le-aș putea spune despre această experiență… Am scris In altre parole, un soi de pregătire…
– … Eseurile.
– Da. Acolo am explicat ce m-a făcut să îmi asum scrisul în italiană și ce încerc să explorez, dar cred că totul se reduce la întrebarea originală despre alteritate. Atunci când scriu în italiană insist pe alteritatea mea. Nu am cum să nu devin, cu totul, Celălalt. Pătrund în acestă limbă din exterior. Vin aici din punctul meu de pornire, cu instrumentele mele, am niște resurse, dar am și limitări, îmi lipsesc anumite lucruri. Lucrez cu informație care crește pe măsură ce avansez pe acest tărâm lingvistic, dar italiana nu va fi niciodată ce este engleza pentru mine. Acesta e jocul. L-ai amintit pe Nabokov, el iubea jocurile…
– Mare jucător de șah…
– Iubea jocurile de toate felurile, în șah era expert, romanele lui sunt pline de referințe la ideea de joc, sunt structurate pe modelul jocurilor. Scrisul meu nu are acestă calitate per se. Iubesc literatura lui Nabokov, ce m-a atras când eram mai tânără a fost tocmai această calitate hibridă a scrierii lui, faptul că el iubea alte limbi și că le studia în profunzime, că voia să creeze ceva în interiorul lor. Mi s-a părut un impuls extraordinar. Când am început să-l citesc aveam optsprezece ani, nu aveam puterea de a crea o propoziție relevantă în altă limbă. E un joc și așa mă raportez la el, cu seriozitate, dar și cu spirit ludic.
– Ați amintit adesea despre cum ați vorbit, ați râs, ați trăit, ați mâncat și ați glumit în bengaleză, acasă, când creșteați, și ați făcut același lucru în engleză, în afara casei. Sunteți în bucătăria dumneavoastră de la Roma, eu vă intervievez din sufrageria mea de la București… Putem spune că, din punct de vedere cultural, ”acasă” e de fapt o graniță, e spațiul intim unde, paradoxal, se intersectează experiențe lingvistice, ritualuri, amintiri și proiecții ale viitorului?
– Acasă e un concept diferit pentru fiecare. Eu am ajuns să am o perspectivă oarecum nomadă asupra vieții. Am avut mai multe case. Mi-am creat câte un acasă în locuri foarte diferite. Cred că acesta e singurul model care mă definește. Ideea aceasta de a te dezrădăcina, de a învăța să exiști într-un spațiu nou e, cumva, în ADN-ul meu. Asta au făcut părinții mei. Mulți oameni pe care îi cunosc au părinți sau bunici care au călătorit pe distanțe foarte mari, fie pentru că au fost forțați sau pentru că au fost inspirați să facă asta, ca să-și trăiască viețile. Aceasta e realitatea pe care am învățat-o eu. Câteodată am reprodus-o, în viața mea adultă, din motive care au ținut de mine, din rațiuni mai mult creative decât economice sau politice, cum s-a întâmplat în cazul tatălui meu. Pentru mine nu există un punct fix, un ACASĂ cu A. Acasă e o stare de spirit. Din acest punct de vedere, mă simt acasă în limba italiană. Deși nu e un acasă întreg… Asta mă face să mă întreb și să-i întreb, la rândul meu, și pe alții unde suntem, de fapt, pe de-a-ntregul acasă? Ideea de acasă implică posesiune și identificare, o aderență totală. Starea asta de spirit ridică întrebări atunci când alți oameni intră într-un asemenea spațiu. Sunt chestiuni cu care civilizația noastră se luptă de la începuturile ei. Pământul meu, pământul tău, casa mea, casa ta… De ce se mută oamenii? Mobilitate a existat dintotdeauna. Interesant, însă, e că pentru unii dintre noi e natural să migreze, să traverseze granițe, pentru unii nu. Noi nu suntem ca acele specii care trebuie să se miște dintr-o parte a lumii în alta, nu există un ritual, există doar mai multe feluri de oameni. Unii se nasc, trăiesc și mor în același loc, alții nu au niciodată un asemenea sistem de referință, fie pentru că le e impusă o viață nomadă, fie pentru că așa aleg ei să trăiască. Sunt întrebări majore, iar repercusiunile logistice și emoționale sunt enorme. Înstrăinarea, exilul, dorul, nostalgia vin de-aici. Eu mi-am creat o viață relativ nomadă, mă mișc de pe un continent pe altul, ceea ce e, cumva, firesc pentru mine, dat fiind că am fost crescută de părinți care trăiau, emoțional, pe un alt continent și tânjeau după o lume diferită de realitatea noastră fizică, imediată. Lumea aceea îndepărtată s-a insinuat în viața noastră de fiecare zi, în limba pe care o vorbeam, în mâncarea noastră, în interacțiuni.
– E un răspuns minunat, care mă conduce firesc spre ultima întrebare. Există acest pasaj, în Distanța dintre noi, în care vorbiți despre liniștea de sub apă ca fiind similară experienței de a vizita un loc străin, a cărui limbă nu o vorbești. Într-un fel, în aceste ultime luni de criză mondială și izolare, cu toții am fost nevoiți să învățăm o limbă pe care nu o înțelegeam. Unde călătoriți, când nu mai aveți unde să mergeți?
– Eu așa mi-am început călătoria, în viață. Prin literatură. Prin povești. Prin povești pentru copii. În mintea mea, am început să mă mișc dincolo de granițele realității imediate, am început să mă expun altor geografii, altor moduri de a fi, prin cărțile pe care le citeam. Cred că literatura e cel mai puternic mod de a locui în interiorul altor suflete și de a ne translata în alte realități. Nu cred că există vreo formă de artă la fel de coerent potrivită unei asemenea călătorii și de eficientă în acest scop. Am citit mult în ultimele luni. A fost o consecință minunată a unei perioade foarte grele. Am citit mai multe romane complexe, foarte diferite unele de altele. Literatura e vehiculul perfect de călătorie în trecut, în viitor, în necunoscut, în locuri unde nu vei ajunge niciodată fizic. Prin ea poți avea experiențe pe care nu le vei trăi niciodată. Acesta ar fi răspunsul meu.
– Mulțumesc foarte mult. A fost minunat să am ocazia să vă cunosc.
– Mulțumesc și eu.
„Cred că literatura e cel mai puternic mod de a locui în interiorul altor suflete și de a ne translata în alte realități. Nu cred că există vreo formă de artă la fel de coerent potrivită unei asemenea călătorii.”
Am citit mai puțin ca de obicei în perioada asta, dar s-a întâmplat să dau și peste câteva cărți care rămân cu mine, care schimbă textura unui gând și forma unei idei într-un mod adesea greu definibil, și totuși, dureros de real. Aici sunt câteva dintre ele.
Toni Morrison, Cântecul lui Solomon, Editura Art. De ce să mint, a mers foarte greu, cel mai probabil din vina mea (am citit-o prin martie, capul meu era ca o autostradă pe care se întâmplau accidente în cascadă). Ultimele o sută de pagini, însă, m-au traversat aproape electric. Sunt halucinant de frumoase, vag previzibil construite, dar de o factură poetică greu definibilă, iluzorie, superbă. Romanul ăsta, apărut în 1977, a fost favoritul lui Harold Bloom, care-l plasa peste Beloved, succesul absolut al lui Morrison din 1987. Mie mi s-a părut marquezian și, într-un fel ciudat, construit în armonie cu evoluția personajului central. La început greoi, aproape tulbure, pe urmă din ce în ce mai luminos, mai aproape de zborul lui Icar, cu aripile de ceară perfect întinse, nepăsător în orgoliul lui de a se lua la întrecere cu soarele.
Donna Tartt, Istoria secretă, Editura Litera. Pe Tartt o iubesc. De la Sticletele încoace. Sigur, mi se pare că multe pagini ar putea cădea lejer la montajul final. Sunt multe scene lungite, dar efectul nu e de film, ci de vizită la muzeu. Un muzeu în care se amestecă artefacte, cărți, stări psihotice, dependențe de toate felurile, experimente, crime, un hybris dus la extrem, căderi orfeice într-un Infern autogenerat, conversație răvășitor de inteligentă, cioburi de strălucire care-ți reamintesc ce e literatura, de ce scriu oamenii, cât de fascinantă e rotița asta creativă pe care unii dintre noi aleargă precum șoarecii, prizonieri privilegiați ai unui talent larger than life… Dacă eram în locul ei (*wishful) aș fi păstrat titlul inițial, The God of Illusions.
Radu Paraschivescu, Recviem vesel pentru tata, Editura Humanitas. E tulburătoare, cred că ăsta e cuvântul. Revizitarea unor vârste, siajul unei iubiri din cele care mută, cu adevărat, soarele și restul stelelor de la locul lor, umorul tipic autorului, care-ți descentrează tristețile, arta asta de a face să fuzioneze, în aceeași pagină, replică scăpărătoare și imagine de o suavitate pe care nu-ți vine să o preschimbi în perifrază, să n-o murdărești… E una din cele mai calde, umane și frumoase cărți pe care le-am citit în ultimul timp, o reverență pe măsura personajului (aproape greu imaginabil, în lumea de azi) pe care îl evocă.
Guzel Iahina, Copiii de pe Volga, Humanitas Fiction. Hit-ul momentului, fără doar și poate. O carte care împușcă premiu după premiu, clar ușor ecranizabilă, foarte rusească, impecabilă narativ, extrem de ușor de parcurs. Personal, votez cu Zuleiha… Știu că sunt minoritară, dar Zuleiha e mai bântuitoare și, chiar și acolo unde trenează, îți așterne ceva mai multă adâncime pe sub tălpi. Mă rog, așa e pentru mine. Iahina rămâne o autoare grozavă, iar Copiii de pe Volga reprezintă un pas ascendent în cariera ei, dixerunt și criticii, și publicul.
Sally J. Pla, Păsările dintr-o bună zi, Editura Corint. Teoretic, o carte pentru copii. M-am bucurat enorm să o intervievez pe autoare (coming soon… :-), care narează cu vocea unui baiețel de 12 ani. Charlie iubește păsările, se spală obsesiv pe mâini, urăște să iasă din casă (nu e nicăieri pus degetul pe tulburarea de spectru autist, dar o simți, așa înalt funcțional cum ți se dezvăluie ea din gândurile lui), se înnebunește după ilustrațiile lui John James Audubon, are un tată jurnalist, rănit în războiul din Afghanistan, și o aventură cu accente de road movie de înfruntat. Extrem de creativă, de frumos construită și de… prospătă, cumva. Reconfortant de puțin comercială. Un copil care se mișcă între imaginație și ritual ca resorturi existențiale. Și o listă de păsări, care e, de fapt, un ”te iubesc” camuflat.
Ioana Pârvulescu, Prevestirea, Editura Humanitas. Vrajă. E atât de bogată povestea asta despre cum se spune povestea, despre cât de în burta peștelui suntem toți, despre cum mitologizăm, despre puterea actului performativ, despre limbaj și cum se naște el, despre autor(itate) și cum se naște el/ea. Am trăit, literalmente, în subsolul paginii, cât am citit-o. Și am navigat mai departe decât credeam.
Mai caut, mai citesc, mai povestim… (to be continued).
Un patio cu sound. Un mural făcut din cuvinte. O piruetă cu sens. O colecție de conversații, de bizarerii simpatice, de frici aruncate la coș, de mici exerciții creative cărora m-am hotărât să le dau PLAY. Cam asta veți găsi aici. Un spațiu fără alte pretenții decât să strângă două, trei răsaduri de idei. Acum câțiva ani îl citeam pe Stanley Kunitz într-o carte minunată, The Wild Braid. A Poet Reflects on a Century in the Garden. Am și scris despre ea aici. Poate că toți avem nevoie de un portocal în spatele casei și de o plajă cu scoici în spatele minții, cine știe… Eu am.
Eryngium. Sea holly.
Din acest punct de vedere, sunt într-o ligă selectă. Henry James, Virginia Woolf, Victor Hugo credeau în puterea grădinii. Încă mai găsiți, prin diverse bibliografii și ramuri răsfirate pe net, semințe din ce a însemnat pariul acesta pentru ei și mulți alții ca ei. Mie mi-a murit de două ori busuiocul în ghiveci și nu am foarte mari așteptări de la abilitățile mele botanice.
Așa că am să pun o metaforă într-un ghiveci. Nu mă aștept nici la flori, nici la fructe. În fond, plăcerea de a crea un corp de cuvinte cu parfum potențial bate orice recoltă palpabilă.
Planta mea favorită e ciulinele. Eryngium campestre. Sea holly. Are țepi și nu miroase a nimic. Culoarea, însă, e fără seamăn pe lume.
ioanabaldea.com 