ianuarie 2023 – Pagina 2

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (II)

Traducerea e sport de anduranță, dar și de sprint, e și piruetă semantică, și explorare antropologică, e, una peste alta, poate una dintre cele mai versatile forme de locuire: în text, în spații culturale diverse, în tipuri de lectură, pe noptiera mea și-n kindle-ul care sfârâie ficțional la peste 10.000 de metri deasupra oceanului.

Serialul acesta, cu și despre traducători, funcționează, pentru mine, ca un bilet de liberă trecere în culisele unui spectacol mental completely sold out. O superproducție în continuă remodelare scenică. Am provocat să ne povestească (nouă, consumatorilor de scriitură independentă de geografie și spațiu lingvistic) despre tot ce înseamnă transformarea pe care o presupune intimitatea cu textul o serie de traducători care, din punctul meu de vedere, navighează deopotrivă detașat și somptuos între culturi, ficțiuni, registre și paliere lingvistice.

Domnului George Volceanov îi datorăm, dincolo de o serie de lucrări pe care le semnează ca autor, traduceri remarcabile din Shakespeare, David Lodge, Rejtő Jenő sau Philip Roth. To name a few 🙂

Bună, inedită, surprinzătoare întrebare. Și, totuși, cred că am încercat să-mi dau singur un răspuns încă de la începuturile mele de traducător literar, unul care mă duce cu gândul la un popular serial TV polițist, În mintea criminalului. Ca traducător, uit de mine și încerc să mă identific 100% cu autorul, să pătrund în mintea lui, să-i moșesc gândurile, intențiile, stilul, pentru a le ajuta să se nască încă o dată în limba-țintă. Cuvântul-cheie ar fi, așadar, empatia. Dacă nu te identifici cu naratorul omniscient sau cu glasul fiecărui personaj în parte (fie acesta protagonist sau martor), dacă nu încerci să fii, la fiecare carte tradusă, mereu altul, mai bine te lași de traduceri. Iar la acest capitol nu cred că sunt de mare ajutor savantele cursuri de traductologie care au invadat mediul universitar românesc în ultimele două decenii. Acelea pregătesc traductologi, nu traducători capabili să empatizeze cu autorii sau personajele lor.

Aflu cu uimire din câte o teză de doctorat, disertație de masterat sau articol științific că, în cutare traducere, „George Volceanov a folosit procedeul x sau y, pe când traducătorul Cutărescu a recurs la procedeul z…” și dă-i și luptă, neicușorule, în bezna teoriilor traductologice. Atunci când traduc, de fapt, încerc să realizez o relație de 1=1 cu autorul: devin eu însumi autorul, preiau toate prerogativele lui, toate frâiele creației artistice. Și nu mă socotesc un prestator de servicii, cum mă consideră unii, ci un creator cu drepturi egale cu ale autorului, fiindcă EU dau glas operei, mulțumită mie renaște opera în limba în care traduc.

Bineînțeles, această empatie, care se bazează foarte mult pe intuiție (să-i zicem: intuiția filologică sau lingvistică) nu este un dat genetic sau un har transmis de zei, ci rezultatul unei temeinice pregătiri filologice, al lecturilor bogate, în toate genurile literare, atât în limba-sursă cât și în cea țintă. Recunosc, am avut texte sau lungi pasaje din texte traduse unde am intrat pe pilot-automat, traduceam parcă în transă (de exemplu, pasajele delirante din ultima parte a romanului Ochii doamnei mele de Anthony Burgess sau cea mai mare parte romanului Un strop de pornografie maghiară de Péter Esterházy). Spre surprinderea mea, rezultatul a fost OK. Iar empatia nu funcționează întotdeauna perfect: la același roman de Burgess, am început traducerea cu secțiunea mediană, am continuat cu cea finală și am terminat-o cu începutul. Doar astfel s-a risipit pâcla ce învăluia prima treime a romanului; dacă aș fi tradus capitolele cronologic, făceam un mare fâs sau renunțam la traducere. Iar satisfacția a fost uriașă când semnalele venite dinspre cititori au fost îmbucurătoare și nimeni n-a sesizat câtă trudă și bătaie de cap se ascundeau în dosul fiecărei frazări firești.

De multe ori, empatia limitată poate fi compensată prin dialogul (cel mai adesea scris) cu un autor în viață, care își deschide sufletul în fața ta sau, în cazul autorilor răposați, prin aparatul critic al operei puse sub lupă. Când traduc Shakespeare, îmi doresc să „fiu” Shakespeare (un altfel de Shakespeare decât cel auto-cenzurat, arhaizant, fals poetic al traducătorilor din generațiile anterioare), unul viu, amestec de sublim și golăneală. Da, dar ce mă fac atunci când traduc o colaborare Shakespeare & Fletcher? Cei doi dramaturgi au voci distincte, își construiesc altfel personajele, apar fisuri în unitatea componistică a piesei… Am afirmat undeva că, în acest caz, deși am sesizat diferențele de stil și vocabular, am încercat să realizez un text unitar (…m-am trezit citat cu chestia asta în seria The Arden Shakespeare). Nu mi-e clar nici până azi dacă am fost un fel de Shakecher sau Fletspeare. Îi las pe alții să (mă) judece.

O întrebare la care cu greu aș putea da un răspuns satisfăcător (ar fi urmat de multe de ce-uri): cine am fost în timp ce lucram la proaspăt încheiata (re)traducere a piesei Arden din Faversham? Gary Taylor și alți câțiva shakespeareologi de marcă au ajuns la concluzia că Shakespeare fie a scris scenele 4-9, fie chiar 17 dintre cele 18 scene ale piesei (ultima purtând clar amprenta lui Marlowe) și au inclusa piesa în ediția 2016 a integralei Shakespeare de la Oxford; Sir Brian Vickers, autoritatea supremă în materie de studii de paternitate a textelor disputate, îi atribuie piesa integral lui Thomas Kyd, autorul celebrei Tragedii spaniole; unii exegeți înclină balanța spre Marlowe ca principal coautor, iar alții cred că piesa a fost scrisă de un amator de teatru care n-a făcut parte dintre dramaturgii profesioniști ai epocii. În timpul traducerii, mintea și inima mea au pendulat între momentele marloviene și shakespeariene care compun această scriere și ea va fi inclusă, în limba română, în integrala Marlowe. Cred că până și un exeget / îngrijitor de ediție / traducător român, chiar și din mărginimile spațiului Schengen, are dreptul să-și dea cu părerea într-o chestiune de istorie literară.

Și cine mai sunt atunci când traduc? Un grădinar care se luptă zilnic cu paragina care a cuprins grădina noastră de toate zilele numită limba română. Unul care încearcă să folosească așa cum se cuvine resursele limbii noastre neasemuit de bogate. Care suferă atunci când vede că 99% dintre traducătorii literari (fie ei de engleză, franceză sau spaniolă) habar nu au de concordanța timpurilor și nu știu că după așa-zisele verbe de afect, intelect și percepție la trecut n-are ce căuta imperfectul în subordonatele completive directe[1]; care se indignează când citește că personajul X „intră prin fereastră / ușă” (through) și nu „pe ușă”, vede la televizor reclame comerciale scrise de copy-writeri semianalfabeți (absolvenți, vezi, Doamne, de facultăți de comunicare, hm) care ne anunță că medicamentul x „are grijă pentru ficatul tău” (cares for), nu „de ficatul tău” sau filme polițiste în care personajul Y se bucură de „beneficiul îndoielii” (benefit of doubt), nicidecum de „prezumția de nevinovăție”[2]. Nu pot decât să-i dau dreptate lui Mircea Mihăieș, care în primul număr al României literare pe anul 2023 spune că suntem țara cu cea mai mare cantitate de nesimțire pe cap de locuitor, referindu-se la indiferența cu care a tratat media românească dispariția unor titani ai culturii române (Eugen Simion, D. R. Popescu). Eu mă refer la indiferența cu care tratăm, zi de zi, limba română, devenită o entitate volatilă, cețoasă, să nu spun de-a dreptul pe cale de dispariție.

[1] La acest capitol știu că cel puțin doi confrați de marcă, profesorul Coman Lupu și talentata Iulia Gorzo, îmi țin partea.

[2] Și iarăși, știu că ce mă doare pe mine îl doare și pe prietenul Radu Paraschivescu, dar… ce e de făcut? Ne-am afundat într-o mocirlă din care nu mai întrezăresc cale de ieșire.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (I)

Ar fi trebuit să fie un singur material. Despre cum se mulează identitatea pe cerințele textului, despre complicitatea autor-traducător, despre transportul de lux al ideii dintr-un spațiu lingvistic și cultural în altul, despre toate vocile mentale care-și caută nuanța definitorie. Despre soluții, blocaje, contexte și una dintre cele mai epuizante și spectaculoase (in my humble opinion) meserii din câte există.

Când am lansat această provocare – Cine ești/cine sunteți când traduci/traduceți? unor traducători pe care îi admir, mă așteptam să rostogolesc în online un text unic. Am primit multe asemenea texte. Unice. Adictive. Grozave. Iese ușor o mini-serie. Cu traducători, pentru și despre ei, la pachet cu o reverență consistentă din partea mea, cititoarea de pe genericul final.

P.S. La final i-am rugat pe fiecare să recomande o traducere la care au lucrat cu plăcere și o alta, a altcuiva, pe care au citit-o cu plăcere. S-a strâns deja de-o mică bibliotecă la mine în Inbox, dar, cum se pare că zic cu orice ocazie de cuvântare mai mult sau mai puțin publică, nu vreau să dau spoilere.

Sparge gheața Iulia Gorzo, care i-a tradus (între alții) pe Rushdie și pe Doerr, pe Franzen și pe Tarantino. Și care e sclipitoare, amuzantă și delicioasă epistolar, cum mă așteptam, de altfel.

Dragă Ioana,

La întrebarea „Cine ești când traduci?”, pentru care-ți mulțumesc, ți-aș putea
răspunde ca-n bancurile cu traducători: „Știu și eu, depinde de context, că doar I am large, I contain multitudes.” Dar ca să vă fac cunoștință cu câteva dintre identitățile mele de traducătoare, voi aminti de: Bosumflici (când nu-mi iese ceva, ca de pildă un joc de cuvinte ticălos), Mrs. No Contact (când închid telefonul cu orele, căci uneori nici musca n-are voie să mă tulbure decât dacă arde în bătătură sau plouă cu pucioasă), Mademoiselle de Io-mă-las-de-meserie-și-mă-duc-la-corporație-sau-oriunde-văd-cu-ochii
(când mă apasă prea tare condiția precară a traducătorului și jemanfișismul suveran în materie de cultură al sus-pușilor), dar și Emoționilă (când primesc câte un mesaj emoționant de la cititori sau când îmi spune cineva care se pricepe că a ieșit bine treaba), Kung Fu Master (când îi vin de hac acelui joc de cuvinte ticălos sau altuia asemenea) &Zen Master (între cărți, adică vreo două zile pe an). În rest, bine, mulțumesc, traduc.

În primul rând, îi admir pe toți colegii mei care duc cărțile până la capăt în bună stare. Nu-i puţin lucru. În anul care tocmai a trecut am remarcat destule traduceri excelente, dar dac-ar fi s-aleg una din goana calului, atunci aș menționa senzaționala limbă română din „Sezonul uraganelor” de Fernanda Melchor. Deși cartea în sine nu m-a entuziasmat, am gustat din plin traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari, cu un vocabular care pare să fi înghițit nenumărate tăvi cu jăratic pe când era mic, aşa că a crescut miraculos de mare și
bogat.

O traducere recentă pe care am iubit-o de la prima la ultima pagină este „A fost odată la Hollywood”, debutul lui Quentin Tarantino ca romancier. Și ce debut! Râd și acum când îmi amintesc dialogurile alea sclipitoare care m-au obligat să tot caut variante, să citesc și să recitesc cu voce tare până când băieții de la Hollywood au învățat în sfârșit să vorbească românește. Și uite că s-a făcut un an de când am terminat traducerea asta și încă mi-e dor de ea în fiecare zi.

#goodlife

Jurnal subiectiv de experiențe, obiecte și idei simpatice

Dincolo de evenimente, de happening-uri cu panaș, de pop-up shop-uri (o să vorbim săptămâna viitoare și despre ele), am hotărât să fac, din când în când, mici liste fără pretenții de ierarhii cu lucruri mici și mari care lărgesc cadrul, luminează momentul, mută accentul pe un pic mai bine, un pic mai frumos, un pic mai altfel. Sigur că el sunt personale și funcționează ca niște emanații subiective ale traseelor și experiențelor mele urbane, dar obiceiul de a strânge într-un colț mental ce a fost cu miez, sens și gust într-o săptămână cred că e ușor de replicat – și ca gest, și ca terapie, într-un fel. O să încep azi, așadar, un mic jurnal estetic cu ce mi-a plăcut în săptămâna care tocmai s-a încheiat, inclusiv pentru că, uneori, starea de bine se construiești din felii disparate, eclectice și surprinzătoare de #goodlife.

O discuție cu Irene Vallejo. Cea care a scris Infinitul într-o trestie, volum apărut recent în colecția Anansi, Pandora M. Iubesc interviul ăsta și abia aștept să-l împărțim :-). E cu imagini prinse în litere (știați că litera M e o metaforă a valurilor mării?), cu biblioteca din Alexandria, cu discursurile lui Obama care se hrănesc din cele ale lui Pericle. Pentru mine, personal, e și un petic mai colorat în haina asta ponosită a jurnalismului cultural, dintre cele care te fac să cenușărești mai departe într-un spațiu care favorizează scandalul, dezvăluirea incendiară și stridența în detrimentul conversațiilor (rare și cu atât mai frumoase) care te modelează interior. Stay tuned 🙂

Cafeaua de la Bread and Spices. Am descoperit-o recent. Cum recent m-am reîntâlnit cu plăcerea asta un pic vinovată a cafelei to go, băută din goana calului, mixată cu mail-uri și conversații. Mă rog, au și niște cookies cu ciocolată, fără zahăr, care potențează experiența 🙂
Conversațiile, în sine. Mai scurte sau mai lungi. Epistolare sau față în față. Amuzante sau serioase până în unghii. Când sunt schimburi reale de idei, de stări, de experiență digerată similar și, totuși, diferit funcționează exact ca un cadou. Un fragment din gândurile altcuiva. O felie delicioasă de alteritate. Sunt lucruri care te hrănesc mental, care te relaxează, care creează complicități, care stimulează umanitatea. Conversația este, în fond, una dintre marile plăceri ale omenescului. Cu și prin ea ne construim, ne arătăm lumii și, uneori, ne aducem aminte cine suntem.
Îmi place Boiler X Guido. Ca spațiu, ca zumzet, ca stare. Vine cu zâmbet la pachet (am constatat că lucrul ăsta îmi e din ce în ce mai important). Compania mea pariază și pe Masala Latte, eu rămân cu banana bread 🙂

Am o listă destul de mare de cărți și de filme de încercat, la care se adaugă și câteva articole pe care le-am lăsat pentru weekend. (Între ele e și interviul lui Anderson Cooper cu ex-prințul Harry, despre care nu am, încă, nicio părere. Abia aștept să-mi nuanțez, dacă e cazul, părerea despre Moehringer, dar (și) asta e o altă conversație). Suficient cât să te rupi de veștile proaste cu care a plouat săptămâna asta și de proiectele care se anunță apocaliptice, cum ar fi „noile” (oare mai sunt noi, dacă sunt parțial moștenite, parțial înrăutățite?) legi ale educației. Mă pregătesc psihic să aprofundez tema asta, dar deocamdată e weekend, așa că respir adânc, ceea ce vă recomand și vouă.

La mine acasă au înflorit toate orhideele și ne bucurăm de ele mai ceva ca niște copii care constată dimineața că a nins afară. E frumusețe care se desfășoară lent, gradat, pe câte un pervaz și îți dă instantaneu senzația de miracol care nu are nevoie de aplauze. Cumva, toată camera se bucură de spectacol, suficient cât să nu se mai audă, în fundal, mașina de spălat.

Cam atât, deocamdată. Dacă e soare în ceașca de cafea și cald în calorifere, tot e bine 🙂

For Auld Lang Syne, my dear

De la CNN la o cohortă de bloggeri autohtoni, cred că îi numărăm pe degetele de la o mână pe cei care nu au făcut bilanțul anului trecut și nu ne-au învățat cum să bem mai multă apă, să iubim, să fim iubiți și, neapărat, să mergem la sală în anul proaspăt despachetat. Nu zic că-i rău, ci doar că bilanțul poate fi, de cele mai multe ori, redus la câteva minute de introspecție serioasă și necuantificată în like-uri, la tine pe canapea. Altfel, sigur, e bine să începi anul cu entuziasm… Și mai bine e să nu cazi în gândire magică.

Da, e minunat să-ți propui să fii varianta ta mai fit (și mai hidratată). Cu măsură. Cât să nu acumulezi niște saci de vină pe care să-i târăști după tine la primul lăsat pe tânjală. Sau de angoasă că nu ai început anul cu suficientă șampanie în pahar. Nu arăt cu degetul pe nimeni – devierile mele de la o viziune cât de cât echilibrată sunt și dese, și… substanțiale, dar încerc să țin calea cât mai dreaptă. Cătinel, cătinel. Pole, pole, cum se spune în swahili. Viața e cu de toate, anii sunt eclectici, oamenii sunt copleșiți de gânduri negre și mușcați de anxietate în cele mai bune contexte și invers, capabili să găsească, vorba lui Camus, sâmburele de vară din inima iernii.

Mie, anul acesta, mi-ar plăcea să scriu mai mult și să trăiesc mai mult în afara grijilor mele. Mi se pare un plan foarte ambițios. Sigur, de dorit îmi doresc toate lucrurile acelea, legate de ai mei și de mine, care, din păcate, nu stau în puterea mea și asupra cărora nu am control. Așa că rămân, la capitolul proiecție, cu planul foarte ambițios. Nu știu nici dacă o să reușesc, nici dacă nu cumva o să mă dezîncânt pe drum și o să virez în altă direcție. Și, într-un fel, e bine că nu știu. Orice succesiune de anotimpuri, interioare sau exterioare, înseamnă un șir de reglaje, mai mult sau mai puțin fine. Un acordaj continuu al minții la lume.

Anul meu a început cu mătase, apă turcoaz ca de pe Pinterest, scoici și frangipani. Vis, nu? Prea frumos. De notat că aceeași zi a avut în ea și febră, și Sprite pe post de șampanie, și Autan în loc de fond de ten. A fost și frumos, și complicat. Cam cum e mereu. Dincolo de filtre, hashtag-uri și înțelepciune ușor de viralizat, viața e cu ce se vede și cu ce nu se vede, cu răsturnări de situație și cu schimbări de dispoziție și, uneori, cu entuziasm și speranță în doze mult mai intense decât orice reel pe fundalul căruia se văd artificiile lui Gatsby, apud Baz Luhrmann.

Cumva, e primul an în care nu țin să mă renovez, ci să mă bucur mai mult de cine și cum suntem acum, să nu fac, poate, mai mult, ci mai mult din ce-mi place, să nu fiu mai slabă, ci mai sănătoasă (cât se poate), să învăț despre lume și despre mine (cine știe, în fond, câți ani mai stăm pe aici…).

Când am trecut în 2023 (cu antitermic și Sprite, cum spuneam), artificii nu am avut, dar am ascultat afară, într-o căldură umedă condimentată cu țânțari și adieri de Ocean Indian și de plumeria, o versiune de Auld Lang Syne desprinsă, parcă, din Podul Waterloo. Și am avut o floare albă pe post de luminiță în întuneric. Câteodată, ține și de ce alegi. Să crezi, să fii, să ții minte.

Hai să fim bine anul ăsta! Fără liste.

Auld Lang Syne Farewell Waltz, Waterloo Bridge, 1940