Lifestyle – Pagina 3

Dolce vita

Ieri, când m-a întrebat Sonia Argint, la Forbes Life Awards, la ce răsfăț minuscul nu pot să renunț, m-am trezit spunând că, atunci când e cazul, renunț la toate. Ceea ce cam așa este – de la zahăr la cititul de plăcere și de la călătorii la conversații îmi editez frecvent și destul de spartan bucuriile, când viața mă presează.

Numai că mă presează destul de des și mi-a luat foarte mult timp să înțeleg că suntem făcuți din gesturi, inclusiv mentale, care ne iau din țâfnă și ne rafinează interior și exterior, ne desenează inclusiv în ochii noștri și ne ajutăm să funcționăm în lume. Că nu-mi place prea mult de mine fără cercei, fără cafea, fără o carte care să mă bântuie puțin, fără momente de respiro, de explorare și de minunare, care nu încap în armura profesională și în plasa cu atât de multe ochiuri a grijilor zilnice.

Mi-a plăcut enorm ideea celor de la Forbes de a stârni o conversație despre #ladolcevita. Nu filmul lui Fellini (deși mie scena cu Marcello Mastroianni hăituit de Anita Ekberg să găsească lapte, noaptea, pentru un pui de pisică mi-a rulat continuu în cinemateca personală), ci filmul fiecăruia dintre noi.

Las, totuși, aici, scena iconică de la Fontana di Trevi 🙂

Azi, când net-ul sfârâie de oferte, am să las aici o listă de întâlniri, idei și întâmplări bune, care nu sunt niciodată la reducere și din care nu avem niciodată suficiente.

M-a bucurat mult revederea cu Alma Rusu și întâlnirea cu Ioana Păun, de la MioBio, care au luat un premiu aseară și care emană căldură, naturalețe, lipsă totală de artificial și de poză socială. Mi-au plăcut atât de mult, în emoția lor necosmetizată și în omenescul frumos, real, cu povești despre cum au crescut un brand care a trecut cu bine prin pandemie și în jurul căruia s-a sudat o microcomunitate.
Sunt fericită în cartea mea. Pentru care uneori nu am timp, dar care are în ea o lume disparată, cu istorii conectate de căutarea unei città ideale. De la Constantinopol în Tesalia, pe nava Argos, în Lakeport, Idaho sau în burta balenei, ultima carte a lui Anthony Doerr, apărută la Humanitas Fiction, în traducerea remarcabilă a Iuliei Gorzo, e tot ce-și poate dori un bibliofil care caută evadare, alteritate, farmec și emoție nedistilată într-o zi cenușie și mai degrabă rutinieră. Când citești mult profesional uiți câteodată minunea asta care e ficțiunea, puterea ei de a schimba norii de pe cer, temperatura cafelei și ritmul existenței tale. Sper să mă mai aștepte asemenea momente în care o pagină e magnetică dincolo de deadline-uri, evenimente și îndatoriri, prin forța ei de a proiecta splendoare în mintea cititorului.

Cred, în continuare, că orice prilej de a (ne) sărbători cât timp suntem vii, sănătoși, #împreună trebuie onorat și, când chiar nu există, trebuie inventat. Viața e și așa ceva, o înșiruire de episoade care se filmează acum. Cu montaj aproape în timp real. E păcat să aștepți mereu momentul potrivit pentru difuzare.
Bucurii mici pe care un prieten le împarte cu tine. Spontan. Iau un premiu, mi-am schimbat job-ul, am făcut un proiect, îmi apare o carte… Sunt atât de prețioase. Cam ca durerile pe care oamenii le arată greu, cu zgârcenie. E un lucru fragil și minunat să faci parte din intimitatea emoțională a cuiva.
Uite că azi am găsit un strop de timp de scris. Am băut o cafea cu o portocală alături. Pentru mine. A fost bine ❤

Cabinet de răsfăț

Ideea mea absolută de business e o librărie combinată cu o cofetărie, combinată cu un magazin de bijuterii vintage, dacă se poate într-o casă superbă, cu grădină, unde să vin la serviciu cu câinele și să pot să-mi iau laptop-ul afară, la soare, să lucrez lângă o tufă mare de hortensii. În job-ul ăsta ideal intră și o durată (variabilă) de ore de scris pe zi și multe ore de documentare (mobilate cu deserturi, expoziții, cursuri, cărți) și autori/patiseri/creatori de bijuterii invitați la taclale lungi, de seară, într-o atmosferă de interior parizian înconjurat de o miniatură de parc englezesc.

Cum finanțele, circumstanțele și câinele lipsesc, dar ideile abundă, am decis să organizez un soi de #studiolo dincolo de granițele minții mele proprii, adică aici, în locul meu de joacă împărțit, independent financiar și construit în totalitate după propriul meu plac. Iată, așadar, câteva idei de răsfăț cultural, dar și gustativ, care sper să vă ocupe câteva minute de zâmbet, fantezie și stare de bine, că din asta avem cam puțină și parcă din puțină ce e, mai mult o risipim.

Dacă aveți drum pe la Paris, expoziția asta e o bijuterie în sine, una răsfirată pe mai multe continente, secole și gusturi: https://museeduluxembourg.fr/fr/agenda/evenement/miroir-du-monde. Este, practic, o colecție de sprint-uri ale imaginației omenești. Un cabinet de curiozități curatoriat de Principii electori de Saxonia între secolele XVI și XVIII, împănat cu obiecte ale dorinței, ale memoriei și ale puterii. Clepsidre filigranate în argint, nautiluși transformați în licorne marine, nuci de cocos devenite cupe, casete indiene de sidef, tacâmuri de fildeș sculptat, iatagane bătute cu ametiste, perle prefăcute în cămile care poartă în spinare călători de abanos. Tot ce are #Kunstkammer de la Dresda mai spectaculos e de văzut la Paris, până pe 15 ianuarie 2023.

Ceva ce e cu siguranță pe lista mea #decitit (o să revin cu niște recomandări mai extinse cât de curând – sper să ies din ritmul ăsta de melc paralitic, cu două articole pe lună) e cartea lui Bono, Surrender: 40 songs, One Story. E un #memoir, e o poveste de dragoste (inclusiv cu muzica), e și un soi de Bildungsroman. Și e… și în coșul meu de pe Amazon, din păcate (am multe coșuri din astea și nababă nu sunt, dar, știți cum e, #onelove).
#Wishful: cercei povestiți la cursul despre bijuterii ținut de Monica Neațu la Fundația Calea Victoriei. Pe Monica Neațu am intervievat-o acum ceva timp. Se întâmpla acum niște ani, la Institutul Francez, am vorbit despre mai ’68, inclusiv la capitolul modă, adică despre Sonya Rykiel, despre Twiggy, dar și despre Simone de Beauvoir și Jane Fonda. Îmi e dor de o asemenea conversație. Vorba aceea, dacă spiritul acelei epoci tot s-a stins, soyez réalistes, demandez l’impossible.
Revelația mea dulce din ultima perioadă se numește #achta. E un desert libanez. Varianta pe care am mâncat-o eu era cu cremă de lapte și tuberculi de orhidee, floare de portocal și fistic pisat. Da, știu. Suport consecințele, dar, pe moment, se îndulcește și cel mai amar gust.

Foto: Marius Constantinescu pentru… mine 🙂

Notă: Text scris în pauza de prânz, cu gândul la câtă nevoie avem de lucrurile bune (fie ele și mici) care să facă ziua să treacă mai ușor.

MAI bine

Mai e luna sănătății mintale. O lună în care ar fi grozav să vorbim măcar o idee mai mult despre programele de sănătate mintală derulate în școli și la locul de muncă, despre consiliere psihologică gratuită sau decontată de stat post pandemie (ca în Franța), despre monitorizare susținută a tulburărilor de sănătate mintală (ca în Anglia, unde 1 din 4 adulți suferă de așa ceva), despre module de informare a micro și macro comunităților cu privire la depresie, stres post traumatic, anxietate, atacuri de panică, tulburare obsesiv-compulsivă și așa mai departe (cum se întâmplă în Germania, unde se estimează că 31% din populație e afectată).

Cum în România încă inspectăm glezna fină a broaștei, e greu să vorbești despre altceva decât inițiative individuale – prețioase și ele în lipsa unui efort integrat. Asta în condițiile în care cam totul, de la agresivitate în trafic la consumul exacerbat de alcool și de la violență în familie la toată gama de comportamente antisociale pleacă de-aici. Să adăugăm în cocktail un nivel scăzut de trai, educație aproape nulă cu privire la sănătatea mintală, politici de leadership vetuste, bazate pe relații construite aproape exclusiv pe umflatul mușchilor și nu pe autoritate profesional managerială, școli care încurajează competitivitatea agresivă și festivismul gregar, fără focus pe dezvoltarea individuală. Familii în care nu vorbim despre noi. Prietenii toxice, organizate pe sistemul bursei de valori.

Organizația Mondială a Sănătății estimează o creștere a nivelurilor de anxietate și depresie cu aproximativ 25% în lume, după pandemie. Un studiu recent, citat de New York Times, arată că după infecția cu Sars-Cov 2 riscul de a dezvolta o tulburare de sănătate mintală crește cu 39%. Nivelul ridicat de stres, tradus în somatizări și insomnii, precum și o stare continuă de îngrijorare economică și constantă evaluare a riscului viral încă fac obiectul cercetării.

Bref, bine nu suntem. Cu războiul la doi pași și prețurile în explozie necontrolată, cu spectrul crizei apăsând accelerația în sectorul economic și (prea) multe familii încă afectate profund de ultimii ani, la nivel emoțional, uman, financiar, discuția despre sănătate mintală ar trebui să fie pe lista priorităților naționale. Sigur că nu este.

Sănătate mintală nu înseamnă să bei mai multe cafele ușor instagramabile, să faci yoga din când în când și să-ți instalezi o aplicație de mindfulness. În cele mai multe situații, vorbim despre terapie, schimbări de stil de viață și rezolvări inclusiv medicamentoase care cer timp. Vorbim însă și despre deschiderea necesară de a te pune în cuvinte, despre o renunțare la șabloane și zorzoane și o reorientare către viața trăită cu sens. E foarte greu să-ți afli un rost și să găsești plăcere în fiecare zi când faci eforturi să supraviețuiești. E, însă, unul dintre eforturile care merită, pentru că de el depind calitatea vieții tale și a celor din jur. Într-o cultură ca a noastră, unde încă nu am normalizat grija pentru sănătate mintală (de multe ori prohibitivă la nivel financiar și tabuizată social), discuția despre cum rămânem întregi la cap jonglând cu debusolant de multe mingi rămâne complicată. Nu știu cum și când s-ar putea simplifica. Ce știu e că o minge lăsată jos, măcar câteva minute pe zi, e un început. Firav, dar este. În timp, înseamnă un dram de grijă în plus pentru cine ești, în detrimentul pozei sociale și al trăitului pe fast forward. Și conștiința acută, uneori dureroasă, că am trecut prin atâtea că nu MAI e timp să ne risipim.

Shakespeare, sport, Instagram și niciun sonet

În tinerețea mea, obișnuiam să scriu, pe 23 aprilie, despre Shakespeare, despre The Academy Wits, despre Titania și Oberon, despre Hamlet și Horațio, despre The Dark Lady și călătoria ei în timp, până în piesa lui George Bernard Shaw de la 1910.

Delicatese, cum ar veni. Ei bine, azi mă întorc puțin la dieta de bază și la o comparație care, deși vulgarizează întrucâtva cititul, sper să fie utilă măcar vizual.

E ca un sport. Captivi în feed-urile noastre de Instagram, în reels și „clase” (mi se pare una dintre cele mai la modă calchieri) de yoga, pilates sau zumba ne extaziem în fața mușchilor lucrați, a siluetelor longiline, rafinate de mișcare, a ținutei elegante și a energiei alimentate de o sănătate viguroasă. Stamina, cum zice englezul.

Cu cititul e cam la fel, doar că nu se vede. Nici ușurința sinapselor, a gândirii asociative, a resorturilor imaginative, nici expansiunea lexicală vijelioasă, nici flexibilizarea gândirii, adaptabilitatea, ideea explorată în profunzime nu răzbat la suprafață așa cum se văd bicepșii prin tricou. Ghinion de neșansă. Și totuși, nimic nu construiește mai ușor orizont și călătorie interioară, conversație și dezbatere bazate pe argumente, punerea în cuvinte a propriei identități și continua ei remodelare, ca o bibliotecă lăuntrică în perpetuă creștere.

Nu spun să citim cât ne uităm pe Netflix și nici să ducem copilul la bibliotecă la fel de sârguincioși cum îl ducem la sport. Deși poate că nu ar fi rău… Filmul ne curăță mintea de oboseala de peste zi, sportul e bun pentru sănătate. Cititul le face pe amândouă – emoțional, mental e imbatabil. Ne ține alerți, curioși, nuanțați în gândire (sigur, cuplat cu sport e ideal).

Ce spun e să citim acasă. Cât se poate. Să vorbim despre ce ne-a plăcut sau nu, să citim, poate, un fragment cu voce tare, să-l discutăm la masă, poate, sau la cafea, să dezvoltăm o idee, să întrebăm „Cum ți s-a părut?”, „Ce crezi despre asta?”, „Cum îți sună?”, să căutăm pagina în care locuim în celălalt. Să o împărțim. Pentru mine, împărțitul poveștilor e ce face o familie. Ce construiește relații.

De curând, pe o bancă, într-un parc minunat, unde am fost foarte fericită, am găsit un citat a cărui traducere ar fi cam așa: Prietenia e ce se distilează în fiecare dintre noi în urma plăcerii de neînchipuit a conversației de fiecare zi.

Cred că așa cum ne spun la televizor să facem mișcare pentru o viață sănătoasă ar trebui să ne spună să citim. Să ne îmbogățim conversațiile astea de zi cu zi. Să le construim serpentine, plaje, cascade și castele, etaje sintactice, ludic morfologic, sinonimii, alegorii, plăceri etimologice. Să ne construim complicități. Un limbaj propriu versatil. Raționamente sofisticate. Deliciu bibliofil.

Sunt dieta unei vieți mai bune, pentru că e o viață mai fericită.

Ceea ce, vrem nu vrem, ne duce (și) la el:

„And this our life, exempt from public haunt, Finds tongues in trees, books in the running brooks, Sermons in stones, and good in everything. I would not change it.”
William Shakespeare, As You Like It

Cheers, Master Shakespeare! Always a pleasure 🙂

Just a Little Bit

A fost nevoie de o călătorie. Ca întotdeauna, în avion, în tren, în neprevăzutul unor zile în care ai evadat din chingile programului fix (cred, în continuare, că pe mine un birou de care te lipești cu superglue de la 9 la 17.00 m-a speriat dintotdeauna mai tare ca pe Newt Scamander) ți se limpezesc gândurile, înțelegi ce-ți lipsește ca să fii cine ești. Între multele traume și straturi de angoasă ale prezentului nostru orwellian, uităm un pic de noi. E și firesc să fie așa. Mie câteva zile londoneze mi-au adus înapoi lucruri mari și mici, descoperiri dintre cele care alimentează vitalitatea și doruri dintre cele care te fac să vrei mai mult. De la tine.

Mi-a fost dor:

De un muzeu bun. Eventual la pachet cu o expoziție mare. Am văzut două: The Credit Suisse Exhibition: Raphael, deschisă până pe 31 iulie la National Gallery și Beatrix Potter: Drawn to Nature, la Victoria and Albert Museum, de văzut până pe 8 ianuarie 2023. Prima mi-a adus aminte de ce muzeul ăsta e unul dintre favoritele mele, încă din momentul în care m-am reîntâlnit cu o madonă mică și suavă, Madonna dei Garofani sau of the Pinks, cum i se spune la ea acasă, la National Gallery. Ultima sală, cu portretele lui Baldassare Castiglione, de la Luvru și Bindo Altoviti, de la Washington, Fornarina, de la Barberini și Velata, de la Pitti mi-a făcut pielea de găină. E extraordinar să regăsești emoția estetică nediluată de nimic, să o lași să anuleze timpul și spațiul și să te țină, chiar și numai o clipă, sub vraja ei.

Natura. Mi-a fost dor de parcuri cu animale și vegetație dezlănțuită aproape nevrotic, fără gherete cu mâncare la fiecare cinci pași, cu spații largi și design care traduce vizual o idee. Descoperirea frumoasă a acestor câteva zile au fost grădinile private din Notting Hill, hortus conclusus de secol XXI, a căror frumusețe e de bijuterie vegetală și a căror punere sub lacăt te face să furi cu coada ochiului splendoarea fără să vrei să sari gardul, ca în film 🙂

Răsfaț. Dulce. Rafinat. Ca prăjiturile de la Ottolenghi. Știam cărțile, acum am descoperit și gustul. Și desertul mâncat pe bancă în parc. Și spațiile care te cheamă cu vitrine una mai bibilită ca alta, neînghesuite, calde la propriu și la figurat. E o tihnă în ele care trece dincolo de calorii. Te oprește și-ți dă înapoi ideea de a savura, gestul și zâmbetul de după. Eventual, speranța într-o revenire.

Librăria în care nu te grăbește nimeni, în care găsești de toate, în care nu intri ca să citești ce e musai, ci doar ce vrei. Un lucru pe care-l pierd ocazional în exercițiul continuu de cititor profesionist e plăcerea. Citesc pentru interviuri, prezentări, lansări de carte. Mult. Vacanță, fie ea cât de scurtă, înseamnă că pot să citesc pentru mine. Și, chiar dacă nu am putut să aduc acasă tot ce m-a bucurat, deși am venit cu ceva achiziții :-), am umplut deja coșurile librăriilor mele virtuale favorite cu noutăți pe care le-am vânat cu bucurie lacomă, cum uitasem că pot să simt între două paragrafe. Fotografiile sunt de la South Kensington Books, o librărie independentă mică, dar care îmi e foarte dragă, și de la Waterstones, care e deja parte dintr-o mitologie urbană mai mare decât panteonul preferințelor mele :-).

Mai sunt multe. Îmi e dor de un interviu mare, unde mare înseamnă o conversație care te îmbogățește și care te provoacă, de cafeaua la pachet, de savoir vivre, de viața trăită cu orizont. De știri mai puțin apocaliptice și de un viitor care-ți face cu ochiul, care te cheamă, care nu se scrie nici cu pierderi, nici cu burnout, nici cu compromisuri, ci cu mai multă încredere în umanitate, în viața construită dincolo de hazard, în tine. Cum ar spune englezul, fie el citat pe o bancă într-un parc sau nu, let’s hope some more.

Dragostea de la 11.00 la 14.00

Valentinele unei lecturi programate

Nu ne place pentru că: e kitsch, e dulceguț până la Emetiral, e de import, e cu inimi și mult roz și soundtrack care dă și depresie, și diabet, și reacție alergică la excesul de conformism social. Șoc romanticolactic. Cu bube roz.

Valentine’s Day, o sărbătoare în care se întâlnesc sincretic Lupercalia precreștină și martiriul unui preot creștin, nu e în niciun fel opusul Dragobetelui, identificat de Ion Ghinoiu ca un Eros autohton contaminat de echinocțiul de primăvară. Ca sens. Ce a dus, până la urmă, la fenomenul de lapidare a sărbătorii „americănești” a fost excesul ei comercial, cu amorași de prost gust, porumbei și iepurași revărsați spre groaza ochiului sătul de sclipici în toate direcțiile. Asta și, deloc în contrast cu Dragobetele „nostru”, de altfel, ideea iubirii la dată fixă. La program.

De ce am avea, în fond, nevoie de o zi, care nu face decât să edulcoreze și să monetizeze iubirea care, oricât ai fi de cinic, dacă există, e de sărbătorit fără un motiv anume în fiecare zi. Pur și simplu. Pentru simplul fapt că, dacă ești pe lista norocoșilor care iubesc și sunt iubiți, e dreptul tău să te bucuri (sigur, cât timp nu le scoți tuturor ochii cu bucuria ta). Personal, recunosc, dincolo de poza cinică (reacție la ursuleții valentinoși purtători de baloane roz și trandafiri dați cu glitter, nu la iubire) apreciez toate colecțiile de ciocolată, patiserie și meniuri pentru doi scoase la înaintare ritual de 14 februarie. Am primit, am cumpărat, mai vin. Carry on.

Ce nu înțeleg, însă, e ziua asta națională a lecturii. Bătută în cuie pe 15 februarie, de la 11 la 14. Fix pe același model. Cel denunțat patriotard de când cu 14 februarie. Îmi veți spune că nu e nimic rău, în fond, să citească lumea și să pună, acolo, o poză cu nasul în carte. Să bifăm activitatea. Așa este.

Problema e că, într-o țară în care țipăm ca din gură de șarpe despre analfabetism funcțional în continuă accelerare, rata mare de abandon școlar, piața de carte mică și toate celelalte fire duse de la ciorapul pe care și-l împart cultura și educația, o zi națională a lecturii, în care copiii citesc magic într-un flashmob împachetat festivist nu numai că nu rezolvă problema, ci funcționează ca un plasture ostentativ plasat peste o zonă cangrenată. Lectura se construiește. Ca nevoie organică permanentă. Ca foame intelectuală. Ca legătură între generații. Ca spațiu de comunicare. Cum? Mimetic, în familie. Prin programe de lectură susținută, prin dezbateri, prin cluburi, prin spații prietenoase dedicate cititului împreună, prin discuții și teme creative, la școală. Prin biblioteci și librării deschise comunității, în oraș. Prin programe și politici naționale de încurajare a consumului de carte și de sprijinire a familiilor cu copii de vârstă școlară, de susținere a alfabetizării, de expunere culturală timpurie, într-o țară.

Sigur că sunt părinți care fac asta. Educatori. Profesori. Scriitori. Edituri. Librării. ONG-uri. Fundații. Efortul lor e, însă, individual. Și, cumva, cred că ei sunt cei care nu vor umple mâine rețelele sociale și nu vor da check-in acolo unde citesc. Pentru că citesc mereu. Nu o zi pe an, de la 11 la 14. Poate că, altundeva, ziua asta a lecturii ar fi fost cireașa de pe tort. Numai că la noi nu e tortul. Nu-l face nimeni. Sunt doar calorii goale, cu multe E-uri.

Este, în schimb, practica cititului competițional, la kilogram, înghițit pe nemestecatelea, cu hectare neplivite de ani buni de bibliografii, cu copii care văd cititul ca pe o corvoadă. Ca pe un „trebuie”. Că asta e, cât timp nimeni nu-i îndrumă spre altceva decât un tăiat simbolic al semnului de carte, ca panglică sterilă a cititului național.

În ultimii ani, am avut multe întâlniri cu copii cu care am citit, am povestit și am intrat în intimitatea unui text. Multe. În multe orașe (da, prin mult hulitul Zoom). Am cunoscut copii extraordinari, care citesc și vorbesc minunat. Cel mai bine, însă, îl țin minte pe băiețelul care mi-a spus „Eu aș avea atâtea să vă spun, dar nu am cuvintele. Eu nu știu atâtea cuvinte.” Poate că și el va citi la școală, mâine. Poate. Dar nu de asta are nevoie. Nu de poză, ci de prezența reală a cuiva care să-l ajute să găsească acele cuvinte pe care nu le are. Cărora le simte, dureros, absența.

Cititul e plăcere. Descoperire. Bucurie împărțită. Geografie intelectuală în continuă recalibrare. Cam ca iubirea.

Eu mâine nu citesc nicăieri de la 11 la 14. Prefer, sincer, să citesc așa cum iubesc. Mereu. Și fără check-in.

Gourmet

Cinci cărți în care se mănâncă bine

E o perioadă complicată, cu diverse focare de nevroză socială și angoase personale care ușor, ușor, își ating punctul de fierbere. Pentru mine, asta înseamnă, by default, că încep să gătesc. De obicei un text. Sau mai multe. Azi e un fel de meniu de degustare. Am ales câteva cărți care, în rama generoasă a gastronomiei, vorbesc despre călătorie, despre devenire, despre savoir vivre, despre lumea secretă a bucătăriei vechi, despre noutatea creativității exersate extravagant în farfurie. Nu e nimic ierarhic și nici exhaustiv în titlurile pe care vi le propun – sunt, dacă vreți, o linguriță de ceva bun, într-o lume saturată de amăreli.

Ia o piersică, de David Chang, Publica/Narator, e un memoir absolut fascinant, semnat de chef-ul superstar care a creat restaurantele Noodle Bar și Momofuku din New York și revista Lucky Peach. Bun prieten cu Anthony Bourdain, autor de emisiuni pe Netflix, abonat la stele Michelin și la Premiile James Beard, guest star la Letterman și la Jimmy Fallon, ales de Time într-o listă personalități cu impact cultural alături de Obama, Steve Jobs sau Zaha Hadid, Chang scrie agresiv, adictiv și, deloc în ultimul rând, delicios. Strofocat, poate, da, egocentric, fără doar și poate, dar impresionant prin efortul lui de a pune la punct nu atât un restaurant sau un concept gastronomic, cât un spațiu de creație în care etnicitatea și continua perfecționare tehnică sunt puncte cheie în arhitectura unui gust. Chang scrie despre cum e să fii chef, despre cum e să fii bipolar, despre cum e să te chinuiască vina, despre cum e să inovezi pornind de la o porție de ramen, despre cum e să fii dezamăgit, despre cum e să te ia gura pe dinainte, despre cum e să fii depășit de situație, despre cum e să gătești ca modus vivendi, ca pură gramatică existențială. Nu de plăcere, de nevoie profundă, similară cu a dependenților. Scrie despre cum talentul e o dependență. Nu te lasă deloc să te oprești, să zici gata, asta a fost, noapte bună, mai încercăm și mâine. Poate mai mult decât scena gastronomică internațională, cu celebrii frați Adrià, cu bloggerii acizi de la Eater, cu New York-ul, el însuși un enorm restaurant mustind de gust și lehamite, povestea personală a unui chef coreean care nu reușește să se integreze, dar care convinge o lume întreagă să se adapteze la filozofia și la paradigma lui culturală te ia pe sus. Chang e vulnerabil, în cartea aceasta, ca o felie de piersică uitată aproape de flacără. Pe măsură ce întorci pagina, îți dorești, din ce în ce mai mult, să nu cumva să se ardă.
O ador pe Mona Petre. Nu doar cartea ei, Ierburi uitate, de la Nemira, ci și pagina ei de Facebook, felul în care vorbește, lexicul infuzat de botanică, etnologie și incredibil rafinament al gustului, postările ei cu tușă de tablou care te lasă flămând de vorbe. Citești și vrei mai mult. E deliciu intelectual pur cartea asta, în care se gătesc sărmăluțe în foi de nalbă și iofcale din făină de alac, se marinează ochiul-caprei și bureți-de-plop, se combină frigărui de păstrăv-de-fag cu lipii din făină de mazăre. Farfurii încărcate cu tarcalaci de leurdă ies din bucătăria vremurilor trecute și aterizează direct pe un blat contemporan, unde nu se poate să nu-ți lase gura apă după o asemenea etalare a tainelor lumii, a științei de a mânca și de a crea hrană din tot ce contemporanul grăbit ignoră, aruncă sau trece cu vederea. Pentru cineva ca mine, cred că știința asta adâncă și savuroasă înseamnă, de fapt, spectacol culinar. Cultură gastronomică autentică. Talent.
Natural Baking, de Carolin Strothe și Sebastian Keitel, DK, este una din cărțile de bucate favorite ale lui Jamie Oliver, cel care, de altfel, semnează și prefața. E o carte scrisă de doi oameni pasionați de dulciuri care s-au hotărât să-și pregătească deserturile doar din ce le oferea grădina lor. Așa au început să folosească flori comestibile și fructe din cele mai puțin obișnuite în deserturi (agrișe, corcodușe, boabe de soc, pomușoare). Sincer, e o carte care miroase a vacanță. Mă face să îmi imaginez o vară cu noi toți pe iarbă, gustând din toate tipurile de tarte și de prăjituri pe care îmi propun să le încerc, nu de alta, dar nimic nu are zahăr și nu presupune să mori pe altarul casnic șase ore, când afară sunt 40 de grade. Până la vară, oricum, am timp să mă hotărăsc între tortul de ciocolată cu sfeclă, turta dulce cu miere condimentată, tava cu tartă de vară, cu zmeură, coacăze proaspete, căpșune și rubarbă. Sau, poate, o să le încerc pe toate, cine știe. Cum spuneam, sunt relativ guilt-free :-).
L’Art de la Table, taste of the Mediterranean, de Gintare Marcel, Aerial, este, așa cum ne spune și titlul, un elogiu cultural și fotografic (Gintare este și autoarea tuturor imaginilor din carte). Pleacă de la un citat din Virginia Woolf (cel ultracunoscut – ”One cannot think well, love well, sleep well if one has not dined well.”) și transportă cititorul în colțuri de lume care fuzionează în farfurie, fiecare cu istoria și mireasma lui. Guști vizual și narativ din verbina provensală și din subtilitatea bucătăriei occitane, din verva italiană îmblânzită de iuțimea aromelor maure. Călătorești între momentele zilei, de la micul dejun la cina târzie și le observi pe toate interpretate etnic, combinate, lăsate să se dezvolte și să călătorească, la rândul lor, dintr-o cultură într-alta. Personal, m-am cam topit la ovăzul cu șofran combinat cu pară caramelizată, m-au cucerit complet smochinele prăjite puse pe brânza de capră și am suspinat la carpaccio de roșii. Cartea nu e despre mâncare, însă. E despre nevoia de imersie în alteritate. Despre explorare – culinară, culturală, personală – ca ingredient cheie al călătoriei prin viață. Sunt și rețete, sunt și fotografii cu piețe siciliene, cupe pline cu vin d’orange, boluri cu înghețată, jumătăți de avocado pline cu linte. Dar gustul care-ți rămâne pe cerul gurii e cel de evadare, de orizont luminos, de soare care ți se tolănește pe piele. Am cam oftat scriind, ce-i drept.
În sfârșit, New York, Capital of Food. Recipes &Stories, de Lisa Nieschlag și Lars Wentrup, Murdoch Books, e o carte festin. De la Magnolia Bakery la nașterea celebrului Red Velvet Cake, în 1920, la Waldorf Astoria și de la arepas colombianas la pretzels și bagels, cartea sună a jazz și a blues, a Gatsby și a Holly Golightly. E o carte în care se beau Negroni și Cosmopolitan, în care eseul literar stă comod lângă rețeta de tartă cu cireșe și rozmarin, în care se face picnic în Central Park, se mănâncă pierogi și burritos, se visează de pe un acoperiș deasupra lumii. Asta pentru că, așa cum ne învață cartea, New York-ul e o lume în miniatură, nu un oraș. E material de reverie eclectică, în principal cu dor de ducă și de mâncare bună, din cele despre care scria Woolf.

P.S. Da, mi s-a făcut foame scriind. Din nefericire, talentele mele în ale bucătăriei sunt modeste :-). Am făcut o budincă de ovăz cu pudră de roșcove, fără zahăr. Pe deasupra am pus un pic de gem de ananas. S-a mâncat, totuși.

ÎMI DORESC SĂ FIE…

Cald. Leneș. Custom made.

Ani de zile Crăciunul a fost alergătură. Muncit până în ultima clipă, plonjat cu bateriile descărcate într-un șir de mese și întâlniri între care abia aveai timp să respiri, alergat după cadouri, bifat liste, bifat alte liste, ratat oameni și întâlniri, acumulat frustrări și supărări, constatat că vacanța s-a terminat. That’s all, folks! Back to work, back to reality.

Și pe urmă a venit 2020. Bum. Ne-a lovit așa de tare că încă nu ne dezmeticim.

Și acum vine iar Crăciunul. Un Crăciun atipic, cu multe întrebări. Cum o să arate lumea? Ce planuri pot să îmi fac? Cum să fac să nu-mi mai fac planuri? Am pierdut, cu toții, atât de mult. Și de multe. Ne-am adaptat. Ne-am readaptat. Și ne-am adaptat din nou. Am redimensionat perspective, cariere și relații. Am acceptat că nici 2022 nu se anunță ideal. Am aruncat câteva planuri la coș. Am dat unfriend și block. Ne-am retras ambasadele. Am înțeles că lumea nu mai e la fel. Ne-am uitat la And Just Like That… și am constatat că e la fel ca ultimii doi ani: depresiv, confuz și prost scris. Am ajuns până aici.

Iar aici e o improvizație, o stație între ieri și mâine. Dacă tot nu știm cum o să fie la anul, cu Omicron cot la cot și gleznă la gleznă cu politicile conspiraționiste în floare, poate că ideea e să ne opintim mai puțin. Să acceptăm că o sărbătoare nu e nici despre festivism, nici despre ședințe foto în studio-uri care te fac să arăți ca decupat dintr-o felicitare Hallmark, nici despre câte like-uri are bradul tău sau despre numărat cadouri ca Dudley din Harry Potter de ziua lui. Să ne tragem sufletul și atât.

Poate că e despre cât de împreună se poate fi acum. Și cât de bine. Fără presiune. Fără așteptări. Fără exagerări. Și fără liste. Poate că o să fie cu plâns, poate că o să fie cu amintiri, poate o să ne certăm, poate o să ne împăcăm, poate o să mâncăm ceva bun, poate o să ni se facă dor, poate o să și râdem, poate o să ne și bucurăm. Sau, poate, doar o să ne tragem sufletul.

Unul din puținele lucruri bune (și, cumva, importante) pe care cred că le-am învățat e că nu trebuie să faci nimic din ce nu-ți vine, că nu te vânează niciun critic culinar să-ți recenzeze friptura sau cozonacul, că dacă n-ai nimerit-o cu cadourile asta e, ghinion de neșansă, că, dacă lucește casa și stau ciucurii de la covor la dungă, dar ești înțepenit de spate și ai uitat cum te cheamă de oboseală, nu vine Moș Crăciun cu o medalie specială pentru cea mai lucioasă gresie din bucătărie și cel mai mare număr de rufe călcate până în Ajun.

Anul ăsta visez la câteva fețe pe care o să mă bucur să le văd. Cu multe precauții și multă grijă pentru vulnerabilitățile fiecăruia. La niște dimineți în care să mă trezesc târziu. La zile de citit și de văzut filme, la bucătărit de drag, fără stres și fără deadline. La cadouri mici care înseamnă mult :-). La un pic de speranță, la niște ore de plimbare, la un strop de poveste.

Să fie blând, liniștit și al nostru. Despre noi. Să dăm volumul lumii mai încet. Să rămână un pic de muzică și mai puține interferențe.

Să nu (ne) mai cheltuim aiurea. Să trăim ce avem. Să constatăm că merită. Să se repare lumea și puțin și noi cu ea. Poate chiar să o reparăm împreună. Să fie bine. Mai bine.

Merry &bright.

Și să fim sănătoși.

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (XIX)

Un serial cu oameni ocupați

…unde tu e un copil. Poate chiar copilul tău. Acum câteva zile am lansat întrebarea asta, un ”pui” al celei cu timpul, și anume cum face copilul tău să aibă timp pentru el. Cât din timpul ăsta e al lui, neparazitat de orgoliile noastre, de temele ”la hectar”, de tot soiul de presiuni sociale. Mi-a scris mama lui Felix despre copilul ei de 15 ani.

”Cred că răspunsul la întrebare ține hotărâtor de ce fel de părinți are copilul. Felix, 15 ani, este în clasa a noua, un prag al școlii peste care materia predată devine destul de dramatic mai complicată. Până de curând Felix nu a trebuit să facă nimic special ca să-și câștige timp liber, cumva în afară de școală și programul fix de sport, muzică și matematică (estimez la 6-7 ore săptămânal fără școală), timpul rămas i-a aparținut întru totul, deși nu am fost de acord cu anumite tendințe excesive (jocuri). Acum însă nu trebuie propriu-zis să-și ”câștige” timpul liber, ci îl obține după ce și-a terminat temele, fiindcă merge după principiul ”fac teme ca să scap”.

Ca părinte preocupat de educația lui academică, țin să fie atent să nu își permită pauze lungi în timpul studiului, așadar după ce copilul și-a luat o pauză, mă perpelesc eu, nu el, și mă întreb cum fac să îi limitez momentan timpul liber.

Cred că la armonia familială spre care tindem ajută și faptul că odată cu vârsta și încurajat de fratele mai mare, Felix a descoperit pasiuni care îi permit să își ocupe cu folos timpul liber, asta înseamnă că apreciem efortul depus în pasiunile lui și nu suferim excesiv de obiceiul de a-i ocupa timpul după voia noastră.

Avantajul de a avea copil mare. Are în continuare acele ore fixe de sport, muzică și poate mai puțină matematică pe moment. Sper că ajută.”

Dacă vreți să aflăm împreună mai multe despre timpul copiilor noștri, vă aștept să-mi scrieți cât din timpul lor e al lor, cum vă descurcați sau cum îi descurcați cu temele, proiectele, testele, sportul, netul, telefonul și tot restul frazei :-). O să păstrez doar prenumele (sau inițiala, cum vă e mai comod), din fiecare poveste. Mulțumesc mult de pe-acum tuturor celor dispuși să se aventureze (și) pe acest șantier periculos care este timpul copiilor.

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE (XVIII)

Un serial cu oameni ocupați

Pe Ioana Nicolescu o citiți pe blogul ei, codenoir-style.com. A lucrat pentru Dior, Prada, Comme des Garçons, a scris pentru ELLE, Marie Claire, Forbes Life, Harper’s Bazaar, Republica. Ioana mi-a trimis un text atipic serialului, în sensul că transformă o apăsare într-o porție savuroasă de tips &tricks. Sper să vă amuzați, să încercați și să vă găsiți din ce în ce mai mult timp pentru voi!

Ce fac ca să am timp – mint, fur și ucid

Când Ioana mi-a aruncat mănușa ca să-i spun ce fac să am timp, mi s-a părut o idee tare faină. Poate pentru că și pe mine mă interesează ce fac alții ca să le facă pe toate și să reușească să fie și fericiți.

Cred că e lucrul pe care am început să-l discut cel mai des cu prietenii în pandemie – cum ne organizăm timpul. Și, la fel ca pandemia, încă nu ne-am oprit. Am găsit aplicații, sisteme, pe unele le-am adoptat, pe altele doar le-am încercat, însă este work în progress.

Observ că pe mulți ne preocupă treaba asta cu timpul. Poate pentru că de anul trecut am început să-l prețuim altfel, am avut timp să ne facem timp, să ne oprim, să-l regândim și să facem o curățenie generală în ceea ce-l privește, după ce ne-am reașezat fiecare cum am putut mintea, gândurile și obiceiurile.
Ioana Nicolescu

Dintotdeauna am avut o problemă cu timpul, dacă trebuie să iau motocicleta ca să ajung mai repede undeva, o voi face. Nu voi prinde teleportarea sau să călătoresc în timp ca să fac tot ce mi-am propus, dar cred că o bună organizare și un timing ritmat ar putea regla treaba asta.

Îmi place să-mi potrivesc lucrurile pe săptămâni, chiar luni înainte, ca să-mi pot lăsa ferestre libere în care să improvizez – să plec undeva sur un coup de tête, să mă văd ad-hoc cu prieteni sau să trag o fugă la teatru / cinema și să rămân în sală dacă-mi place ce văd pe afiș.

A devenit o metodă după ani de zile, încă un pic și ajung să fiu o hoață perfect profesionistă de timp – reușesc să (-mi) fur timp dintr-o parte a agendei ca să-l ascund în altă parte a ei, lucru pe care doar eu îl văd. Am păstrat obiceiul agendei din hârtie, care are o anumită paginare, ca să-mi pot vizualiza ușor săptămâna și lunile care vin. Este și un mijloc foarte bun să-mi fur artistic pălăria.
Ioana Nicolescu

Mai și mint ca să-mi fac timp. Și o fac chiar frumos. Când stau prea mult pe un proiect sau un text și nu-l mai văd, trag o pauză în care încerc orice altceva timp de vreo oră. Din păcate am învățat trucul ăsta destul de târziu, după 35 ani – mi-ar fi prins tare bine să-l fi descoperit ceva mai devreme…

Cum mai exact (mă) mint ? E destul de simplu, profit că am Muzeul Național de Artă în față casei sau galerii de artă și mă duc să le fac o vizită. Ultima dată am fost săptămâna trecută când am vrut să-l văd pe Brâncuși și am redescoperit etajul de pictură contemporană. Iar când mint până la capăt, iau și o înghețată în drum spre casă, așa parcă totul pare mai plăcut.

Mai și ucid când nu am timp, câteodată chiar săptămânal. Asta mi se întâmplă mai ales pe final de proiect, când mă izbesc 1001 de soluții și idei ‘extraordinare’ cum ar putea proiectul, din foarte bine, să fie mai mult ca perfect. Știți și voi, momentul ĂLA, căruia nu iți este deloc ușor să-i reziști, unde îți vine să reiei tot în loc să te oprești.

De cele mai multe ori diferența între noțiunea mea de perfecțiune și un lucru foarte bine făcut perceput de ceilalți nu justifică luatul de la capăt și așa o desfășurare de forțe.

Ei bine, ca să evit ceea ce am învățat că este o pierdere grozavă de timp și energie, sunt o criminală. Am grijă să-mi notez toate ideile ‘geniale’ (tot în agenda mea de hârtie), apoi să le ucid acolo închizând caietul. Mă rog, le pun să doarmă, dacă e să fiu cinstită.

Sacrific sângeros și când apare prea multă treabă, de anul trecut am înțeles cum să las pe primul loc și altceva decât munca, oricât de faină și creativă ar fi ea.
Ioana Nicolescu

Am norocul să am din ce în ce mulți prieteni care stau în cartier, așa că este ușor să ne vedem scurt la o cafea și să refacem lumea în 60 minute. Apoi, sunt și o sumedenie de locuri faine în cartier, de câteva zile m-am îndrăgostit de ceaiul și cafeaua de la The Marmorosch unde am impresia că sunt în alt oraș, așa că fac și cityescaping cu aceeași ocazie.

De câteva luni am mai descoperit feluri sănătoase prin care să ucid din timpul acordat celorlalți ca să-mi croiesc timp. Așa am început să alerg diminețile prin parc, 40 – 45 minute în care sunt doar cu gândurile mele și muzică. Iar lucrul ăsta îmi da o energie foarte plăcută pentru tot restul zilei, poate apărea orice – și de regulă asta se și întâmplă.

Desigur, lucrurile astea nu mă împiedică să nu stresez, altfel parcă nu aș fi eu, pentru deadline-uri prea strânse, răsturnate & accelerate sau mai multe proiecte faine care se suprapun la milimetru.

Dar dacă am învățat ceva în ultima vreme este că nu aș vrea să-mi dau seama, la un moment și în goana asta zilnică, că am în sfârșit timp liber când poate ceilalți nu mai au. Așa că nu ezitați, învățați să furați, să mințiti și să ucideți, mai ales când e vorba de timp vostru. Și spuneți și altora când reușiți.