Trei

Reading splurge. Cărți, oameni și microbi.

Anul acesta am scris ceva mai puțin despre cărți ca de obicei, am renunțat să fac, în preajma târgurilor, seriale cu ce citesc oamenii, am vorbit mult (adică MULT) despre apariții recente, citit, piață, consum cultural, masă critică, marasm social și atrofierea relației omului cu textul scris în epoca radicalizărilor și a neașteptatului #brainrot. Uite că tehnologia se diversifică și că nu-i facem față – intelectual, social, emoțional, moral. Poate mai ales moral.

S-a tușit mult la Gaudeamus anul ăsta, dar microbul cel mai circulant și păcătos mi s-a părut, de mai multe ori, neomenia. Lipsa crasă de minimă delicatețe din neamul pe care-l iscă, de obicei, literatura în oameni. M-am trezit întrebându-mă oare ce rost are să citești dacă asta nu te face mai empatic, mai intuitiv, mai receptiv la ce e în jur, mai abil social, mai înțelegător cu straturile și asperitățile umanității, mai atent la ochii omului decât la cearcănele de sub ei, mai mișcat de poveste decât de copertă. Mai bun. Cu ceilalți, cu tine. Pe cuvânt că nu știu. Nu știu de ce citesc și de ce scriu oamenii dacă frumosul de nenumit dintre cuvânt și lume nu-i schimbă, nu-i lasă mai puțin locuiți de flecăreli, cleveteli, dezbinare și micile meschinării ale comunităților mari. Asta sunt târgurile, câteva zile – niște comunități mari de oameni care citesc. Sau scriu. Sau traduc. Sau toate la un loc. A plouat mizerabil anul acesta, am fost toți anxioși, încordați, grăbiți. Spațiul de grijă al omului pentru alt om mi s-a părut mai îngust ca niciodată. Dar poate că asta e doar lentila mea, care e aburită de ceva timp. Cred, cu toată greutatea truismului și a repetitivității lui, că-mi plac mai mult oamenii buni și calzi decât intelectualii cinici, închiși în turnurile lor de cărți.

Acestea fiind zise și scrise, să trecem la cărți și cele câteva vorbe și idei de la care mă încăpățânez să nu abdic.

Nu recomand decât cărțile în care cred. Sincer. Pentru că altfel mă uzez moral și nu sunt credibilă. Nici măcar pentru mine. Așa se face că refuz contexte și că nu prea am… cumetrii. Am o listă de citit, însă, pe care am pus Anul în care nu am murit, de Carmen Uscatu (Humanitas), Mereu cu gândul la ea, de Jean-Baptiste Andrea (Trei), Boala &Războiul. Jurnal 2020-2024, de Radu Vancu (Polirom), Soarele negru, de Bogdan-Alexandru Stănescu (Trei). Mă îndoiesc că o să reușesc să citesc mult mai mult de Sărbători, dar pe astea le aștept ca pe dimineața de Crăciun.
Am citit și mi-au plăcut enorm In memoriam, de Alice Winn și Ministerul timpului, de Kaliane Bradley (Litera). Livrești, intertextuale, inteligent construite ca arhitectură epică, spasmodice emoțional, cu detalii care strălucesc ca niște raze frânte de speranță în defrișarea interioară pe care o aduce depresia. Le-am citit profesional, pentru că aveam de vorbit despre ele, m-au bucurat livresc, estetic, uman.
Așa cum nu toate interpretările muzicale, nu toate prestațiile actoricești și nu toate cărțile sunt valoric egale (ce dramă ar fi!), nici toate traducerile nu sunt la fel. Chiar nu sunt la fel. Mi se pare absurd să le punem pe același raft doar pentru că există presiune socială în acest sens și pentru că ne e frică să deschidem ochii atunci când e gol împăratul. Ceea ce înseamnă că le voi pomeni ca și până acum pe toate, dar îmi voi face reverența de rigoare atunci când într-adevăr ceva mă impresionează prin eleganță sintactică și ingeniozitate semantică, prin transfer superb de sens și stare dintr-o limbă într-alta. Aplauzele mele (din acest text, cel puțin) merg către Adriana Bădescu și Bogdan Perdivară.
Cartea mea de suflet e de la Moș Nicolae :-). Se cheamă Cabinets de Curiosités. La passion de la Collection, de Christine Davenne și Christine Fleurent, Éditions de La Martinière. Are… tot ce-mi place, de la Nautiluși la Onacratulus, studioli, Malplaquet House, hibridizări ingenioase de bizarerii care-ți cablează iremediabil ochiul la minte și te duc în starea aceea atât de rară, proprie mai mult primilor ani de viață și atât de puțin accesibilă adultului obosit de vacarmul lumii lui: încântarea. Ele se cheamă Wunderkammer dintr-un motiv anume :-). În plus, cartea începe cu un citat din Yeats. Ce să vrei mai mult?
#thebookIchampion este, luna aceasta, cartea de memorii a lui Aleksei Navalnîi, Patriot, apărută la Litera în traducerea lui Gabriel Tudor. Despre ea am scris mai pe larg într-un articol care urmează să apară în primele luni ale anului următor și am vorbit la târg în toate momentele în care am putut. Din rărunchi și din foame de conținut relevant, real, cutremurător, care ne pune în față istoria recentă și ne spune uite, asta e libertatea, așa arată ea și atât de ușor o pierzi când îți pierzi curajul.
Veronica D. Niculescu, Tania Radu, Oana Boca &Bogdan-Alexandru Stănescu, Ștefan Colceriu, Ana Barton, Shauki Al-Gareeb, Alina Pavelescu, Roxana Petrescu, Ioana Both &Florin Bican, Marcia Marin, Liviu Szoke, Oana Gheorghiu, Anca Ilie, Nona Rapotan, Noemi Meilman, Bianca Sărățeanu, Alina Calancia, mă bucur că ne-am văzut. Chiar și așa, din goana calului vlăguit. Sper să nu fi ratat pe nimeni. Dacă da, să-mi fie cu iertare. Am păstrat fiecare zâmbet și fiecare cuvânt bun. Ele sunt caruselul meu de imagini.
Poate cel mai frumos a fost în studio la Marius. Life is live. Un minut, treizeci de secunde, zece secunde, play. Magia asta e un fel de drog. Te poartă dincolo de oboseală și de zgomot, lăuntric și exterior (nu e Gaudeamus dacă nu țipă o sârbă de undeva, din difuzoare, cum nu e Bookfest dacă nu miroase a mici). Doar cealaltă, aia care mută sori și stele, o întrece de nu se vede.

Mai scriu. Mai am câteva cărți despre care nu se poate să nu scriu.

5 cărți care au construit vara asta

Am citit mai puțin ca de obicei, dar, cumva, mai consistent. Ca într-o dietă cu mai puține calorii și mai mulți nutrienți. Nu am reușit să duc până la sfârșit decât cărțile cu adevărat bune (pentru mine), care m-au luat în lumea lor și au blurat-o măcar pe la colțuri pe a mea, care m-au decupat de urgențele mele și m-au tras în țesătura unui epic infestat măcar pe alocuri cu poezia despre care vorbește personajul lui Robin Williams în Dead Poets Society. La final de august, m-am gândit că le datorez o reverență măcar pentru faptul că, între paginile lor, am fost mai vie, mai acasă și mai eu însămi, în siguranța pe care ți-o dau scrierile bune din care se hrănește memoria.

Legământul apei, de Abraham Verghese, Litera. A fost #thebookIchampion, un hashtag pe care intenționez să-l mobilez mai departe și cartea care m-a readus pe mare asta adictivă a ficțiunii, o thalassa pe care toți cititorii (eu nu sunt dintre cei înrăiți, mai degrabă dintre cusurgiii care pot deveni oricând entuziaști și invers) o simt numai a lor. Am scris pe larg despre ea și despre măsura în care m-a amprentat aici. Ce știu sigur e că la Verghese o să mă întorc și că elefantul din cartea aceasta, Damodaran, nu locuiește doar în Parambil și-n narațiune, ci și în colecția mea personală de povești-talisman, dintre cele care se întorc să te viziteze în vis.
Abraxas, de Bogdan-Alexandru Stănescu, Polirom. Mi se pare ireal că am ajuns atât de târziu la cartea aceasta, probabil una dintre cele mai solide, spectaculoase, bântuitoare, magnetice ficțiuni scrise de un autor român din câte am citit eu. Îi iubesc geografia, traumele care cresc liric în alveole narative de un livresc delicios, splendoarea și ingeniozitatea lexicală, complexitatea personajelor care au voce, răsuflare, umbră și umbre. M-am plimbat, după ce am citit, pe strada Parfumului în căutarea casei în care au trăit Voronca și Colomba, am dat peste cea în care au locuit Silvia Kerim și Mircea Veroiu, am simțit Bucureștiul ca pe o enormă literatură care crește haotic și superb, mâlos, devastator de frumos și de crud, și de inegal în polifoniile lui secrete. Abia aștept să mai citesc ce scrie Bogdan, pentru că literatura lui e puternică și copleșitoare, cum sunt scrierile oamenilor al căror talent strălucește dincolo de timpurile lor.
Cuțitul, de Salman Rushdie, Polirom. Am așteptat mult cartea aceasta, din care au rămas cu mine ecourile umane, dar și culturale pe care le presupun agresiunea, mutilarea, hazardul care-și taie drum în carnea altuia. Sunt imagini – vizita lui Andrew Wylie în rezerva lui Salman cel rănit, relația cu propriul corp mutilat, corporalitatea fricii, iadul medical, sfârșitul lui Martin Amis – care vor rămâne cu mine, sunt altele care-n montajul meu (cine sunt eu?, sigur, dar toți cei care citim ne construim, chiar și fără voie, un punct de vedere) ar fi picat: dialogul fictiv cu atacatorul, vocea fabricată narativ a unui celălalt ucigaș. M-am străduit să empatizez cu el și să-i înțeleg relevanța (măcar ca piesă tehnic coerentă în eșafodajul cărții), dar, vorba poetului, mai întotdeauna britanic, it wasn’t really my oyster. Rămân cu imaginea lui Orfeu cântând în fața ororilor, a „războiului mondial al poveștilor” în care trebuie să câștige flacăra deloc exagerat prometeică a celei mai agere Șeherezade.
Foame. Memoriile corpului (meu), de Roxane Gay, Black Button Books. Cartea aceasta e definită de curaj. Curajul de a scrie simplu, direct, din interiorul abuzului, al diferenței, al stigmei, al excesului, al somatizărilor, al câmpului de luptă care e corpul diferit. Gay scrie despre toate nuanțele privirii asupra corpului, despre cum sculptează ea prejudecata, despre constructul cultural care sunt, deopotrivă, frumusețea și diformitatea. Mi-a plăcut curajul așa cum nu mi-a plăcut același tip de bias cum e cel de care se plânge când spune că „Oamenii preferă poveștile fetelor prea slabe care se înfometează, care fac prea multă mișcare, care sunt cenușii și scheletice, care dispar sub ochii noștri.” E același tip de judecată, aceeași privire care evaluează exteriorul ignorând durerea de sub înveliș, dar am luat ca pe un faux pas narativ, nu neapărat etic. Rămân cu „foamea de a nu mai suferi”, un teritoriu familiar și, cumva, foarte democratic, pentru că modurile prin care un om se ascunde de privirile celorlalți sunt, din păcate, cea mai frecventă, bizară și neobosită formă de ceativitate umană, aproape umăr la umăr cu violența.
Demon Copperhead, de Barbara Kingsolver, Trei. Mărturisesc că am început să o citesc curioasă fiind cum e ex aequo-ul lui Diaz (Barbara Kingsolver și Hernan Diaz au împărțit premul Pulitzer în 2023). Ambele cărți sunt magistral scrise. Ca arhitectură epică și ca voce de personaj transportată în contemporaneitate păstrând în ADN-ul său vocea clasicizată a lui David Copperfield, așa cum l-a scris Dickens, Demon Copperhead e o performanță. E și parte dintr-un trend care mă interesează profund, acela de a rescrie literatura de ieri cu bagajul cultural al celei de azi, cu un punct de vedere nou și nuanțat în subteranul (sau chiar pe veranda aflată în plin soare a) poveștii. E de studiat același lucru la Impostorul lui Zadie Smith, e ce abia aștept să văd cum rezolvă Percival Everett în James (o întoarcere contemporană la Huckleberry Finn, al lui Twain, cu un Jim care devine James în prim plan).

Cam așa a fost vara #decitit. Mai am pe listă (și sper să bifez) Ultimul vis, de Almodovar, Tăcerea vine prima, de Ioana Stăncescu, The Ministry of Time, de Kaliane Bradley, The Bad Boy of Athens, de David Mendelssohn (tot nu am ajuns la ea!), Cineva cu care să fugi de acasă, de David Grossman. Dar mă prinde sigur toamna cu ele 🙂

Reading…Feast

Adică un festin cu cărți, poate și pentru că nu sunt fana top-urilor, a cărților literalmente repovestite în pseudo-cronici reducționiste sau a lecturilor fashionable, cam ca poza de iarnă la Mița Biciclista. Mi s-a părut însă util să povestesc, eventual în serial, cam ce am citit frumos în ultima vreme, ce vreau să citesc, ce e pe longlist, ce stă pe noptieră. Totul cu o secțiune specială de cărți pentru copii, dat fiind că au apărut niște bijuterii de cărți care mă decupează și pe mine, adultul, din task-urile mele și mă redirecționează spre un spațiu de joacă. Interior 🙂

Impostorul, de Zadie Smith, Editura Litera, e una dintre cărțile care chiar m-au entuziasmat în ultimul timp – pentru că e curajoasă, fără a fi tezistă, pentru că se joacă inteligent cu fresca socială în raport cu ideologia, pentru că dă jos autorii de pe rafturi și-i transformă în personaje – Dickens e nesuferit, Thackeray oubliabil, Byron electric inclusiv in absentia. Ce face Smith în acest nou roman, cred că singurul tradus, la ora actuală, de pe lista celor mai bune zece romane din 2023, conform The New York Times, e un exercițiu al privirii contemporane, amprentate de gen, clasă socială, consum mediatic și biografie seismic întreruptă de hazard, adulter, boală, tragedie. Eroina lui Zadie, doamna Touchet, e locuită de literatură, iubește conversația, e prinsă într-un triunghi amoros, interesată de discriminările rasiale și religioase și fascinată de un proces care a acaparat imaginația britanicilor din toate straturile sociale: procesul Tichborne, în care un moștenitor aparent dispărut își face o intrare spectaculoasă în lumea monden-legislativă cerând, evident, acces financiar la o origine nobiliară. De la qui pro quo la intarsii de metaroman, Zadie Smith jonglează nu doar cu istoria, ci și cu canoane și motive literare pe care le deconstruiește și le reorchestrează în cheie perpetuu ironică. Impostura ajunge să fie, în cele din urmă, o dimensiune care-i poate fi atribuită și lui Arthur Orton, „Pretendentul” din procesul Tichborne, și lui William Ainsworth, autor prolific, dar mediocru, și Elizei Touchet, verișoara lui pe-jumătate-iubită-și-niciodată-scriitoare. Despre toate am avut șansa să vorbesc puțin și la Gaudeamus, cu admirabilii scriitori Ioana Pârvulescu și Radu Paraschivescu – s-a râs, s-a explorat, s-a stabilit că romanul e un deliciu intelectual.

2. O odisee, de Daniel Mendelsohn, Polirom, e o carte la care am ajuns târziu. Prea târziu. Probabil una dintre cele mai frumoase pe care le-am citit anul acesta (e umăr la umăr, pentru mine, cu Yanagihara și Către paradis). Știam, intuitiv, că va fi așa. Subiectul îmi trecuse pe la ureche: călătoria fiului și a tatălui octogenar în meandrele textului homeric și într-o croazieră contemporană, pe urmele lui Ulise. Textul însă conține un al treilea nivel, o călătorie complet dezbrăcată de patetism în interiorul tulburatei relații dintre cei doi. E un antiBildungsroman, o examinare lucid duioasă a apropierii umane, a texturii unei deveniri în care constantă e doar călătoria. Tatăl și fiul sunt enigme unul pentru celălalt. Faptul că iubirea trece de rațional și căutarea celuilalt se țese în continuare și mult după ce firul vieții se destramă e, într-adevăr, de domeniul mitologiei. Zeii lui Mendelsohn sunt adesea figuri academice, ritualul și mitul se confundă într-o contemporaneitate presărată cu iPAD-uri, bilete de tren, mâncare italienească și anticoagulante, dar iubirea se sustrage analizei, rămâne zăvorâtă în obiecte (cum e patul pe care Jay Mendelsohn îl imaginează pentru fiul lui, dintr-o ușă de dulap, oglindă a patului pe care Odiseu îl rânduiește pentru Penelopa și pentru el din trunchiul unui măslin) sau în cuvinte lipsă. O poveste cum e aceasta trăiește prin spațiile pe care le generează – în tramă, dar și în cititori: spații de frustrare, de angoasă, de tandrețe, de eroism care se confundă, blând, cu cotidianul. În sfârșit, e o poveste despre doliu și pierdere, despre memorie și despre scrierea celuilalt, despre învățare ca formă absolută de rafinare a ființei interioare. Despre generații disjuncte, care nu reușesc să construiască un teritoriu comun, dar care au mereu la îndemână o plută pe care să navigheze cot la cot. Pluta aceasta este ficțiunea.

Conversație între Daniel Mendelsohn și mama lui, Marlene, despre Jay Mendelsohn, eroul absent al poveștii lor

3. Portretul căsătoriei, de Maggie O’Farrell, Anansi. Am așteptat mult cartea aceasta, cam de când am citit Hamnet, despre care am mai scris aici. Romanul, care ar trebui să fie povestea unui uxoricid, e, cam cum a fost și Hamnet, o depănare a straturilor ființei, a sălbăticiei care ne locuiește, a subtilităților neîmblânzite prin care devenim reverb al naturii. Lucrezia de Medici, căsătorită împotriva voinței la numai treisprezece ani cu Alfonso, duce de Ferrarra, la 3 iulie 1558, amintește de o altă Lucrezie, Borgia de această dată, căsătorită cu Alfonso d’Este, duce de Ferrara, la 1502 (m-am tot gândit, citind, că Ferrara e iadul Lucreziilor). Lucrezia din carte e un copil neiubit care îi servește autoarei drept metonimie a femeii de condiție foarte bună din secolul XVI: o monedă de schimb, de troc politic, în multe situații, a cărei fertilitate e subiect public la curțile unde nimerește și unde moare, tot metonimic, cu o frecvență amețitoare. Altfel spus, dacă nu o ucid nașterile succesive, devine, cel mai adesea, victima unui soț fie plictisit, fie gelos, fie pur și simplu captiv într-un impuls de moment. O’Farrell notează, de altfel, la final, că sora Lucreziei, Isabella și verișoara ei, Dianora, sfârșesc în același fel, fără ca acest lucru să șocheze prea tare familiile acestor fete care pleacă adesea direct din camera copiilor în alcovuri maritale periculoase. În toate sensurile posibile. Substanța cărții, inspirată mai mult de poemul lui Browning, My Last Duchess, decât de portretul de căsătorie al Lucreziei, e tocmai poezia prin care se construiește ființa ei dincolo de rigorile politice și matrimoniale, de rochiile care o strâng și de intrigile care o interesează prea puțin. Citind-o, traversezi o galerie de artă în care narațiunea recuperează (adesea sonor sau tactil) tablouri interioare, trăirea intimă, cea sugrumată social, care funcționează însă ca un marker identitar. Și, dacă ficțiunea lui O’Farrell scapă din chingile strânse ale istoriei, viața aceasta, de curte văzută din spatele vălurilor sau prin gaura cheii, e un amestec de apăsare și superbitate, de meditație niciodată rostită cu privire la felul în care oamenii dispun de alți oameni. Tumultul lăuntric rămâne o specialitate a autoarei, care excelează în arheologia emoțională care-i transformă personajele în ființe spectaculoase, premonitorii, extrem de înzestrate, pentru care libertatea stă într-un fuior de vânt sau într-o rază solitară de lumină, rătăcită în draperii de catifea.

Acum citesc Shakespeare. The Man Who Pays the Rent, Penguin Random House, o serie de conversații fascinante ale lui Judi Dench cu Martin O’Hea, care oferă nu numai o lectură acaparatoare a personajelor shakespeariene, ci și spectacolul splendid al vieții care, deși aproape sinonimă cu artă, își păstrează fațetele ludice și rămâne străină de morgă. Kenneth Branagh a spus despre această carte că e o scrisoare magică de dragoste adresată lui Shakespeare. Este, într-un fel. E și despre plăcerea cititorului de a descoperi profunzimi într-un text care nu pare niciodată să-și epuizeze surprizele, e și despre arta actorului de a da aceste descoperiri mai departe. O citesc târziu, când sunt deja prea obosită ca să rezist mai mult de câteva pagini, dar mă bucur de fiecare rând.

Ce vreau să citesc. Ei, aici intră multe lucruri și mă îndoiesc că am suficiente zile libere de Sărbători, dar, în linii mari, sper să încapă în ele ceva din următoarele titluri: Demon Copperhead, de Barbara Kingsolver, Anansi (am citit celălalt Pulitzer pe 2023, Încredere, de Hernan Diaz, Litera, și sunt curioasă cum arată ex aequo-ul), Lecturi olfactive ale pielii, de Claudiu Sfirschi-Lăudat, Junimea (tot ce scrie Claudiu e scăpărător și cartea asta chiar m-a făcut foarte curioasă), A opta viață, de Nino Haratischwili, Trei (e intimidant de groasă, dar e un început de saga despre care am auzit numai de bine, așa că m-aș apropia), Să tai în piatră vie, de Abraham Verghese, Litera (tot o saga, dar una care începe cu gemeni, în Etiopia anilor ’70 – am răsfoit-o puțin, pour la bonne bouche, într-o seară și pare magistral scrisă).

P.S. Franzen e de mult timp pe listă, dar soarta ne e potrivnică 🙂 Sper să se inventeze a opta zi a săptămânii pentru el.

Deocamdată aici se termină festinul. Mi-aș dori să revin curând, cum spuneam mai sus, cu o secțiune numai de cărți pentru copii – au apărut niște cărți ATÂT de frumoase că mai au puțin și-mi provoacă o regresie în copilăria aceea îndepărtată, de dinainte de teme și de cititul cu lumină suplimentară :-).

Dacă aveți idei, sugestii sau impresii, mai ales pentru listele de cărți de Sărbători, feel free :-). Pe curând!

DE PUS ÎN BAGAJ

Dacă ați plecat deja, vă invidiez. Dacă nu, știu că empatia mea nu vă ajută foarte mult, așa că am făcut o mini-listă bibliofilă de ridicat moralul. Știu, un bagaj în plus, dar cum (ne) fericirea (casnică sau de birou) produsă de o relație atât de stabilă cu laptopul se cere neapărat tulburată când îți bate iulie la geam, mi-am propus ca literar, cel puțin, să fiu eu the other woman.

So, let’s dance. (Adică să citim pe plajă/în hamac/în copac/ pe marginea piscinei/departe de licărirea vinovată a Inbox-urilor. Vorba lui Baz Luhrmann, wear sunscreen.)

O să încep cu minunea asta de carte a lui Radu Paraschivescu, Acul de aur și ochii Glorianei, Editura Humanitas, pe care spre rușinea mea nu am ajuns încă la librărie să o iau (mea maxima culpa), dar care e prima pe lista mea de vară. Pentru că o intuiesc nerușinat de frumoasă, pentru că o aștept de foarte mult timp, pentru că ideea de călătorie glorioasă în secolul XVI e irezistibilă și luxuriantă ca portretele suveranei de pe copertă (toate sunt spectaculoase – Rainbow, Phoenix, Pelican), în sfârșit… pentru că iubesc literatura lui Radu Paraschivescu. Abundența ei imagistică, semantică, senzorială. Voluptatea detaliului. Țesătura tramei, verbul imediat recognoscibil. Aștept cu încântare să citesc cartea aceasta, de care mă leagă deja o vacanță încă neîntâmplată, despre care am aflat chiar de la autor acum ceva timp și pentru care m-am bucurat de-atunci, cu egoism și cu proiecția răsfățului beletristic foarte clar conturată în fața ochilor.

Ascensiunea, de Nikos Kazantzakis, Humanitas Fiction, e un soi de manuscrito encontrado, varianta Cambridge 1946, colț cu Franța lui 2021. 75 de ani între scriere și publicare. E o poveste despre supraviețuire și regăsire într-o Cretă devorată de propria mitologie, despre umbre și livezi de măslini, despre îngeri despicați cu sabia, care umplu munții și câmpiile insulei. Hipnotic, într-adevăr. De neocolit vara asta.
Frica în Occident, de Jean Delumeau, Art. Știu, n-ai zice că e o carte de vacanță (nu că ar fi Kazantzakis mai asortat cu factor de protecție 50 :-)), dar e fascinantă, e provocatoare cultural (ca subiect, ca reprezentări ale fricii, ca bibliografie, ca frescă socială, ca studiu antroplogic). Plus că aceasta e o listă subiectivă și profund eclectică. Fiecare cu bagajul lui 🙂
Burnout, de Emily și Amelia Nagoski, Litera. Cartea asta îmi trebuie, pur și simplu. Simt nevoia să-mi spună cineva că mai am de învățat despre subiectul ăsta, că mi se pare că-l trăiesc perpetuu. Și mă ia, ușor, ușor, frica, la modul prea puțin occidental. Sincer, acum, cred că suntem insuficient educați cu privire la viralitatea acestei stări, la efectele ei pe termen mediu și lung, la felul în care ea va recalibra, în timp mult mai scurt decât ne imaginăm, piața muncii. Despre Burnout am scris, acum aproape doi ani, pentru Forbes Life, acest text care mă sperie puțin prin calitatea lui premonitorie. Între timp în căștile mele colorate se aude altă muzică, ceea ce nu e deloc un lucru rău.
Viața bună, de Cristian Iftode, Trei. Nu doar un contrapunct la Burnout :-). Cartea asta mă cheamă cu șapte guri, pentru că integrează ochiul filozofic în cotidian și modelează privirea cu subtilitate și alonjă culturală. E o carte care mustește de erudiție, fără a fi greoaie. Îmi aduce aminte de cum l-a tras Alain de Botton de mânecă pe Proust până l-a pus sub reflectorul unor generații care-l citeau, poate, prea puțin. În sfârșit, pentru că simt că-mi lipsește prea des din farfurie felia de înțelepciune care împacă lumea de-afară cu lumile pe care le port pe dinăuntru. Între atâtea tulburări, cartea asta pare o insulă de pace.
Despre Diana. Povestea unei prințese spusă de ea însăși, de Andrew Morton, Editura Corint, mă veți auzi povestind live, miercuri, pe pagina Cărturești, într-o companie selectă: Nigel Bellingham – Country Director British Council România, Raluca Michailov – General Manager BP Publishing Media, director Forbes România, Filip Lucian Iorga, istoric, Irina Markovits – consultant fashion și imagine publică, Irina Păcurariu – jurnalist TVR, Andreea Hentea – jurnalist TV Mania, Alex Gâlmeanu, fotograf. Împreună încercăm să răspundem la întrebarea Cum se uită secolul XXI la Prințesa secolului XX? Dincolo de eveniment, însă, biografia are marele merit de a recupera vocea Prințesei de Wales prin transcrierea casetelor cu interviurile originale, are un material fotografic bogat, se citește ușor și, una peste alta, publicarea ei e o reverență frumoasă făcută Dianei care, pe 1 iulie, ar fi împlinit 60 de ani. Detalii despre dezbatere găsiți aici.
Cât aur ascund aceste coline, de C Pam Zhang, Nemira. La cartea lui Pam m-a dus interviul lui Marius, care mi s-a părut scăpărător. Abia aștept să o citesc, nu doar pentru că a fost longlisted la Booker în 2020 și pentru că împușcă premiu după premiu, ci pentru că, din ce mi se șoptește în cască :-), e, metonimic vorbind, o pagină de literatură în stare pură, din cele care generează adicție și pură plăcere intelectuală.
Aștept cu toată inima să citesc cartea Simonei Preda, Cabinetul albastru, Litera. De Simona mă leagă multă literatură și cred că va fi o mare bucurie să mă iau de mână cu eroina ei, pe care o intuiesc vălurită de multe ape interioare, și să străbat orașele ei de culoare, de frici, de lumini, de taine. Sunt de pe acum recunoscătoare pentru tot ce voi citi.
Am lăsat la final opțiunea fashionable: Anomalia lui Le Tellier, Anansi. Da, pentru că toate lumea vorbește despre cartea asta și da, atât sunt de superficială :-). Se adaugă la rețetă Prix Goncourt 2020. Cu plăcere 🙂

Cam atât, că deja pare că am un concediu luuuung cât nici în basme nu s-a povestit, e 20.30, sunt frântă și îmi doresc fierbinte ca relația mea cu net-ul să ia pauză, măcar câteva ore. Ne mai vedem, ne mai citim, mai povestim, mai facem bagaje și mâine :-).