TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (IV)

Un serial cu oameni ocupați

• 

• 

• 

Când am început acest serial, nu plănuiam să mă transform, ușor, ușor, în cronicar contemporan al unei generații bântuite de multitasking, încărcată până la refuz cu bullets de adăugat pe un to-do-list încă mai nesfârșit ca povestea lui Michael Ende. Dar, ușor, ușor, poate și pentru că locuiesc, de câteva zile, într-o carte cu Ev Mediu răsfirat alene în direcția prezentului, am ajuns să mă simt, cu laptop-ul în brațe, ca într-un mic scriptorium personal, înțesat de mărturii ale unor oameni pe care, admirându-i, nu-i bănuiam la fel de împărțiți între munca lor și un strop de timp, adesea greu de găsit, pentru ei înșiși.

Sunt în vacanță și, în sfârșit, am timp. Timp să stau pe balansoar, să citesc, să stau la povești cu ai mei, să mă plimb. Nu-l folosesc creativ. Pentru asta nu mai am vlagă. Simt că nici n-o să am până se termină concediul. O să aduc frustrarea asta în bagaje, înapoi, la București. O să-mi reproșez, o să oftez și o să găsesc argumente care să facă orice altceva mai important. Anul trecut, pe vremea asta, eram dispusă, cumva, să lupt pentru acest timp. Acum nu prea mai sunt și nimeni din anturajul meu nu mă mai trage de mânecă. Toată lumea mă simte prea obosită. Ceea ce nu înseamnă că nu voi continua să mă întreb de ce am ajuns aici și să nu trag cu coada ochiului la alți oameni, să văd cum fac ei. Cum luptă, câteodată, pentru ei înșiși, cum trasează limite, cum învață să-și ia interiorul minții în serios. Nu, odihnă nu înseamnă doar să ai timp să dormi. Am citit de curând, într-o carte (o altă carte) foarte simpatică un lucru care a rămas cu mine – suntem constelații de alegeri și ne datorăm în primul rând nouă să nu strălucim etern într-o singură direcție. Poate că alegerea asta a mea de-acum, de a consemna cuminte cum fac alți oameni să aibă timp pentru interesele, pasiunile, întrebările, liniștea și talentele lor, mă va ajuta să fac ordine în propriile mele sertare interioare și să găsesc un spațiu, cât de mic, care să fie doar al meu.

Tu cum faci să ai timp pentru tine? – m-a întrebat Ioana Bâldea Constantinescu, într-o zi în care lucrasem vreo 14 ore, fără oprire. Am râs… gândindu-mă la cât umor are universul. Dar adevărul este că am început să îmi fac timp pentru mine și, odată cu anii, nevoia acestui timp personal în viața mea a devenit din ce în ce mai palpabilă.

Multă vreme nici măcar nu am avut în orizontul minții mele conceptul de „timp pentru mine”. Cred că aceasta era rețeta pe care o metabolizasem, că trebuie să muncești mult, foarte mult și… poate să și fugi la fel de mult de tine. Iar eu, ascultătoare, chiar așa am făcut.

Cât am lucrat în televiziune, 12 ani, am fost campioană la ore de emisie și număr de proiecte realizate, cu cât mai noi și mai complicate, cu atât mai bine. Apoi, când am devenit propriul meu șef, mi-am imaginat că lucrurile vor fi mai lejere, dar de fapt mi-am asignat singură și mai multe proiecte… și mai complicate, și mai urgente. Dar viața îți oferă negreșit lecțiile de care ai nevoie. Uneori ți le predă mai dur decât ți-ai dori… însă, cu siguranță, lecția va să vină. Iar la mine, când a venit, aveam vreo 36 de ani și nu știam aproape deloc ce înseamnă timp pentru mine, cu ce mi-ar plăcea să umplu acest spațiu temporal și, de fapt, cam cine sunt eu când nu joc un rol social.

Când am început să construiesc timpul meu, mai întâi am întins mâna către rafturile bibliotecii, unde stăteau cărțile pe care în anii din urmă le citeam doar în vacanțe. Eram atât de obosită permanent, încât rareori reușeam să citesc legat, în timpul anului, așa că pentru mine vacanța era despre citit. Plecam cu 4-5 cărți după mine și citeam fără oprire… motiv pentru care realizam abia acasă că eu nu apăream mai deloc în fotografiile de călătorie. Normal că nu apăream, aproape că nici nu prea știam pe unde călătoresc, fiind mereu cu nasul printre pagini. Așa că mai întâi mi-am făcut timp de citit constant, uneori în mijlocul zilei, printre telefoane, ca o asumarea a unei plăceri vinovate. Apoi am învățat să evadez. Prima oară a fost ca adrenalina unui jaf armat :). Eram la birou, cu un „to do list” ce se întindea pe două pagini, telefonul suna insistent, fiecare om din birou părea să aibă o listă de întrebări pentru mine și, efectiv, m-am ridicat fără să spun nimic, mi-am luat geanta și am plecat la film, în mijlocul zilei, într-o sală de cinema atât de goală la acea oră, încât părea neverosimilă.

Apoi am început să meditez, în încercarea de a găsi un timp doar cu mine și pentru mine. Realizasem că sunt persoana din viața mea căreia îi acordam cel mai puțin interes. Practic, nu mă întrebasem niciodată cum îmi este, dacă am nevoie de ceva… așa cum făceam constant cu prietenii și colegii mei. Primele încercări de a sta eu cu mine au fost un eșec total. Cum încercam să mă detașez, cum toate gândurile năvăleau ca niște mici cotropitori și tot felul de avioane brăzdau cerul serenității mele. În timp ce încercam să respir calm, în mintea mea se auzea: ah, să nu uit de rufele din mașină…. și neapărat să plătesc astăzi salariile…. și să cumpăr fructe…. Mi-a luat ceva să fac liniște și să mă minunez de lucrurile din interiorul meu, pe care nu le observasem niciodată, dar iată, cred că meditez deja de vreo 4 – 5 ani, zilnic (poate cu mici excepții) și mi se pare cea mai bună investiție de timp personal făcută vreodată.

Apoi am tot adăugat pe lista de lucruri pentru mine câte ceva. Am făcut curat prin jurul meu, am scos mult balast și am învățat să mă pun și pe mine în ecuație, să mă întreb dacă locul ales pentru vacanță este cel care mă interesează cu adevărat sau doar partenerul meu sau prietenii vor să meargă acolo. Dacă timpul liber îl aloc mai mult altora decât mie. Dacă oamenii alături de care lucrez sunt chiar cei mai potriviți sau se mai pot face schimbări. Dacă proiectele în care îmi investesc energia mă reprezintă cu adevărat.

Iar apoi a venit pandemia și le-a resetat pe toate, pentru că atunci lumea s-a închis, telefoanele și e-mailurile s-au oprit… și cu toții, cred, am fost nevoiți să ne gândim la cine suntem noi și, mai ales, cu ce sau cu cine ne place să ne umplem timpul. Și când am deschis sertarul personal de lucruri pentru care niciodată nu părea să am timp, am regăsit idei pe care le dădusem mereu la o parte, pentru că lucram prea mult la proiectele altora. Am scos două dintre ele, le-am șters de praf și de nepăsare și am început să mă gândesc dacă ar putea exista și dincolo de universul imaginației mele și… iată! Chiar proiectul la care lucram de 14 ore când Ioana m-a întrebat cum îmi fac timp pentru mine este al meu și urmează să se întâmple, foarte curând. Este un gând care mă bântuie de vreo10 ani, de când am făcut primul interviu cu un copil orfan. Au urmat zeci și sute de astfel de întrebări, legate de comunitatea aceasta, despre care nu vorbim mai niciodată  – copiii nimănui. Cum cresc ei, cum trec peste această sfâșiere a sufletului, peste acest abandon extrem? România avea 100.000 de copii abandonați în instituțiile statului, la revoluție, iar eu am scris, citit și lucrat mult pe acest subiect. Și mai am câțiva oameni în jur, pe care îi bântuie niște întrebări similare, unul dintre ei este chiar partenera mea de proiect, o altă Ioană foarte dragă sufletului meu – Ioana Călinescu. Așadar, alături de ea am pus totul pe hârtie și s-a născut Muzeul Abandonului – primul proiect de acest tip din România, care va fi un muzeu virtual, ce va găzdui zeci și sute de astfel de povești.

Un prieten m-a întrebat de ce nu fac un proiect despre ceva mai vesel. Corect! 🙂 Nu știu exact de ce, poate pentru că această poveste este ceva ce mi-a rămas în suflet. Durerea asta de a fi al nimănui, care este o traumă atât de grea și de incomensurabilă, încât cred ca ne-ar ajuta să o punem undeva, într-un spațiu, să o privim în ochi, să înțelegem că este parte din istoria societății noastre, să ne asumăm că încă suntem pe locul întâi în Europa la abandonul copiilor și că trebuie să vindecăm în noi acest „ceva” care ne face să abandonăm copii, locuri, vise, povești. Această poveste, a abandonului, este una care va fi spusă, o poveste la care am visat, pe care am făcut-o parte din timpul meu personal și în curând va prinde contur. Iată cum timpul de lucru a devenit și un timp al meu, pentru un vis al meu.

Ioana, mulțumesc pentru întrebare. Răspunzând, mi-am dat seama că îmi place din ce în ce mai mult ce fac cu timpul meu.

Am citit zilele trecute despre conceptul de firebreaker, care vine din munca pompierilor, dar este perfect aplicabil pentru crizele noastre de fiecare zi. Atunci când o pădure ia foc, nu te lupți direct cu flăcările, pentru că n-o să le faci față. Ce poți să faci este să sapi o groapă suficient de adâncă și de lată în jurul focului, de unde să nu mai poată sări scântei spre restul pădurii. Nealimentat, focul se consumă și moare de la sine. Așa văd și eu, în momentele de criză de timp, conceptul ăsta de timp pentru mine. În felul ăsta, știu că nu o fac ca să mă răsfăț, nu că ar fi ceva greșit la asta, ci pentru că altfel oricum n-am să mai pot funcționa. Pentru mine, firebreaker este să am o oră timp pentru mine de dimineață și să o păzesc cu strășnicie. În ea scriu paginile de dimineață, de care mă țin de câțiva ani cu încăpățânare, mă gândesc la lucrurile pentru care sunt recunoscătoare, mă întind puțin, mă gândesc la ce urmează.

Firebreaker este și să mă opresc, când nimic nu pare că merge, și să fac altceva. Chiar și câteva minute de “altceva” mă ajută să mă adun și să revin. În perioadele mai liniștite, de câțiva ani, îmi iau zile, nu câte o oră, să mă gândesc la ce a mers și cum mi-aș dori să meargă lucrurile mai departe. Mereu mă întorc cu câte un plan mare, de fiecare dată când stau puțin în pauză. Cred că dacă am ajunge cu toții să înțelegem cat de importantă este investiția asta de timp în economia vieții noastre, am avea mai puține remușcări și un impuls mai puternic de a ne da timp pentru noi.

Pentru că sunt o persoană destul de agitată și îmi place să glumesc, uneori, spunând că nu pot face un singur lucru în același timp, adică de multe ori fac două lucru în același timp (oare pentru că sunt în zodia gemenilor?), îi mai amețesc pe cei din jur cu ideile mele și dorința mea de a explora locuri noi, de a face ceva interesant, de a nu sta locului, de a nu mă plictisi, cum s-ar spune.
Asta se întâmplă, mai ales, în timpul liber, când sunt cu familia sau cu prietenii mei, și îmi doresc sa vizităm un muzeu, să călătorim într-o insulă exotică, să vedem un film, un spectacol, o expoziție, să descoperim o stradă stranie din Bucureștiul vechi, să ne rugăm la o mănăstire veche, cu sfinți îmbrăcați în haine bizantine, care ne privesc curioși și demni.
Soțul meu îmi spune să mă mai liniștesc, să nu mă mai agit, să stau locului, să privesc marea, să lenevesc, să mă gândesc la mine, să nu mai fug în povești și locuri ca și cum aș fi un turist continuu. Asta nu înseamnă că, atunci când sunt liniștită, tăcută (fenomen mai rar, dar profund tulburător pentru soțul meu) nu generez îngrijorare și solicitări repetate de a povesti ceva, de a vorbi.
Dar tu mă întrebi, Ioana, despre cum îmi fac timp, și aici vin la povestea mea. Făcând multe lucruri destul de repede, și deseori sau uneori, și bine, mie îmi cam rămâne timp, sau mereu am avut impresia asta, dar nu îmi mai rămâne suflu, inspirație sau stare pentru mine, la final de zi, sau într-o pauza de prânz. Dar de la o vreme, de ceva ani, am învățat că dacă nu îmi acord timp de tihnă, dincolo de dialogurile savuroase cu oamenii de la fundație, de explorări exterioare prin locuri din oraș sau din afara orașului, nu mă mai bucur de nimic.
Și atunci devin o mică isihastă, mă izolez în camera sau biroul meu (inițial colegii mă întrebau dacă sunt bine, am nevoie de ceva, apoi s-au obișnuit), și încep să explorez mai liniștit și mai atent, interiorul meu, amintirile dar mai ales visele si visurile mele. Meditez, citesc, mă rog, ascult muzică, deseori ”conversez” cu îngeri și alte ființe luminoase. Uneori fac asta în parc, în natură.
Cred că aici am ajuns cel mai greu și am avut nevoie de câțiva ani ca să înțeleg ca dincolo de timpul exterior liber, de zburdat prin lume, poate mai valoros e timpul liber interior, în care stau doar cu mine, despre care nu m-a învățat nimeni când eram mică cât de important este. Cred că de fapt m-au învățat despre timpul ăsta liber interior și puterea imaginației artele, pictura, prima dată, apoi cărțile, muzica și spiritualitatea, mai apoi.
Altfel spus, mai urcăm cu liftul, mai coborâm, mai mergem pe diverse paliere ale realității, în diverse locuri, dar tare bine este să mai stăm și în fața liftului, să ne oprim un pic gândurile răzlețe, să ne controlăm dorința de a fugi, de a explora, de a evada în afară, pentru a sta o vreme și la nivelul propriului parter, aproape de pământ și de noi. 

Fotografia cadou mi-a trimis-o Oana Drăgulinescu. Sunt recunoscătoare pentru toate cuvintele și imaginile pe care oamenii care-mi răspund le decupează din timpul lor pentru mine. Și sper ca toate lucrurile acestea să le fie de folos și altora care, așa, ca mine, trec prin niște ani din viață obosiți și hăituiți și simt că e mai mult, că ne datorăm mai mult, că în economia socială și personală e nevoie de un spațiu în care să putem deveni, fără vină și fără a gâfâi de oboseală, cine suntem.