5 cărți care au construit vara asta

Am citit mai puțin ca de obicei, dar, cumva, mai consistent. Ca într-o dietă cu mai puține calorii și mai mulți nutrienți. Nu am reușit să duc până la sfârșit decât cărțile cu adevărat bune (pentru mine), care m-au luat în lumea lor și au blurat-o măcar pe la colțuri pe a mea, care m-au decupat de urgențele mele și m-au tras în țesătura unui epic infestat măcar pe alocuri cu poezia despre care vorbește personajul lui Robin Williams în Dead Poets Society. La final de august, m-am gândit că le datorez o reverență măcar pentru faptul că, între paginile lor, am fost mai vie, mai acasă și mai eu însămi, în siguranța pe care ți-o dau scrierile bune din care se hrănește memoria.

  1. Legământul apei, de Abraham Verghese, Litera. A fost #thebookIchampion, un hashtag pe care intenționez să-l mobilez mai departe și cartea care m-a readus pe mare asta adictivă a ficțiunii, o thalassa pe care toți cititorii (eu nu sunt dintre cei înrăiți, mai degrabă dintre cusurgiii care pot deveni oricând entuziaști și invers) o simt numai a lor. Am scris pe larg despre ea și despre măsura în care m-a amprentat aici. Ce știu sigur e că la Verghese o să mă întorc și că elefantul din cartea aceasta, Damodaran, nu locuiește doar în Parambil și-n narațiune, ci și în colecția mea personală de povești-talisman, dintre cele care se întorc să te viziteze în vis.
  2. Abraxas, de Bogdan-Alexandru Stănescu, Polirom. Mi se pare ireal că am ajuns atât de târziu la cartea aceasta, probabil una dintre cele mai solide, spectaculoase, bântuitoare, magnetice ficțiuni scrise de un autor român din câte am citit eu. Îi iubesc geografia, traumele care cresc liric în alveole narative de un livresc delicios, splendoarea și ingeniozitatea lexicală, complexitatea personajelor care au voce, răsuflare, umbră și umbre. M-am plimbat, după ce am citit, pe strada Parfumului în căutarea casei în care au trăit Voronca și Colomba, am dat peste cea în care au locuit Silvia Kerim și Mircea Veroiu, am simțit Bucureștiul ca pe o enormă literatură care crește haotic și superb, mâlos, devastator de frumos și de crud, și de inegal în polifoniile lui secrete. Abia aștept să mai citesc ce scrie Bogdan, pentru că literatura lui e puternică și copleșitoare, cum sunt scrierile oamenilor al căror talent strălucește dincolo de timpurile lor.
  3. Cuțitul, de Salman Rushdie, Polirom. Am așteptat mult cartea aceasta, din care au rămas cu mine ecourile umane, dar și culturale pe care le presupun agresiunea, mutilarea, hazardul care-și taie drum în carnea altuia. Sunt imagini – vizita lui Andrew Wylie în rezerva lui Salman cel rănit, relația cu propriul corp mutilat, corporalitatea fricii, iadul medical, sfârșitul lui Martin Amis – care vor rămâne cu mine, sunt altele care-n montajul meu (cine sunt eu?, sigur, dar toți cei care citim ne construim, chiar și fără voie, un punct de vedere) ar fi picat: dialogul fictiv cu atacatorul, vocea fabricată narativ a unui celălalt ucigaș. M-am străduit să empatizez cu el și să-i înțeleg relevanța (măcar ca piesă tehnic coerentă în eșafodajul cărții), dar, vorba poetului, mai întotdeauna britanic, it wasn’t really my oyster. Rămân cu imaginea lui Orfeu cântând în fața ororilor, a „războiului mondial al poveștilor” în care trebuie să câștige flacăra deloc exagerat prometeică a celei mai agere Șeherezade.
  4. Foame. Memoriile corpului (meu), de Roxane Gay, Black Button Books. Cartea aceasta e definită de curaj. Curajul de a scrie simplu, direct, din interiorul abuzului, al diferenței, al stigmei, al excesului, al somatizărilor, al câmpului de luptă care e corpul diferit. Gay scrie despre toate nuanțele privirii asupra corpului, despre cum sculptează ea prejudecata, despre constructul cultural care sunt, deopotrivă, frumusețea și diformitatea. Mi-a plăcut curajul așa cum nu mi-a plăcut același tip de bias cum e cel de care se plânge când spune că „Oamenii preferă poveștile fetelor prea slabe care se înfometează, care fac prea multă mișcare, care sunt cenușii și scheletice, care dispar sub ochii noștri.” E același tip de judecată, aceeași privire care evaluează exteriorul ignorând durerea de sub înveliș, dar am luat ca pe un faux pas narativ, nu neapărat etic. Rămân cu „foamea de a nu mai suferi”, un teritoriu familiar și, cumva, foarte democratic, pentru că modurile prin care un om se ascunde de privirile celorlalți sunt, din păcate, cea mai frecventă, bizară și neobosită formă de ceativitate umană, aproape umăr la umăr cu violența.
  5. Demon Copperhead, de Barbara Kingsolver, Trei. Mărturisesc că am început să o citesc curioasă fiind cum e ex aequo-ul lui Diaz (Barbara Kingsolver și Hernan Diaz au împărțit premul Pulitzer în 2023). Ambele cărți sunt magistral scrise. Ca arhitectură epică și ca voce de personaj transportată în contemporaneitate păstrând în ADN-ul său vocea clasicizată a lui David Copperfield, așa cum l-a scris Dickens, Demon Copperhead e o performanță. E și parte dintr-un trend care mă interesează profund, acela de a rescrie literatura de ieri cu bagajul cultural al celei de azi, cu un punct de vedere nou și nuanțat în subteranul (sau chiar pe veranda aflată în plin soare a) poveștii. E de studiat același lucru la Impostorul lui Zadie Smith, e ce abia aștept să văd cum rezolvă Percival Everett în James (o întoarcere contemporană la Huckleberry Finn, al lui Twain, cu un Jim care devine James în prim plan).

Cam așa a fost vara #decitit. Mai am pe listă (și sper să bifez) Ultimul vis, de Almodovar, Tăcerea vine prima, de Ioana Stăncescu, The Ministry of Time, de Kaliane Bradley, The Bad Boy of Athens, de David Mendelssohn (tot nu am ajuns la ea!), Cineva cu care să fugi de acasă, de David Grossman. Dar mă prinde sigur toamna cu ele 🙂

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (IX)

Un serial cu oameni ocupați

Nu le-am putut despărți 🙂 Și nici să bag pe cineva între ele n-am putut. Sunt un hibrid bibliofil delicat și delicios, un balaur ficțional simpatic, cu două capete editoriale. Ocupate? De câte ori întreb oamenii dacă mai au timp pentru ei și, una peste alta, cum fac să și-l reclame, să țină de el cu dinții, cum îl percep, cum îl definesc, cum îl gestionează, cum îl negociază am, așa, o mică strângere de inimă. Pentru că e greu. Pentru că planeta job-familie-risc pandemic-facturi de plătit- profesie versus vocație-burnout-carte de muncă- no carte de muncă-fragilitate emoțională- dar cum rămâne cu mine?- breakdown- breakout- viața pe fast forward e complicată. Pentru că ieri nu seamănă cu azi. Și clar nu mai seamănă cu mâine. Pentru că trăim de multe ori epuizați, de pe o zi pe alta. Pentru că uneori doare. Și alteori adormim fericiți că am scos-o, și de data aceasta, la capăt. Și pentru că, în toată schizoidia asta, e greu să te pui în cuvinte. Anca și Elena = episodul nouă din #unserialcuoameniocupați. Ca în cloud number nine. Cheers!

Anca Dumitrescu, jumătate de Black Button Books 🙂

Relația mea cu timpul a fost întotdeauna complicată și simplă în același timp. Complicată – în primul rând pentru că îmi sunt oarecum antipatice două din cele trei dimensiuni: trecutul și viitorul. Am fost mereu incapabilă să răspund la întrebări de genul: “Unde te vezi peste cinci ani?”, pentru care e nevoie de un exercițiu de imaginație pe care îl consider absolut inutil. Asta nu înseamnă că nu-mi fac planuri sau că refuz organizarea, doar că le iau mai din aproape în aproape, fără dramă, fără exerciții de respirație largă, convinsă fiind că, dacă fac cât pot de bine, dacă  fac tot ce-mi stă în putință într-un anumit moment, atunci nu voi privi niciodată în urmă cu regret. De fapt, privitul în urmă e un exercițiu pe care îl evit cât pot de mult, la care apelez doar ca să fac lucrurile mai bine a doua oară. Poate că din acest motiv cea mai bună relație o am cu prezentul. Și este o relație fericită și de lungă durată :).

Sunt extrem de puține lucruri pe care le fac în fiecare zi care mă fac să-mi doresc să treacă timpul mai repede, să scap de una sau alta. Am învățat să-mi organizez existența în micro, un micro plin de acțiuni care-mi fac plăcere sau, în cel mai rău caz, nu mă încarcă negativ. Să muncesc înseamnă să lucrez la cărțile Black Button și asta nu mi se pare niciodată muncă în sensul de efort chinuitor, chiar și atunci când e greu, e bine, e bine pentru felul în care acea activitate mă face să mă simt.

Reușesc să găsesc a silver lining chiar și în cele mai prozaice activități legate de munca într-o editură: când fac facturi și avize, mă bucur că-mi pot goli creierul, activitățile repetitive îmi dau ocazia să mă gândesc la ce prăjitură să fac mâine :), când cărăm cărți, îmi spun: Ce bine că fac și eu mișcare! 🙂 Și tot așa…

Anca Dumitrescu

Poate că sună egoist, dar tot timpul pe care îl am este timp pentru mine, și cel pe care îl dedic editurii, și cel petrecut cu prietenii, cu părinții sau cu fiica mea.

Mi-aduc aminte că pe la 17 ani, când eram nehotărâtă dacă să dau la o facultate sau la alta, tata m-a întrebat: “Păi ce-ți place, măi, tată, să faci toată ziua?” “Să citesc”, am zis. “Păi atunci încearcă să faci tot posibilul să-ți alegi o meserie în care asta să faci”, mi-a răspuns. Și asta fac, în principal, cam tot timpul. Și îmi place în continuare la fel de mult ca la 17 ani.

Anca Dumitrescu
Elena Marcu, jumătate de Black Button Books 🙂

În primul an de facultate, am citit Momo, de Michael Ende, această poveste pentru copii mici și mari, și mi-a rămas cumva în minte că timpul trece pentru noi. Așa că, de atunci, nu l-am mai contestat niciodată. Nu m-am mai împotrivit acestui timp prietenos în care am început să cred.

Sunt o persoană ușor de mulțumit, îmi place să mă văd cu oameni, să beau cafea, să mănânc cartofi prăjiți, să merg pe jos, să ascult muzica, să citesc în tren. Îmi place să găsesc timp pentru toate astea în aglomerație, în haos, în muncă, în alergătură.

Elena Marcu

Și sunt extrem de recunoscătoare că viața îmi oferă privilegiul de o face.

Cred că dacă m-ai fi întrebat cu niște ani în urmă cum găsesc timp pentru mine, răspunsul ar fi fost cu totul diferit. Jobul, cumva, simplifica definiția unui timp doar al meu. Separa riguros aspectele majore ale vieții mele în: pentru mine și pentru muncă. Iar timpul pentru mine era crucial și complet necontaminat. De când am fondat Black Button Books, însă, lucrurile s-au complicat puțin și definiția acestui timp intim, subiectiv, cu atât mai mult. Acum, și timpul în redacție e, într-un fel, tot un timp pentru mine. Mereu mi-a plăcut să-mi împart mare parte din timp cu ceilalți. Nu sunt posesivă cu timpul meu. Doar că până acum îl împărțeam numai cu cei apropiați. Iar la Black Button îl împart și cu cei apropiați cărților ce mie îmi consumă timp, dar îmi dau atâtea înapoi.

Am învățat să găsesc timp pentru mine în toate. Iau atât cât îmi trebuie și mă întorc la treaba mea, la cărți și la oamenii care, la rândul lor, sunt generoși cu timpul propriu și lasă puțin loc pentru lucrurile pe care se duce timpul meu. Și-n felul ăsta, simt că, într-adevăr, așa cum m-a învățat Momo, timpul trece pentru mine.

Elena Marcu

Dacă ar fi să-i reproșez un lucru timpului ar fi că insistă să gonească și cât dorm. Dar cum pare să insiste c-o face pentru mine, cine sunt eu să mustru timpul?

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates