interviu – Pagina 2

TU CUM FACI SĂ AI TIMp PENTRU TINE? (VIII)

Un serial cu oameni ocupați

Parte din timpul meu, de câteva săptămâni încoace, e să colecționez bucățele mai mult sau mai puțin colorate din timpul altora. E un fel de quilting asumat. Cumva, un lucru pornit dintr-o criză de exasperare și epuizare, s-a transformat într-un spațiu în care croșetez, ca Tom Daley la Olimpiadă, povești ale altor oameni. Unele seamănă cu a mea, altele deloc. Învăț câte ceva din fiecare. Și, de când suntem mai mulți în conversația aceasta despre nevoia de timp personal, parcă e un pic mai bine. Sigur, mai am momente de twisties, ca să rămânem în lexicul olimpic, dar încep să știu pe unde sunt și de ce, chiar și atunci când mă simt în aer, fără plasă de siguranță. Le mulțumesc și celor care răspund, și celor care citesc, în fiecare joi, pentru că duc mai departe întrebarea. În forurile lor interioare, în grupurile lor de prieteni, oriunde. Eu am avut nevoie de ea și ca mine poate că suntem mulți. Nu ne simțim chiar ca niște campioni, dar încercăm, pe cât ne țin puterile, să aterizăm în siguranță.

Îți mulțumesc Ioana pentru oportunitatea de a îmi oferi timp pentru a mă gândi unde mă situez eu raportat la secundele, minutele și orele vieții mele. Am îmbrățișat cu drag această invitație și am savurat-o.

Când i-am spus prietenei mele apropiate că voi scrie un material despre timpul pe care îl am pentru mine, a râs. Mi-a spus că eu folosesc fiecare secundă pe care o câștig pentru mine pentru a lucra. Nu greșește. Lucrez destul de mult și aleg să lucrez de câte ori mi se oferă această ocazie.

Întrebarea ta mi-a ridicat o serie de întrebări și sper ca răspunzând la ele să ajung la esența modului în care îmi ofer un loc în acest vast și totuși limitat spațiu al timpului din viața mea. Ce înseamnă timp pentru mine? Cum îmi organizez eu timpul? Îmi ia munca din timpul pentru mine? Cât timp îmi ofer? Cum îmi încarc bateriile pentru a fructifica timpul oferit? Le voi lua pe rând.

Ce înseamnă” timp pentru mine”?

Timp pentru mine înseamnă tot timpul pe care mi-l pot oferi fără să ia din ceea ce sunt, timp în care ceea ce fac sunt activități care nu mă condiționează.

Dacă ceea ce fac nu începe să acapareze ceea ce îmi oferă stabilitate și plăcere, e timp pentru mine.
Sandra O’Connor

Modul în care identific faptul că am timpul meu vine la pachet cu o stare de bine. Când timpul se învălmășește și mă simt sufocată de obligații, de termene limită, când mă simt înghesuită într-un colț de tot ceea ce trebuie să fac, acela e semnalul meu de alarmă și ceea ce îmi spune că e nevoie urgentă de reprioritizare. Dacă îmi privesc viața obiectiv, am ajuns într-un punct în care ceea ce depinde strict de mine nu mă mai poate condiționa, dar ca părinte condiționările vin și din nevoile celor pe care ai ales să îi ghidezi și ocrotești prin viață, deci nu întotdeauna managementul timpului îmi aparține.

Cum îmi organizez eu timpul?

Încerc să am un echilibru între manifestarea profesiei, joacă și povești cu copiii, timp în care sunt doar eu cu gândurile și senzațiile mele. Pe hârtie eu lucrez ca psiholog doar trei zile, dar munca mea se scurge și în viața de zi cu zi pentru că nu e doar o meserie, ci parte din ceea ce sunt. Am acest extraordinar privilegiu de a trăi simbiotic între ceea ce fac și ceea ce sunt. Îmi trăiesc pasiunea și ceea ce fac mă încarcă și mă îmbogățește. Uneori asta poate fi și în dezavantajul meu, deoarece sunt momente în care nu îmi dau seama pe unde se mai rostogolește câte puțin din ceea ce fac în viața mea de zi cu zi. Acelea sunt momentele în care simt că pot să mai iau câte un proiect, mă mai implic într-o acțiune civică și mă pot trezi că limita între timpul meu și timpul altora devine volatilă.

Îmi ia munca din timpul pentru mine?

Paradoxal, munca mea e și timp pentru mine. Prin ceea ce fac cresc și eu ca om și tot ceea ce fac aduce ceva și pentru mine. Cu fiecare discuție și cu fiecare împărtășire, adun tot mai multe noțiuni despre complexitatea ființei umane și modul în care noi ne manifestăm în existență. Munca e timp pentru mine, de aceea este important să îmi stabilesc niște limite destul de rigide între viața personală și profesională, ca atunci când închid ușa cabinetului să nu o închid doar ad litteram, ci să las în interior procesul terapeutic, luând doar ceea ce lucrează în continuare pentru propria dezvoltare personală.

Cât timp îmi ofer?

Îmi ofer destul de mult timp, doar că acum în timp ce scriu îmi dau seama că foarte mult din acest timp pe care îl pun deoparte pentru mine e utilizat activ în relație cu ceilalți. Îmi ofer timp să explorez, să alerg, să călătoresc, să descopăr lumea exterioară. În fiecare weekend liber o pornesc cu prietenii sau cu copiii pe coclauri și mă bucur de natură, de compania oamenilor dragi și de libertate.

Cum îmi încarc bateriile pentru a fructifica timpul oferit?

Pentru a îmi încărca bateriile e nevoie să îmi activez filtrele fine care fac tranziția între ceea ce mă ajută să explorez lumea exterioară și ceea ce mă duce să stau pur și simplu cu lumea mea interioară. Pentru a îmi încărca bateriile am nevoie de timpul meu de odihnă, de liniște și de spațiul meu gol. Aș putea să mint spunând că sistemul meu de filtrare funcționează perfect, că pot să fac tranziția echitabil între ceea ce mă bucură euforic în explorările mele externe și ceea ce îmi ofer cu ocrotire în spațiul pe care mi-l dau pentru a mă regenera, dar filtrele mele sunt uneori blocate de nevoia de preaplin și de senzație, uneori le las deschise ca să simt soare pe piele, vânt în păr, râsete și povești, mă dedic proiectelor de suflet și pasiunilor mele dându-mi seama puțin cam târziu de faptul că și atunci când mă bucur în această carcasă fericită, am nevoie de liniște și de somn… dar și procesul de a îmi găsi echilibrul, e tot parte din timpul pentru mine.

Concluzia: Cum îmi găsesc timp pentru mine? Nu trebuie să îl caut sau să îl găsesc pentru că acest timp este deja acolo. Singurul lucru pe care trebuie să îl mai șlefuiesc este modul în care împac nevoia de a îmbina timpul pe care îl petrec în afara și în interiorul meu.

Iulia Iordan, scriitoare și curatoare de artă. Foto: Lucian Iordan

Dragă Ioana,

Mi-a luat mult timp să-ți răspund. Scuze. De data asta nu am furat timp de făcut nimic, chiar am avut niște deadline-uri depășite la modul cel mai rușinos și a trebuit să mă ocup întâi de ele. Îți răspund totuși mai jos, chiar dacă vei folosi sau nu mâzgăleala mea. Pe mine mă ajută să mă revăd un pic.
Cum fac rost de timp pentru mine? Furând. Sunt o hoață de timp (din timpul meu). Fur tot ce pot ca să fac… nimic. Teoretic „timp pentru mine” ar trebui să însemne cititul cărților necitite care așteaptă pe rafturi, tot playlistul cu filme de artă din contul de IMDB, plimbări, ieșiri cu prietenii, vacanțe în locuri nemaivăzute, meșterit diverse lucruri din toate materialele pe care de cele mai multe ori doar copiii mei le folosesc, îngrijitul grădinii. Uneori ajung să fac și aceste lucruri, dar de cele mai multe ori „mă încarc” stând de una singură. Adică uitându-mă pe pereți, facând curat lună (chiar dacă era deja), uitându-mă la filme proaste, ascultând la nesfârșit aceleași melodii și iar stând. Aveam și o vorbă pe care mi-o repetam într-o vreme în gând: spune-mi de câte ori te-ai uitat la același film prost ca să-ți spun cât de deprimată ești. Dar nu este vorba numai despre asta.

Pentru o minte funcțională, chiar dacă un pic haotică așa cum este a mea, împărțită între copii și două meserii care nu oferă niciun fel de confort mental și nici continuitate sau certitudine, rutina, banalitatea și stereotipurile vin ca un pansament (cu condiția să fie doar temporare). Pentru mine, pandemia a fost pauza pe care singură nu mi-aș fi luat-o.
Iulia Iordan

Efectiv nu aș fi îndrăznit să rup acea continuitate care de altfel nu era decât în mintea mea și care de altfel nu era decât un cerc vicios. Au fost ani în care am muncit pe rupte, fără mai multă vacanță decât săptămâna de mers la mare vara fără de care cred că aș fi luat-o razna de mult, fără city-breakuri sau bone care să stea cu copiii ca eu să merg la masaj sau în orice alt loc unde m-aș fi putut relaxa. Au fost ani în care week-end de week-end eram prin muzee cu copiii. Treptat, am lăsat-o mai moale pentru că, din fericire, educația muzeală nu mai era făcută doar de Da’DeCe și de cele 2-3 muzee, ci apăruseră și alte asociații, persoane sau muzee care dezvoltau proiecte paralele. Ura! Dar a mai fost un motiv.

Mezina mea, care a crescut prin librării și expoziții înfășurată în wrap, a făcut la un moment un portret al familiei: erau acolo un munte frumos, înalt, o pădure, iar sus de tot se vedeau cocoțați ea, sora ei și soțul meu. „Dar eu unde sunt?” am întrebat-o după ce i-am admirat compoziția. „Tu erai la muzeu.”, mi-a răspuns.
Iulia Iordan

A fost foarte trist acel moment, mai ales că deja începuseră să capete o aversiune pentru muzee care le acaparau mama, și de atunci am renunțat la atelierele de week-end. De atunci am început să fur timp ca să mă gândesc în primul rând la fetele mele și apoi doar ca să fac din când în când un pic de curat în mintea mea.

Când ai un serviciu stabil, chiar dacă îți iei și alte colaborări, știi că stai pe un teren ferm. Când trăiești doar din proiecte, ești tot timpul sub stres pentru că în timp ce lucrezi la ceva, deja trebuie să proiectezi următorul pas care de cele mai multe ori este cu totul altceva. Este frustrant să nu poți avea continuitate decât prin diversitate, deși culmea, această libertate a alegerii și acest surplus de creativitate mă forțează să dobândesc anumite calități profesionale pe care altminteri nu aș fi avut cum să mi le perfecționez.
Iulia Iordan

Dar mereu e acolo o senzație: că timpul îmi scapă mereu printre degete. Acum câțiva ani cel mai puțin îmi plăcea să lucrez împreună cu alții, acum cel mai mult îmi place să lucrez în diverse echipe, este fascinant să vezi uneori cum pot fuziona mințile oamenilor și crea frumuseți care nu se pot naște dintr-o singură minte. Doar că anul ăsta a fost mai greu. Parcă ne-am întors după un an de pauză cu capsa pusă, mai nemiloși unii cu alții și mai dificili decât înainte. Mi-am dat seama de cantitatea timpului pe care (mi)-l fur care este direct proporțională cu lipsa bunătății dintre oameni și mă includ și pe mine aici, evident. În cazul meu, felul în care relaționez cu ceilalți are o mare influență asupra felului în care apoi îmi gestionez „timpul pentru mine”, pentru că acest timp de fapt mă ajută să mă repun pe picioare și să o iau de la capăt cu ce am eu de făcut, să redevin funcțională. Cred că de fapt unii dintre noi pierdem foarte mult timp overthinking un gest, un cuvânt, o reacție deplasată, o replică tăioasă, o nedreptate care vor continua să existe independent de voința și sensibilitatea noastră. Am avut perioade în care m-am simțit pierdută și demotivată complet. Am stagnat zile întregi într-un timp care nu mai era al meu. Când am conștientizat lucrul ăsta, mi-am propus să mă autoeduc în așa fel încât să-mi păstrez sensibilitatea în relațiile cu ceilalți, dar să construiesc și un baraj la baza ei ca să nu o pierd iremediabil. Încă așez cărămizi. 🙂 Cred că dacă am trăi mai simplu și în comunități mai mici nu am fi atât de plângăcioși când este vorba de timp, dar asta sună deja a utopie, iar lumea noastră e departe de așa ceva. Îți doresc timp pentru tine, indiferent ce înțelegi prin asta, dragă Ioana!
Cu mulțumiri și o îmbrățișare mare,
Iulia

Tu cum faci să ai timp pentru tine?, m-ai întrebat.

Nu fac, am răspuns.

Am răspuns din reflex, de fapt tocmai postasem pe un grup de mame un anunț:

„Caut #babysitter cu care să-ncepem o relația de lungă durată, care să fie blând(ă) și responsabil(ă), disponibil(ă) câteva ore de două ori pe săptămână.

T. are 1 an și 3 luni (împlinite chiar azi 🙀), bunicii sunt departe, hăt în Moldova, și a venit timpul să-mi scobesc o scorbură cu timp pentru mine în care să mai lucrez la documentări, să ies la câte-o întâlnire în oraș, să bag un yoga în parc sau (doar gândul mă înfioară de plăcere) să citesc pe-o bancă la umbră.”

A venit timpul să am timp, la 1 an și 3 luni după ce-am născut în pandemie și m-am dat de trei ori peste cap ca să mă transform în mamă.

Știam dinainte c-o să fie complicat. Știam că ceva ce-mi aparține înainte să nasc n-o să mai fie al meu după. Oricum, n-ajută la nimic să știi. Pentru că nu-ți poți imagina exact ce pierzi și ce câștigi la schimb.

Da, la început abia apuci să arunci niște apă pe tine în loc de duș, dar ești purtat pe sus de brațele invizibile ale bucuriei&groazei că viața cuiva atât de mic depinde de tine.

Apoi se mai așază piesele la loc, copilul crește, învățați să trăiți împreună și apuci să te mai gândești la ale tale. Ale tale dinainte de copil. Parcă aveai un job, parcă-ți plăcea enorm ce făceai, parcă lăsaseși niște subiecte neterminate, parcă aveai și niște prieteni, parcă ieșeai la concerte cu ei uneori, sau chiar la un film. Parcă citeai.

Cum faci când crești copilul în doi și, din când în când, în una singură? N-ai nici un sat cu care să-l împarți, de la 6 dimineața, când trage primul chiot de trezire, până seara la 19.30, când adoarme cu urșii în brațe. Noroc că ai somn.

La 1 an și 3 luni, încă mai doarme de două ori pe zi. În pauzele alea, gătesc, dau cu mătura, fac și desfac toate listele cu toate lucrurile care trebuie făcute, de la programări pentru vaccin la actele pentru înscrierea la creșă, dorm să mai prind niște odihnă din urmă sau mai citesc despre cum funcționează creierul copiilor. Ăsta clar nu e timp pentru mine, dar ne descurcăm cu ce-avem.
Luiza Vasiliu

Seara, după ce copilul adoarme, ne retragem în bucătărie la un șpriț și-o muzică, desfacem ziua în bucăți, mai răspund la mailuri, mai comand niște scutece, mai editez un text, mai fac o listă. Vedem un sfert dintr-un film.

Adorm devreme, ca un pârș epuizat.
LuizaVasiliu

Partea bună e că acum nu mai am timp să procrastinez. Partea și mai bună e că ce-am pierdut în timp am câștigat în iubire. O furtună de iubire care mă ia în fiecare zi pe sus și mă izbește de malul patului, seara.

Acum am timp să mă joc și să mă prostesc, am timp să mă enervez și să mă calmez și s-o iau de la capăt, am timp să pup și să mângâi, am timp să pipăi marginile răbdării, am timp să învăț din ce sunt făcută.
Luiza Vasiliu

Caut babysitter ca să am timp și pentru lucrurile dinainte. Chiar așa, știi pe cineva?

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (VII)

Un serial cu oameni ocupați

Vara oamenii nu par să fie la fel de ocupați, dar sunt. Cei mai mulți sunt ocupați să-și revină, să se rupă de ritmul lor profesional, să stea cu familia, să se ocupe de ce le place, să-și facă selfie-uri. Totul cam în trei săptămâni o lună, după care, fix când se instalează un soi de slow living, o iau de la capăt. Alex Gâlmeanu e printre cei care nu suferă de schizoidia asta. Selfie-urile lui sunt o artă ludică, munca nu ”se termină” la o dată fixă, nici nu rupe ființa socială de cea creativă. Am citit răspunsul lui la întrebarea mea, ”Tu cum faci să ai timp pentru tine?”, de mai multe ori. Cu bucurie, cu jind, cu invidie onestă, cu admirație, iar cu bucurie că am întrebat. Și că mi-a răspuns. Așa.

„Mă tot gândesc cum să îți răspund la întrebarea asta fără să mă ascund după deget și fără să vopsesc prea mult gardul. Cred că sunt la vârsta aia în care nu sunt prea prieten cu timpul. Am înțeles că o să mă liniștesc după niște ani și o să accept (unii spun cu seninătate), eu aș spune cu resemnare, faptul că timpul trece. Citeam undeva că ar fi firesc să nu fiu prieten cu timpul, ba chiar să fiu supărat pe el, pentru că face ce știe el mai bine să facă, să treacă. Ar fi firească supărarea mea pentru că mă aflu în ultimul stadiu al tinereții. Sunt matur pentru tânărul din mine, dar va urma curând o vreme când voi fi tânăr pentru maturitate și de aici am înțeles că va veni împăcarea.

Totuși, hai să îți răspund și la întrebare, cum fac să am timp și pentru mine. Păi nu prea fac nimic special.

Am avut norocul ăsta să nu am o fractură atât de clară între muncă și pasiune, să nu fie neapărat teritorii diferite și atunci am timp pentru mine. Tot timpul îl am pentru mine, pentru că eu nu am un job, nu în sensul acela clasic. Am șansa asta pentru care o să îi fiu universului recunoscător, șansa de a trăi (în sensul de “make a living”), din propria pasiune.
Alex Gâlmeanu

În felul acesta nici nu simt problema, nu simt că nu am timp pentru mine, pentru că fotografia este timp pentru mine. Da, chiar și atunci când este vorba despre un job, chiar și atunci când rezolv fotografic o comandă comercială, sau atunci când trebuie să urmez un brief, sau să mulțumesc un client, chiar și în cazurile astea, timpul acesta consumat așa, e pentru mine.

Problema mea cu timpul e cu totul alta. Îmi place foarte mult unde îl folosesc, mă bucur de cum îl petrec, n-aș schimba nimic, n-am nici un regret și nici o problemă, dar nu îl iubesc pentru că trece. Îmi dau seama că am mult timp în spate, lucru care e o performanță și ar fi indicat să mă bucure, dar e rezonabil să cred că timpul în față mea nu mai e infinit, așa cum îl simțeam cândva. Sunt din ce în ce mai conștient că la un moment dat voi experimenta ultima ședință foto din viață mea, ultima vară, chiar și ultimul apus de soare, iar lucrul acesta mă supără. Știu, va veni și acceptarea aia despre care am aflat că vine cu seninătate, dar cred că va fi cu resemnare.

Mi-a rămas o cifra în cap, 2%. Nu îmi aduc aminte pe unde am citit faptul că doar 2% dintre oameni reușesc să trăiască din propriile lor pasiuni. Nu știu dacă cifra asta e adevărată, dar nici nu contează prea mult. Înțeleg, totuși, că mă aflu printre cazurile rare, fericite și rare. Adică n-ar fi contextul să mă lamentez pe ideea că nu am timp pentru mine, realitatea e că am.
Alex Gâlmeanu

Sigur, îți poți imagina că muncesc aproape întruna, că sunt ani petrecuți cu aparatul foto în mâna. Îți poți imagina și faptul că nu toate zilele sunt plăcute, e clar că există și dezamăgiri sau momente nu pline de fericire, dar ar fi ridicol să mă plâng. Realitatea, când trag linie, e că viață mea e un spectacol, o incredibil de frumoasă călătorie.”

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (VI)

Un serial cu oameni ocupați

…și am ajuns la episodul șase. Ceea ce înseamnă că încă am timp să întreb. Uneori îmi plac atât de mult poveștile despre timpul personal, nejalonat de ”trebuie”, de o condică de semnat sau de deadline-uri care îți suflă în ceafă încât mi se pare că aici, în lucrurile acestea mărunte, doar ale lor sau împărțite cu familia și/sau apropiații, cunosc oamenii cu adevărat. De aici își trag creativitatea, energia, anduranța, echilibrul interior. Lucrurile care, în fond, contează sau ar trebui să conteze și pe piața muncii. Și, așa cum urăsc versiunea mea extenuată, mi se pare că vorbind despre timpul acesta, în care descoperim, (ne) construim și ne tragem sufletul, trasăm linii imaginare pe granițele unui spațiu care ar trebui să rămână al nostru. Poate că doar așa vom ajunge să vorbim mai puțin despre burnout, despre oameni neimplicați în ceea ce fac, despre echipe aflate în continuă disensiune. E motivul pentru care, atât cât îmi va îngădui… timpul, voi încerca să întreb, să inventariez răspunsuri și să caut soluțiile dincolo de algoritmi și poze de presă, în umanitatea fără filtre de Instagram și fără nod la cravată care ne locuiește pe toți.

Procrastinez.

Îmi e destul de antipatic termenul ăsta, dar cred că se potrivește cel mai bine temei. Sunt genul ăla care atunci când are ceva mai mult timp și-l complică cu planuri și idei. Funcționez aproape non stop și chiar și serile (multe) bahice sunt tot brainstorminguri.

De regulă scriu doar dimineața. Niciodată, dacă am consumat alcool. După o bere sau un pahar cu vin (două, cinci, nouă) sunt mult mai creativ, uneori prea, așa că las noaptea să discearnă între ce merită și ce nu.

Uite, și textul ăsta vine la destul de mult timp după ce mi l-ai cerut. Ieri am primit BT-ul (bun de tipar) din tipografie pentru cartea mea și m-am mai liniștit nițel. Acum stau cu sufletul la gură să o țin în mâini. Profit de ocazie să îmi fac și un pic de reclamă: Curatorul de zacuscă și alte povești culinare românești este o antologie de articole, studii, interviuri, fun facts gastronomice. Patru sute de pagini ce cuprind o selecție din textele publicate în ultimii patru ani prin diferite medii, dar și cu articole inedite scrise special pentru volum.

Patru ani de când m-am lăsat de orice altceva și am făcut doar ce îmi place: jurnalism (uneori cu pretenții antropologice) culinar. Din ăștia patru, doi au fost dedicați mestecatului de nisip.

Sunt exemplul perfect de om care se ocupa de gastronomie, dar “murea de foame”. Nu chiar inaniție ci lipsă de contracte și încasări pentru facturi. Acum e bine. Dar când ești freelancer, și mai ales când funcționezi într-un domeniu de nișă trebuie să îți creezi, de fapt, piața. Și asta îți ocupă tot timpul.
Cosmin Dragomir

De asta nu am timp pentru mine, dar tot din acest motiv am hotărât să fac niște schimbări majore în viață. Fix ca să am ceva mai mult timp și pentru mine.

Am învățat din aventurile mele repetate de burnout că timpul pentru tine nu e doar plăcut, dar e poate cea mai umană parte a programului nostru cotidian. Mașinile, computerele, roboții n-au nevoie de timpul lor, pentru că ele sunt făcute pentru a servi. Eu, am descoperit, nu sunt făcut numai pentru asta.
Dani Sandu

Am descoperit cam trei elemente mari care mă fac atent, dacă nu mereu echilibrat, cu a găsi spațiu și timp pentru mine. Nu funcționează mereu, dar folosirea lor măcar mă ajută să îmi dau seama când am deraiat pentru prea multă vreme.

1. Ca să ai timp pentru tine cred că trebuie să ai un simț clar al lui tine, ca entitate separată de muncă, de așteptările celorlalți, chiar și de familie și prieteni. Să știi ce-ți place ție, personal, nu în grup, nu în variile roluri în care te găsești, iar aici vorbim de orice, de la muzică la mâncare, sex, cărți, filme, etc. Cine ești tu este o călătorie de o viață, sigur, dar nu ai nevoie de întregul răspuns imediat. Uneori e suficient doar să ai întrebarea în minte în timp ce merge viața zi cu zi. Pe mine mă ajută să călătoresc singur uneori. Scos din toate sistemele în care funcționez cotidian, mi-e mai ușor să văd ce e al meu și să-l separ de ce mi-a fost cerut de alții, ce fac ca să-i fac pe ceilalți să râdă, ce am învățat că e util, ce mi-au spus ai mei că e decent, etc.

2. Cred că ajută să ai clar în minte faptul că, dacă nu faci o treabă bună la muncă, în relație, în familie, în raport cu vecinul sau altcineva, ai niște oameni acolo care-ți vor atrage atenția cumva. Poate mai discret, poate mai puțin discret, dar semnale externe vor fi. În ce privește relația ta cu tine însuți, nu prea există parteneri care să-ți atragă atenția când ceva e în neregulă. Trebuie să o faci singur, cumva. Și trebuie să-ți pese suficient cât să o faci. Eu ca să fac asta încep mereu săptămâna cu ce-mi trebuie mie, apoi adaug în agendă ce îmi cer ceilalți. Sigur, nevoile copiilor nu au structură, de exemplu, dar după responsabilitățile astea volante, adaug responsabilitățile mele față de mine. Și dup-aia restul.

3. Al treilea element este să ai un mecanism coerent de arbitraj. Nu suport să întorc deciziile pe toate părțile la nesfârșit și, în general, când o făceam pierdeam mai mult timp decât aș fi vrut. De aia, ajută să stabilești o regulă generală pe care să o aplici. Dacă petrec mai mult de o oră ca să iau o decizie în legătură cu ceva, merg întotdeauna pe varianta mai generoasă față de mine, corpul meu, mintea mea și față de cei dragi mie. Tot ce nu mă convinge să zic entuziast DA în mai puțin de o ora este ceva la care pot să spun zâmbind pas. Și poate că data viitoare voi spune DA imediat. Însă pentru asta ajută și să-ți pui întrebări des.

Acum câteva zile eram la piscină, la un hotel mic și cochet de la vecinii bulgari, cu soția și fiul meu – și cu telefonul în mână, bineînțeles -, când vine mesaj de la Ioana, care mă provoacă să scriu ceva pe tema „Cum îți faci timp pentru tine”.

Coincidență sau nu, soția mea, cu căștile în urechi, fredonează pe șezlongul de lângă mine hitul lui Chirilă: „…Fără tine, mi-e mai bine, am timp și pentru mine…”

Pus pe gânduri din două direcții, mă apuc de scris.

Ca să fiu sincer, nu știu ce e aia timp pentru mine. Nu caut în mod explicit să-mi fac timp pentru mine și, pe cale de consecință, nu sunt nemulțumit, posac sau ursuz când nu am timp de mine. Nu înseamnă că nu am niște interese vagi sau preocupări minore, dar ele nu sunt o ocazie de a impune bariere celor din jur, nu îi țin la distanță pe ai mei, nu se merge pe vârfuri prin casă și se respiră doar pe nas pentru că tati scrie sau lucrează sau meditează sau dă cu bidineaua…
Doru Iftime

Speaking of which… De câțiva ani urmăresc la televizor emisiunile cu restaurări de mobilier sau de automobile. Indivizi destul de haioși bântuie curțile și șoproanele în care oameni strângători au adunat o viață lucruri de care nu s-au putut despărți sau despre care au sperat că timpul le va spori valoarea. Show-ul cel mai bine făcut mi se pare a fi cel al lui Drew Pritchard, Salvage Hunters, de pe Discovery. Omul străbate Marea Britanie și Europa în căutare de lucruri vechi, dar cu personalitate, sau de piese de mobilier care fie pot fi reutilizate după reparații minore, fie pot servi drept obiecte decorative.

Inspirat de Drew, am descins anul trecut în podul casei părintești și am recuperat un șezlong vechi, din lemn, ușor deteriorat și cu vopseaua dusă. L-am desfăcut șipcă cu șipcă, l-am curățat, grunduit și vopsit. Pentru această operațiune am achiziționat o mașină de șlefuit cu excentric, pensule, vopsea, grund, baiț și diluant. A trebuit să mă documentez, să citesc și să urmăresc niște tutoriale video, să merg la cumpărături la Dedeman, să fac probe și apoi să… fac de-a binelea.

Deși îmi place să învăț făcând, experiența nu o poți căpăta prin metode savante, îți scapă mereu diverse detalii. De exemplu, mi-am dat seama târziu că baițul face cam același lucru ca grundul, iar vopseaua pe care o alesesem conținea, la rândul ei, baiț. Așadar, deși două straturi de vopsea ar fi fost suficiente pentru un luciu perfect, eu am dat două de baiț, două de grund și două de vopsea. Această combinație excesivă de smacuri s-a tradus printr-un timp neobișnuit de îndelungat pentru uscare: cred că șezlongul meu se simțea ca bătrâna care a fost ajutată să traverseze strada deși nu-și dorea asta.

Readucerea scaunului la viață a durat cam o lună pentru că, în primul rând, n-am mai făcut vreodată așa ceva; apoi, nu aveam în fiecare zi timp de meșterit, iar când aveam, aveam maxim o oră.

Ora asta a fost, în luna respectivă, timpul pentru mine. Timp pe care l-am găsit printre picături și fără să ignor obligațiile cotidiene; timp de care m-am bucurat ca de o surpriză plăcută.

În pofida prelungirilor provocate de uscare, meciul a fost câștigat: șezlongul a căpătat o nouă viață și o nouă față după o operație estetică cu final incert, realizată de un debutant. Trec peste faptul că, după câteva zile, am văzut la IKEA un șezlong identic, la 99 de lei (eu numai pe vopseluri am dat 100 de lei, plus mașina de șlefuit și inutil de multele ore de manoperă – șlefuit, grunduit, băițuit, vopsit & repeat…)

Evident, o discuție despre eficiența demersului nu își are rostul. Dar plăcerea de a face ce-ți place este inestimabilă.

La modul contemplativ, mă pasionează restaurările de automobile. Am văzut și revăzut toate show-urile de gen de pe Discovery, DTX, Explorer și ce-am mai găsit pe Netflix și Prime. Sunt pregătit să parchez o rablă în curtea părinților și să mă apuc de treabă. Când? Când oi avea timp.

Tot din zona asta, mă interesează și restaurarea de mobilier. Aici am depășit faza contemplativă.

Timpul meu nu mai este al meu. And I don’t mind. Când am timp să gândesc, mă gândesc cum să fac să folosesc mai eficient timpul în beneficiul familiei mele. Fac planuri, croiesc scenarii și nu găsesc voința sau momentul să le pun în aplicare. Vorba aia cu intenția contează e o glumă foarte bună chiar dacă, în cazul meu, capătă nuanțe de umor negru.

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (IV)

Un serial cu oameni ocupați

Când am început acest serial, nu plănuiam să mă transform, ușor, ușor, în cronicar contemporan al unei generații bântuite de multitasking, încărcată până la refuz cu bullets de adăugat pe un to-do-list încă mai nesfârșit ca povestea lui Michael Ende. Dar, ușor, ușor, poate și pentru că locuiesc, de câteva zile, într-o carte cu Ev Mediu răsfirat alene în direcția prezentului, am ajuns să mă simt, cu laptop-ul în brațe, ca într-un mic scriptorium personal, înțesat de mărturii ale unor oameni pe care, admirându-i, nu-i bănuiam la fel de împărțiți între munca lor și un strop de timp, adesea greu de găsit, pentru ei înșiși.

Sunt în vacanță și, în sfârșit, am timp. Timp să stau pe balansoar, să citesc, să stau la povești cu ai mei, să mă plimb. Nu-l folosesc creativ. Pentru asta nu mai am vlagă. Simt că nici n-o să am până se termină concediul. O să aduc frustrarea asta în bagaje, înapoi, la București. O să-mi reproșez, o să oftez și o să găsesc argumente care să facă orice altceva mai important. Anul trecut, pe vremea asta, eram dispusă, cumva, să lupt pentru acest timp. Acum nu prea mai sunt și nimeni din anturajul meu nu mă mai trage de mânecă. Toată lumea mă simte prea obosită. Ceea ce nu înseamnă că nu voi continua să mă întreb de ce am ajuns aici și să nu trag cu coada ochiului la alți oameni, să văd cum fac ei. Cum luptă, câteodată, pentru ei înșiși, cum trasează limite, cum învață să-și ia interiorul minții în serios. Nu, odihnă nu înseamnă doar să ai timp să dormi. Am citit de curând, într-o carte (o altă carte) foarte simpatică un lucru care a rămas cu mine – suntem constelații de alegeri și ne datorăm în primul rând nouă să nu strălucim etern într-o singură direcție. Poate că alegerea asta a mea de-acum, de a consemna cuminte cum fac alți oameni să aibă timp pentru interesele, pasiunile, întrebările, liniștea și talentele lor, mă va ajuta să fac ordine în propriile mele sertare interioare și să găsesc un spațiu, cât de mic, care să fie doar al meu.

Oana Drăgulinescu, magic maker la Connect Media

Tu cum faci să ai timp pentru tine? – m-a întrebat Ioana Bâldea Constantinescu, într-o zi în care lucrasem vreo 14 ore, fără oprire. Am râs… gândindu-mă la cât umor are universul. Dar adevărul este că am început să îmi fac timp pentru mine și, odată cu anii, nevoia acestui timp personal în viața mea a devenit din ce în ce mai palpabilă.

Multă vreme nici măcar nu am avut în orizontul minții mele conceptul de „timp pentru mine”. Cred că aceasta era rețeta pe care o metabolizasem, că trebuie să muncești mult, foarte mult și… poate să și fugi la fel de mult de tine. Iar eu, ascultătoare, chiar așa am făcut.

Cât am lucrat în televiziune, 12 ani, am fost campioană la ore de emisie și număr de proiecte realizate, cu cât mai noi și mai complicate, cu atât mai bine. Apoi, când am devenit propriul meu șef, mi-am imaginat că lucrurile vor fi mai lejere, dar de fapt mi-am asignat singură și mai multe proiecte… și mai complicate, și mai urgente. Dar viața îți oferă negreșit lecțiile de care ai nevoie. Uneori ți le predă mai dur decât ți-ai dori… însă, cu siguranță, lecția va să vină. Iar la mine, când a venit, aveam vreo 36 de ani și nu știam aproape deloc ce înseamnă timp pentru mine, cu ce mi-ar plăcea să umplu acest spațiu temporal și, de fapt, cam cine sunt eu când nu joc un rol social.

Când am început să construiesc timpul meu, mai întâi am întins mâna către rafturile bibliotecii, unde stăteau cărțile pe care în anii din urmă le citeam doar în vacanțe. Eram atât de obosită permanent, încât rareori reușeam să citesc legat, în timpul anului, așa că pentru mine vacanța era despre citit. Plecam cu 4-5 cărți după mine și citeam fără oprire… motiv pentru care realizam abia acasă că eu nu apăream mai deloc în fotografiile de călătorie. Normal că nu apăream, aproape că nici nu prea știam pe unde călătoresc, fiind mereu cu nasul printre pagini. Așa că mai întâi mi-am făcut timp de citit constant, uneori în mijlocul zilei, printre telefoane, ca o asumarea a unei plăceri vinovate. Apoi am învățat să evadez. Prima oară a fost ca adrenalina unui jaf armat :). Eram la birou, cu un „to do list” ce se întindea pe două pagini, telefonul suna insistent, fiecare om din birou părea să aibă o listă de întrebări pentru mine și, efectiv, m-am ridicat fără să spun nimic, mi-am luat geanta și am plecat la film, în mijlocul zilei, într-o sală de cinema atât de goală la acea oră, încât părea neverosimilă.

Apoi am început să meditez, în încercarea de a găsi un timp doar cu mine și pentru mine. Realizasem că sunt persoana din viața mea căreia îi acordam cel mai puțin interes. Practic, nu mă întrebasem niciodată cum îmi este, dacă am nevoie de ceva… așa cum făceam constant cu prietenii și colegii mei. Primele încercări de a sta eu cu mine au fost un eșec total. Cum încercam să mă detașez, cum toate gândurile năvăleau ca niște mici cotropitori și tot felul de avioane brăzdau cerul serenității mele. În timp ce încercam să respir calm, în mintea mea se auzea: ah, să nu uit de rufele din mașină…. și neapărat să plătesc astăzi salariile…. și să cumpăr fructe…. Mi-a luat ceva să fac liniște și să mă minunez de lucrurile din interiorul meu, pe care nu le observasem niciodată, dar iată, cred că meditez deja de vreo 4 – 5 ani, zilnic (poate cu mici excepții) și mi se pare cea mai bună investiție de timp personal făcută vreodată.

Apoi am tot adăugat pe lista de lucruri pentru mine câte ceva. Am făcut curat prin jurul meu, am scos mult balast și am învățat să mă pun și pe mine în ecuație, să mă întreb dacă locul ales pentru vacanță este cel care mă interesează cu adevărat sau doar partenerul meu sau prietenii vor să meargă acolo. Dacă timpul liber îl aloc mai mult altora decât mie. Dacă oamenii alături de care lucrez sunt chiar cei mai potriviți sau se mai pot face schimbări. Dacă proiectele în care îmi investesc energia mă reprezintă cu adevărat.

Iar apoi a venit pandemia și le-a resetat pe toate, pentru că atunci lumea s-a închis, telefoanele și e-mailurile s-au oprit… și cu toții, cred, am fost nevoiți să ne gândim la cine suntem noi și, mai ales, cu ce sau cu cine ne place să ne umplem timpul. Și când am deschis sertarul personal de lucruri pentru care niciodată nu părea să am timp, am regăsit idei pe care le dădusem mereu la o parte, pentru că lucram prea mult la proiectele altora. Am scos două dintre ele, le-am șters de praf și de nepăsare și am început să mă gândesc dacă ar putea exista și dincolo de universul imaginației mele și… iată! Chiar proiectul la care lucram de 14 ore când Ioana m-a întrebat cum îmi fac timp pentru mine este al meu și urmează să se întâmple, foarte curând. Este un gând care mă bântuie de vreo10 ani, de când am făcut primul interviu cu un copil orfan. Au urmat zeci și sute de astfel de întrebări, legate de comunitatea aceasta, despre care nu vorbim mai niciodată – copiii nimănui. Cum cresc ei, cum trec peste această sfâșiere a sufletului, peste acest abandon extrem? România avea 100.000 de copii abandonați în instituțiile statului, la revoluție, iar eu am scris, citit și lucrat mult pe acest subiect. Și mai am câțiva oameni în jur, pe care îi bântuie niște întrebări similare, unul dintre ei este chiar partenera mea de proiect, o altă Ioană foarte dragă sufletului meu – Ioana Călinescu. Așadar, alături de ea am pus totul pe hârtie și s-a născut Muzeul Abandonului – primul proiect de acest tip din România, care va fi un muzeu virtual, ce va găzdui zeci și sute de astfel de povești.

Un prieten m-a întrebat de ce nu fac un proiect despre ceva mai vesel. Corect! 🙂 Nu știu exact de ce, poate pentru că această poveste este ceva ce mi-a rămas în suflet. Durerea asta de a fi al nimănui, care este o traumă atât de grea și de incomensurabilă, încât cred ca ne-ar ajuta să o punem undeva, într-un spațiu, să o privim în ochi, să înțelegem că este parte din istoria societății noastre, să ne asumăm că încă suntem pe locul întâi în Europa la abandonul copiilor și că trebuie să vindecăm în noi acest „ceva” care ne face să abandonăm copii, locuri, vise, povești. Această poveste, a abandonului, este una care va fi spusă, o poveste la care am visat, pe care am făcut-o parte din timpul meu personal și în curând va prinde contur. Iată cum timpul de lucru a devenit și un timp al meu, pentru un vis al meu.

Ioana, mulțumesc pentru întrebare. Răspunzând, mi-am dat seama că îmi place din ce în ce mai mult ce fac cu timpul meu.

Alina Kasprovschi, fondator Fundația Comunitară București

Am citit zilele trecute despre conceptul de firebreaker, care vine din munca pompierilor, dar este perfect aplicabil pentru crizele noastre de fiecare zi. Atunci când o pădure ia foc, nu te lupți direct cu flăcările, pentru că n-o să le faci față. Ce poți să faci este să sapi o groapă suficient de adâncă și de lată în jurul focului, de unde să nu mai poată sări scântei spre restul pădurii. Nealimentat, focul se consumă și moare de la sine. Așa văd și eu, în momentele de criză de timp, conceptul ăsta de timp pentru mine. În felul ăsta, știu că nu o fac ca să mă răsfăț, nu că ar fi ceva greșit la asta, ci pentru că altfel oricum n-am să mai pot funcționa. Pentru mine, firebreaker este să am o oră timp pentru mine de dimineață și să o păzesc cu strășnicie. În ea scriu paginile de dimineață, de care mă țin de câțiva ani cu încăpățânare, mă gândesc la lucrurile pentru care sunt recunoscătoare, mă întind puțin, mă gândesc la ce urmează.

Firebreaker este și să mă opresc, când nimic nu pare că merge, și să fac altceva. Chiar și câteva minute de “altceva” mă ajută să mă adun și să revin. În perioadele mai liniștite, de câțiva ani, îmi iau zile, nu câte o oră, să mă gândesc la ce a mers și cum mi-aș dori să meargă lucrurile mai departe. Mereu mă întorc cu câte un plan mare, de fiecare dată când stau puțin în pauză. Cred că dacă am ajunge cu toții să înțelegem cat de importantă este investiția asta de timp în economia vieții noastre, am avea mai puține remușcări și un impuls mai puternic de a ne da timp pentru noi.

Sandra Ecobescu, președintele Fundației Calea Victoriei. Foto: Valentina Balașa Ario

Pentru că sunt o persoană destul de agitată și îmi place să glumesc, uneori, spunând că nu pot face un singur lucru în același timp, adică de multe ori fac două lucru în același timp (oare pentru că sunt în zodia gemenilor?), îi mai amețesc pe cei din jur cu ideile mele și dorința mea de a explora locuri noi, de a face ceva interesant, de a nu sta locului, de a nu mă plictisi, cum s-ar spune.
Asta se întâmplă, mai ales, în timpul liber, când sunt cu familia sau cu prietenii mei, și îmi doresc sa vizităm un muzeu, să călătorim într-o insulă exotică, să vedem un film, un spectacol, o expoziție, să descoperim o stradă stranie din Bucureștiul vechi, să ne rugăm la o mănăstire veche, cu sfinți îmbrăcați în haine bizantine, care ne privesc curioși și demni.
Soțul meu îmi spune să mă mai liniștesc, să nu mă mai agit, să stau locului, să privesc marea, să lenevesc, să mă gândesc la mine, să nu mai fug în povești și locuri ca și cum aș fi un turist continuu. Asta nu înseamnă că, atunci când sunt liniștită, tăcută (fenomen mai rar, dar profund tulburător pentru soțul meu) nu generez îngrijorare și solicitări repetate de a povesti ceva, de a vorbi.
Dar tu mă întrebi, Ioana, despre cum îmi fac timp, și aici vin la povestea mea. Făcând multe lucruri destul de repede, și deseori sau uneori, și bine, mie îmi cam rămâne timp, sau mereu am avut impresia asta, dar nu îmi mai rămâne suflu, inspirație sau stare pentru mine, la final de zi, sau într-o pauza de prânz. Dar de la o vreme, de ceva ani, am învățat că dacă nu îmi acord timp de tihnă, dincolo de dialogurile savuroase cu oamenii de la fundație, de explorări exterioare prin locuri din oraș sau din afara orașului, nu mă mai bucur de nimic.
Și atunci devin o mică isihastă, mă izolez în camera sau biroul meu (inițial colegii mă întrebau dacă sunt bine, am nevoie de ceva, apoi s-au obișnuit), și încep să explorez mai liniștit și mai atent, interiorul meu, amintirile dar mai ales visele si visurile mele. Meditez, citesc, mă rog, ascult muzică, deseori ”conversez” cu îngeri și alte ființe luminoase. Uneori fac asta în parc, în natură.
Cred că aici am ajuns cel mai greu și am avut nevoie de câțiva ani ca să înțeleg ca dincolo de timpul exterior liber, de zburdat prin lume, poate mai valoros e timpul liber interior, în care stau doar cu mine, despre care nu m-a învățat nimeni când eram mică cât de important este. Cred că de fapt m-au învățat despre timpul ăsta liber interior și puterea imaginației artele, pictura, prima dată, apoi cărțile, muzica și spiritualitatea, mai apoi.
Altfel spus, mai urcăm cu liftul, mai coborâm, mai mergem pe diverse paliere ale realității, în diverse locuri, dar tare bine este să mai stăm și în fața liftului, să ne oprim un pic gândurile răzlețe, să ne controlăm dorința de a fugi, de a explora, de a evada în afară, pentru a sta o vreme și la nivelul propriului parter, aproape de pământ și de noi.

Fotografia cadou mi-a trimis-o Oana Drăgulinescu. Sunt recunoscătoare pentru toate cuvintele și imaginile pe care oamenii care-mi răspund le decupează din timpul lor pentru mine. Și sper ca toate lucrurile acestea să le fie de folos și altora care, așa, ca mine, trec prin niște ani din viață obosiți și hăituiți și simt că e mai mult, că ne datorăm mai mult, că în economia socială și personală e nevoie de un spațiu în care să putem deveni, fără vină și fără a gâfâi de oboseală, cine suntem.

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (II)

Un serial cu oameni ocupați

Întrebarea asta, despre care nici măcar nu am crezut că e simplă, pare a evolua, ușor, ușor, spre o cercetare sociologică in nuce… Recunosc că e fascinantă relația oamenilor cu timpul lor, un timp pe care să nu-l tapeteze cu proiecte, dat cu mop-ul, bibliografii profesionale și mobilarea unui coș la supermarket. Pentru mine, care am din ce în ce mai puțin un timp, fie el cât de scurt, pe care să fiu stăpână în economia zilei, conversațiile acestea funcționează și ca modele de bună practică, și ca oglindă retrovizoare, și ca spațiu de întâlnire cu oameni pe care-i simți blocați în aceeași viteză care te traversează și pe tine. E motivul pentru care voi continua să pun întrebarea.

Acum câteva luni, toată lumea spunea că perioada postpandemică va fi mai puțin despre muncă, muncă, muncă și trăitul pe fast forward și mai mult despre călătorii, explorări, reconectări, studiu și așa mai departe. Slow living. Amușinarea relaxată a propriului potențial uman. Nici nu s-au limpezit bine apele și iată-ne, pe cei mai mulți, înapoi cu două sute la oră, cu presiunea economică în ceafă, cu heirupism care ne ține departe de cine vrem și poate că și putem să fim, în puținul timp în care nu ne mână nimic în luptă. Mai mereu, când timpul nu ajunge, tăiem de la noi, din ce ne place să facem, din ce ne alimentează vitalitatea, din orele de somn. Eu așa pățesc. O spun cu toată starea de vină asumată. Și întreb mai departe cum fac alții.

Csibi Magor, activist, specialist în leadership antreprenorial

Am avut un moment în viață care m-a învățat cât este de important ca să îmi rezerv zilnic timp pentru mine. Dacă ești obsedat de muncă și performanță, cum am fost și eu, este foarte ușor de spus că trebuie să ai timp și pentru tine, dar mult mai greu de realizat.

Deseori confundăm carierele noastre cu viața și ratăm multiplele aspecte și fațete ce există pe lângă muncă.
Csibi Magor

Pentru mine momentul de schimbare a fost când m-am apucat de sport, acum aproape 10 ani, și mi-am zis că în fiecare zi, la ora 18, vrea să fiu pe pista de alergare. Pentru asta, însă, era nevoie să plec de la birou pe la 17:30, în fiecare zi. M-am ținut de acest obicei de atunci. Aproape zilnic mă antrenez și nu lucrez după 18, decât dacă este o situație ce nu suferă amânare. Adică munca după ore 18 este excepția, nu regula.

Sabina Varga, host &producătoarea podcastului Zest

Timpul a căpătat o nouă dimensiune în ultimul an și ceva, de când sunt mamă. Înainte, pur și simplu spuneam stop muncii, îmi puneam căștile și făceam ce aveam chef. Citeam, scriam, alergam, mâncam ceva bun și mă uitam la filme. Dacă mă durea spatele, programam un masaj. Ieșeam cu prietenii la o cafea sau la bere, plecam în munți și cumpăram bilete de avion. Mi-am propus mereu să am în jur oameni care nu au pretenția să iau munca acasă și care să-mi respecte spațiul personal, atât timp cât și eu respect ce am de făcut.
Acum, depind de alții pentru a avea timp pentru mine. Alții fiind soțul sau altcineva din familie care să stea cu copilul. Faptul că ei trebuie să-mi dea timpul lor la schimb pentru timpul meu nu e tocmai comod. Chiar dacă o fac cu inima deschisă, și nu din datorie sau obligație, simt o presiune, ca și cum nu aș fi liberă, de fapt. Știu că e doar în capul meu și că, în ciuda presiunii ăsteia, trebuie să-mi iau timp pentru mine. Oarecum ironic, timp pentru mine înseamnă, mai nou, să muncesc. Pentru că acasă nu mă puteam desprinde cu adevărat de copil, la începutul anului, am închiriat un birou într-un spațiu de coworking. Am mers acolo până în vară, doar în weekenduri, și am folosit timpul ăla să mă concentrez pe proiectele mele, în special pe podcastul Zest. Chiar dacă a fost obositor să nu iau cu adevărat o pauză – poate mi-ar fi fost mai bine să dorm sau să mă plimb -, simțeam că e mai important să nu abandonez lucrurile pe care le construisem. Identitatea de mamă poate fi copleșitoare și te poți trezi, după ani de zile, că nu mai știi cine ești. Încerc, pe cât posibil, să mențin contactul cu mine, pentru că e sănătos și în relația cu ceilalți să ai o lume doar a ta și să nu te uiți doar spre ei pentru împlinire.

Cum fac să am timp pentru mine? Îl negociez cu alții, îmi găsesc un spațiu unde am liniște, îmi iau laptopul și musai căștile și, când mă încearcă vina sau când trece prea mult timp fără, calculez prețul uitării de sine, și iese cam scump.
Sabina Varga

Doru Căstăian, profesor, autor, traducător

Ca să pot răspunde la întrebarea ta, va trebui să îmi definesc termenii. Ce să fac, vechi apucături filosofice. Aşadar, ce înseamnă “timp pentru mine”? Un timp pe care să mi-l dedic, în care preocuparea mea să fiu eu însumi, să mă îngrijesc de ale mele? Atunci, parte din timpul pentru mine este şi timpul pentru alţii. Nu cred că viaţa unui om se împarte în ceea ce le oferim celorlalţi si ceea ce facem pentru noi. Anticii ştiau asta foarte bine atunci când nu despărţeau interesul personal de cel public. În siajul culturii creştine, cu tot cu modernitatea Luminilor, oamenii au învăţat să sape o prăpastie între interesul lor personal şi cel public. Eu nu cred asta, n-am văzut niciodată o distincţie clară între cele două.

Elevii mei îmi cunosc familia, mi-au intrat în casă, s-au jucat cu băiatul meu. Pot continua gândurile începute în sufrageria mea în vreme ce discut cu elevii sau studenţii mei. Am timp pentru mine chiar şi atunci când timpul meu e pentru alţii.
Doru Căstăian

Desigur, asta nu înseamnă că nu îmi trebuie şi timp singur. Deşi, chiar şi atunci când sunt singur sunt cu alţii. Când îmi permite programul, îmi iau o oră să stau undeva în oraş, de obicei pe malul Dunării, printre sălcii şi să citesc. Trag în pieptul aerul umed şi ascult Dunărea de când am venit pe lume, nu m-am săturat vreodată. Îmi las uneori mintea să rătăcească, în chipul vechilor stoici, îmi imaginez cum Dunărea străbate milioanele de ani şi cum noi, cu toate patimile noastre, suntem nişte vietăţi de o zi. Apoi, nu mă feresc să am mereu cu mine cărţi. Tocmai pentru că nu mai am timp, citesc oriunde, la coadă la medicul de familie, la picnic, chiar şi la coada din supermarket. M-am dedulcit şi la podcasturi, vloguri şi alte cele, dar, deocamdată cartea rămâne viciul fundamental. Nu în ultimul rând, reuşesc să am timp pentru mine pentru că sunt rezistent fizic. După ce toată lumea adoarme în casă, îmi fac un ceai bun si iarăşi citesc sau scriu, dar mai rar. Acesta e tot timpul pentru mine, întrepătruns cu cel pentru alţii, pentru că întotdeauna sunt cu alţii când sunt singur şi sunt puţin singur când sunt cu alţii. Să nu uit: vara asta promit că voi da mai mult timp pescuitului. O excursie în deltă acum două luni m-a făcut să îmi amintesc ce mult îmi place să fac asta. Am cam uitat-o în ultimii ani. Vă îmbrăţişez cu drag, fir întins tuturor.

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE?

Un serial cu oameni ocupați.

Mi-a licărit prima oară ideea acestui serial când mi-am dat seama că nu mai fac aproape nimic pentru mine. De fapt, mint, am văzut un film de oameni mari, eu singură, în ultimele… șapte sau opt luni. Era un documentar despre traumă și l-am văzut, cu pauze, între 23.30 și 02.00. Am citit maxim trei cărți pentru mine de când a început anul. Dacă îmi rămâne o felie cât de mică de timp în care nu mă ocup de toate cele care așteaptă în Inbox-ul meu mental, mă scufund în vină ca Diogene în butoi. Așa că m-am hotărât să întreb alți oameni – ocupați, conectați, poate mai obosiți, poate mai bine organizați cum fac. Cum se împart între toate rolurile lor sociale, cum vâslesc până la mal, cum echilibrează munca, viața de acasă și stropul de spațiu care, teoretic, ar trebui să ne rămână nouă, să ne încărcăm bateriile. Senzația mea e că zona asta e făcută mai mereu din firmituri. Dar, de ce să mint, poate că tuturor ne folosește să împrumutăm obiceiuri bune de la alții, sau măcar să ne ostoim cu ideea că nu suntem noi singurii oameni tocați mărunt între deadline-uri, rapoarte, rufe necălcate, cumpărături nefăcute, ședințe și proiecte personale amânate pentru o dată neidentificată, ca obiectele zburătoare (mă rog, despre ele măcar se discută, în ultimul timp…). So, here it goes…

Oana Boca Stănescu, coordonator editură și publicații UNATC PRESS, fondator Headsome Communication

· Tu cum faci să ai timp pentru tine?

Prin 2016, am intrat într-o mică încurcătură cauzată de un cartof. Să vă explic: în primăvara aceea, mă ocupam de programul Israelului, țară invitată de onoare la Bookfest, proiect care mă obliga să particip la multe ședințe desfășurate la sediul Ambasadei. Asta, în calitatea mea de manager cultural. În calitate de mamă a doi copii și gospodină a casei, eram într-o continuă alergătură. Ca și acum, de altfel… Regula era aceea că făceam cumpărături oriunde vedeam un magazin deschis, între două întîlniri profesionale.

Într-o astfel de pauză, într-o zi am cumpărat un kilogram de cartofi, pe care l-am îndesat în geanta de umăr. Ajunsă acasă, am scos cartofii din geantă, dar unul s-a rătăcit aiurea printre documente și m-a băgat a doua zi în bucluc la punctul de securitate al Ambasadei.

Întîmplarea asta cu cartoful rătăcit este rezumatul vieții mele de aproape 14 ani, de cînd încerc să înghesui într-o geantă cu volumul de douăzeci și patru de ore munca profesională, pe cea casnică și îndatoririle de mamă. În tot acest interval mi-am mai găsit timp pentru mine (omul, femeia…) doar de teamă sau accidental.
Oana Boca Stănescu

De spaimă, atunci cînd se prăpădea cîte un apropiat și, înfricoșată, juram că îmi schimb stilul de viață (iar pentru cîteva zile găseam și energia să simulez asta) și accidental, de fiecare dată cînd am depășit cotele de oboseală permise sau cu ocazia unei vizite neprevăzute.

În rest, timpul-pentru-mine este doar un motiv de vinovăție a mea față de mine.

Noemi Meilman, cofondator al agenției de PR TheStation.ro, blogger noemimeilman.com

“Cum faci să ai timp pentru tine?” cred că este una dintre întrebările cheie pentru mine.

Chiar dacă raspunsul meu poate părea anecdotic, acesta este destul de scurt:

Timp pentru mine este atunci când citesc o carte în tihnă (iar asta înseamnă: în vacanțe, de sărbători sau în tren și în avion). Timp pentru mine este atunci când merg să văd o expoziție la muzeu sau într-o galerie de artă sau studio artistic. Timp pentru mine înseamnă să mănânc ceva dulce și să mă uit la un film sau la un serial bun. Timp pentru mine este să fac colaje sau pur și simplu să mă uit la cum dorm fericiți cainii noștri dragi, Miami, Clint & Shlomo. Timp liber mai înseamnă ca pur și simplu să mă uit la cerul împodobit cu stele, în nopțile cu cer senin.
Noemi Meilman

Mulțumesc pentru întrebarea prețioasă.

Noemi

Vlad Eftenie, fotograf, lector doctor arhitect la Universitatea de Arhitectura si Urbanism „Ion Mincu” Bucuresti

De peste 10 ani am modelat, am „sculptat” conştient modul în care dau sens trecerii timpului. Probabil că astăzi este ceea ce am numi „un stil de viaţă”. Atunci când faci lucruri în care te regăseşti, când cunoşti ce iţi place să faci şi reșsșsti să te apropii de ceea ce te atrage, ceea ce îţi trezeşte curiozitatea şi îţi hrăneşte creativitatea, timpul ocupat şi cel liber se împletesc în mod fericit şi te încarcă. Eşti tu însuţi, în flux, în ambele instanţe. Trebuie să oferi ceva, pentru a câştiga altceva. Știu asta. Investesc timp şi emoţie, energie creativă, pentru a câştiga un timp al experienţei, al aflării şi conştientizării. Cand faci ceva interesant, pasionant, timpul parcă dispare, nu iţi mai dai seama cum se scurge. E o metodă „secretă” de a a-l „fenta” :). Atunci când fotografiez, revin la „acum”, imaginea conferă senzaţia perenităţii.

Am privilegiul sa pot face ceea ce ma pasionează, aleg acele joburi şi activităţi care mi se par atrăgătoare, interesante, din care pot învăţa, unde pot avea esenţial o contributie personală. Momentul în care am avut curaj să spun „nu” a fost magic şi a avut urmări pozitive, mereu.
Vlad Eftenie

Am avut mai mult timp să fac cu şi mai multă dedicare ceea ce iubesc. Creativitatea consumă resurse, se consumă şi trebuie mereu aprovizionată. Da, câteodată sunt epuizat şi surmenat. Am răbdare atunci şi „fac focus” pe ceea ce este important, pentru a duce acţiunile la bun sfîrşit. Cursuri la facultate, workshopuri, cercetare activă, formare continuă, seminarii, campanii, interviuri, infotrips, joburi, evaluări, interviuri, emisiuni. Fac câte ceva din toate acestea în fiecare zi. Din afară pare că doar mă plimb 🙂

Mă încarc explorând, ascultând muzică bună. Caut prezenţa apei, lumina bună. Observ, simt, sunt foarte curios, mă las uşor fascinat, filtrez mult. Când simt mai intens, e semn că timpul e bun. Când nasc noi idei şi viziuni, ştiu că timpul e bun. Când pot ajuta şi pe altcineva să afle şi să fie uimit, să devină curios, e un timp bun. Atunci timpul, ocupat sau liber, devine doar timp cu sens, iar aceasta estompează graniţele şi conferă un sentiment palpabil de libertate.

Când fac ceea ce imi place, e mereu timp pentru mine, de fapt. Consumat, transformat, dăruit, câştigat.

Am editat acest prim episod într-o pauză de prânz pe care am reușit să o reduc la douăzeci de minute în care am mâncat, cu laptopul în brațe, aproape două cești de cafea. Am geanta plină de cartofii Oanei, încerc să-mi umplu buzunarele de clipele mici de tihnă despre care mi-a povestit Noemi și simt că ”nu”-ul magic al lui Vlad e una din formulele care, dacă nu îți poate da mai mult timp liber pentru tine, măcar îți poate da un timp trăit cu sens. Cel puțin pentru o vreme.

Mai studiez, mai învăț, mai exersez. Va urma.

ALEXIA

Un interviu despre freelancing, ilustrație, tihnă și cocori

Pe Alexia Udriște o știu de mai mult timp, dar parcă nicicând nu m-am bucurat de imaginația ei atât de diversă cromatic ca în ultimul an, când din ilustrațiile ei s-au furișat bufnițe și au înflorit iriși în laptop-ul meu adesea potopit de tristeți.

Pe paginile ei , care sfârâie de muncă, am găsit mereu un colț cu soare de care m-am bucurat și unde am aruncat ancora atunci când cenușiul din jurul meu a fost dens. Mi-ar fi plăcut mult să stăm de vorbă la o cafea, lucru pe care încă sper că îl vom face curând, într-o lume mai prietenos colorată.

– În primul rând, trebuie să-ți spun că pentru mine, în perioada asta, a contat fiecare bucățică de frumos, iar site-ul tău e un veritabil sipet cu comori, fapt pentru care îți mulțumesc, din nou, din toată inima. Așa, ca mine, sunt mulți cei cărora le-ai colorat zilele în culori mai frumoase, le-ai strecurat o crenguță sau un animal jucăuș în peisaj. Tu de unde-ți încarci bateriile?

– Uite, pe mine genul ăsta de lucruri mă fac să mă hlizesc la pereți și să-mi încarc un pic bateriile – faptul că oamenii găsesc o gură de aur în munca mea. Îmi vine foarte greu să găsesc resurse pentru asta constant – fiindcă bateriile mele bat spre zero de ceva timp și nu par să-și revină. E o stare latentă în care îmi iau energia din feedback bun, ore petrecute săpând în grădină, pauze de muncă în tihnă cu mine sau jocul cu fiica mea, în zilele în care pot face doar asta. A devenit teribil de obositor să fac tot simultan, așa că profit să-mi reîncarc bateriile oi de câte ori am ocazia să mă concentrez pe un singur lucru: fie el pictat, joc sau împachetarea comenzilor din magazinul online.

–Ce înseamnă să fii ilustrator freelancer în pandemie?

-Probabil că dacă vei întreba 30 de ilustratori vei primi 30 de răspunsuri diferite, cum e și normal. Cred că depinde extraordinar de mult de ce fel de ritm ai avut înainte de pandemie. Eu m-am bucurat enorm de perioada stării de urgență, spre exemplu, când cu toată incertitudinea de atunci, m-a lovit un val de tihnă. Zilele astea, cu agitația la cote maxime, mă gândesc uneori cu melancolie la plimbări, la păsările care invadaseră orașul sau la cafelele sorbite printre blocuri. Mi-a priit – atunci. Un an mai târziu, mă văd într-o alergătură continuă. Pentru mine lucrurile nu s-au schimbat foarte mult – am schimbat un pic nota colaborărilor și am început să le filtrez foarte mult, am început să lucrez mai multe proiecte pe care le țineam într-o zonă de wishful thinking și să investesc mai mult decât o făceam înainte în brandul personal. E o mișcare pe care am făcut-o fiindcă mi-o doream și o aveam pe listă, pandemia doar mi-a dat avântul.
Alexia Udriște

–Ce a fost cel mai greu, anul trecut?

–Anul trecut a fost un an tumultuos pentru toată lumea, însă în cazul meu a fost un hop continuu, fiindcă demarasem pocesul de plecare din București care a fost întârziat considerabil de pandemie. A fost greu să pot să fac față la schimbul de roluri pe care trebuia să mi-l asum de la un minut la altul. Probabil toți părinții care lucrează de acasă știu cât de istovitor este. Dincolo de asta, am început lucrul pe șantier și ne-am mutat într-o casă nouă care mai avea și încă are nevoie de timp. Să fii creativ când ai atât de puțin timp pe care îl poți valorifica este foarte greu. În 2020 am pictat cel mai puțin din ultimii 5 ani, dar am lucrat cel mai mult – fiindcă pe lângă ilustrație a fost nevoie să găsesc timp pentru marketing și managerierea magazinului. Trebuie să recunosc că la finalul lui 2020 m-am simțit complet dovedită și-am intrat într-un soi de disperare. De atunci lucrez zi de zi la a delega mai bine sau a găsit metode mai eficiente de a face lucrurile. Îmi tot vine să spun că ”e greu”, însă e mai mult de atât – e atât de greu că singura soluție este ca în definitiv să fii mai blând cu tine însuți (iar asta trebuie să recunoaștem cu toții că este cel mai greu!).

–Cum lucrezi? De ce ai nevoie ca să fii, cu adevărat, tu, când imaginezi o poveste nouă?

-Ori de câte ori îmi vine vreo idee ajung să o notez undeva. Am o listă luuungă cu concepte pe care vreau să le dezvolt, iar atunci când găsesc momentul oportun e bucuria aia că materialul curge și nu trebuie activ să caut.

Am nevoie de liniște. Am să repet asta la infinit – pentru mine tihna și liniștea sunt dătătoare de inspirație – fiindcă acolo am spațiu să mă adun eu pe mine, eu cu mine. Când mă pun la masa de lucru am cu mine toate plimbările din pădure, toate vrăbiile care se adună lângă casă seara, toate mașinile desenate pentru fiica mea pe orice bucată de hârtie. Cum poți să fii lipsit de inspirație atâta vreme cât ai ochi, urechi, miros? Trebuie un pic de atenție. Acolo intervine tihna – îți trebuie timp să te poți concentra pe fiecare în parte, îți trebuie timp să nu trăiești într-un du-te-vino continuu.

–Care au fost cele mai provocatoare proiecte din ultima perioadă?

-E o provocare să faci producție de orice fel, mai ales în pandemie, când lucrurile funcționează de la distanță. Dacă era greu înainte, acum sunt mai multe impedimente. Îmi vine greu să manageriez tot ce ține de magazinul online, de producție și marketing în timp ce creez, în timp ce am o viață în restul timpului. Am continua senzație că sunt sloppy în tot ce fac dincolo de ilustrație, fiindcă nu am suficiente ore în zi pentru a îndeplini toate nevoile corect. Sunt chițibușară, îmi place ca lucrurile să fie făcute bine, iar binele acela nu-i relativ deloc. Mă văd nevoită să îmi accept limitele.

–Ce ți-ai fi dorit să poți face și nu ai reușit?

-În 2020 mi-aș fi dorit să călătoresc. Mi-aș fi dorit să avem libertate mai mare de mișcare, însă am scos-o la capăt cumva. Cred că de acum încolo încep să resimt mai tare nevoia asta, de a merge în locuri noi și de a mă simți în siguranță. Nu reușesc să mă simt în siguranță dacă nu-mi știu exact itinerariul, care acum este extrem de limitat, iar asta ia din spontaneitatea pe care o apreciam enorm când venea vorba de plecări.

–Te-ai mutat din București. Ai scris despre asta, ne-ai și arătat câte un colț din lumea ta cea nouă. Ce impact a avut mutarea asupra vieții tale creative?

-Țuști, așa a luat-o în sus! Cum e asta, să ieși afară în 2 secunde oricând ai chef, să nu auzi mașini și să respiri aer curat? Am vrut ca timpii în care nu lucrez să se resimtă ca timp liber, iar eu asociez mult libertatea asta cu natura și cu cât mai puțini oameni pe metrul pătrat. Ce e drept, odată cu pandemia am început să apreciez mai mult cafelele băute cu prietenii în jurul unei mese ori un prânz bun mâncat în bistro-ul favorit, ori un concert din Green Hours, ori chiar aglomerația aia din centrul vechi în zilele de vară. Cu toate astea nu cred că va întrece nimic cafeaua băută pe scări sau pe Tilda sărind în bălți, prin ploaie, vara. La finalul primei veri aici știam deja ce oră e după animalele care ieșeau la pășunat. Tu știi ce stare de bine mi-a dat mie să știu că e ora 11 dimineața fiindcă oile intrau la umbră? E o realitate cu care eu sau soțul meu nu am avut contact, fiind amândoi crescuți între blocuri. Mă bucur că pot să trăiesc în ambele lumi.

–Ce te-a ajutat, în perioada asta?

–Mi-am pus mult resursele în a construi un brand, mă ajută să văd că ia aripi și că munca mea nu e în zadar. Pe mine mă ajută orice progres vizibil, fie că e o mână de var dată în baie, 3 mp de grădină săpată sau un zâmbet de copil bucuros că și-a terminat puzzle-ul de 36 de piese – iar pe plan profesional mă simt împinsă de la spate de fiecare comandă pe care o primesc în magazinul online, dar și de interacțiunile pe care le am cu comunitatea mea din online.

–Spune-mi trei lucruri pe care nu le suporți la alții 🙂

–Uai, chiar zilele astea trec printr-o situație în care mă lămuresc încă o dată că nu sufăr lipsa de consecvență atunci când vine vorba de oamenii cu care lucrez. Altfel, nu sufăr lipsa de sinceritate și neasumarea (un cuvânt mare, știu).

–Ce (alți) ilustratori urmărești și de ce?

–O urmăresc cu drag pe Oana Ispir și călătoria ei cu linocut – și-s și tare bucuroasă că am două lucrări la mine acasă. Maria de la Micul Haos îmi e incredibil de dragă, sunt fascinată de munca ei. Mai sunt, n-am să-i enumăr pe toți, dar fiecare are ceva speficic care mă atrage.

–Care e cel mai mare clișeu în care ne împotmolim când vine vorba de munca unui artist?

–În general, tot ce ține de inspirație. TOT. Oamenii se așteaptă mereu la răspunsuri foarte complicate (mie-mi place să le zic ”pompoase”) și pline de filosofie – care de cele mai multe ori nu există.

–Emani fragilitate. Cum ți-ai construit curajul de a merge pe drumul tău?

-Cu fragilitatea înainte, aș zice. Cred că m-am prins devreme, foarte devreme, că nu am nimic de câștigat dacă pretind că sunt mai complicată decât sunt. Am pornit de foarte mică printre oamenii pe care i-am admirat, iar asta mi-a adus oleacă de smerenie. Îmi e însă greu în continuare să-mi găsesc locul. A trebuit să iau devreme frâiele a ceea ce vreau să fac și a ceea ce vreau să cresc în mine, iar asta mi-a dat curaj, dar și tone de îndoieli.

-Un obicei prost de care încerci să scapi :-). Ai așa ceva?

–Am o groază! Unul dintre ele este că sunt dezordonată. Iar aici este un paradox, fiindcă haosul îmi creează agitație, și în niciun caz nu-mi lasă creativitatea să zburde.

–Ce vei păstra din toată perioada asta?

-Tihna pe care o învăț. Fac pași de melc, dar simt cum încolțește în mine sămânța asta e tihnei. Dintr-o altă perspectivă o pot vedea și ca pe o lehamite în a mă mai lăsa purtată de probleme care, în fond, nu-mi aparțin – dar astea sunt exerciții pe care le fac eu cu mine. Odată cu pandemia am început să simt o disperare de a învăța să trăiesc pe mai multe planuri, nu doar secvențial, printre muncă și proiecte.

–Trebuie să pictezi ceva numai pentru tine. Ce cadou îți faci?

–Visez de jumătate de an să pictez niște cocori pe o dimensiune de 100cmx50cm. Ăla o să fie cadoul meu pentru când voi avea timp. Tot ce știu e că va mai dura un pic.

AM SĂ-ȚI SPUN O POVESTE

Un interviu cu scriitorul David Grossman

Cred că arareori m-a bucurat mai mult un interviu cum a fost întâlnirea aceasta cu David Grossman, orchestrată de Dan Croitoru și Claudia Fitcoschi, de la Editura Polirom, cărora nu am cuvinte să le mulțumesc.

Am vorbit despre literatură, pornind de la ultima lui carte, despre bunul lui prieten, Amos Oz, și despre pierderi. Grossman, care și-a pierdut acum paisprezece ani fiul în războiul din Liban, știe despre suferință și răni sufletești cât nu ar trebui să știe nimeni pe lume.

A fost una din cele mai emoționante conversații din anul acesta urât, presărat cu cioburi de neînchipuită strălucire.