Pulitzer

Am citit mai puțin ca de obicei, dar, cumva, mai consistent. Ca într-o dietă cu mai puține calorii și mai mulți nutrienți. Nu am reușit să duc până la sfârșit decât cărțile cu adevărat bune (pentru mine), care m-au luat în lumea lor și au blurat-o măcar pe la colțuri pe a mea, care m-au decupat de urgențele mele și m-au tras în țesătura unui epic infestat măcar pe alocuri cu poezia despre care vorbește personajul lui Robin Williams în Dead Poets Society. La final de august, m-am gândit că le datorez o reverență măcar pentru faptul că, între paginile lor, am fost mai vie, mai acasă și mai eu însămi, în siguranța pe care ți-o dau scrierile bune din care se hrănește memoria.

Legământul apei, de Abraham Verghese, Litera. A fost #thebookIchampion, un hashtag pe care intenționez să-l mobilez mai departe și cartea care m-a readus pe mare asta adictivă a ficțiunii, o thalassa pe care toți cititorii (eu nu sunt dintre cei înrăiți, mai degrabă dintre cusurgiii care pot deveni oricând entuziaști și invers) o simt numai a lor. Am scris pe larg despre ea și despre măsura în care m-a amprentat aici. Ce știu sigur e că la Verghese o să mă întorc și că elefantul din cartea aceasta, Damodaran, nu locuiește doar în Parambil și-n narațiune, ci și în colecția mea personală de povești-talisman, dintre cele care se întorc să te viziteze în vis.
Abraxas, de Bogdan-Alexandru Stănescu, Polirom. Mi se pare ireal că am ajuns atât de târziu la cartea aceasta, probabil una dintre cele mai solide, spectaculoase, bântuitoare, magnetice ficțiuni scrise de un autor român din câte am citit eu. Îi iubesc geografia, traumele care cresc liric în alveole narative de un livresc delicios, splendoarea și ingeniozitatea lexicală, complexitatea personajelor care au voce, răsuflare, umbră și umbre. M-am plimbat, după ce am citit, pe strada Parfumului în căutarea casei în care au trăit Voronca și Colomba, am dat peste cea în care au locuit Silvia Kerim și Mircea Veroiu, am simțit Bucureștiul ca pe o enormă literatură care crește haotic și superb, mâlos, devastator de frumos și de crud, și de inegal în polifoniile lui secrete. Abia aștept să mai citesc ce scrie Bogdan, pentru că literatura lui e puternică și copleșitoare, cum sunt scrierile oamenilor al căror talent strălucește dincolo de timpurile lor.
Cuțitul, de Salman Rushdie, Polirom. Am așteptat mult cartea aceasta, din care au rămas cu mine ecourile umane, dar și culturale pe care le presupun agresiunea, mutilarea, hazardul care-și taie drum în carnea altuia. Sunt imagini – vizita lui Andrew Wylie în rezerva lui Salman cel rănit, relația cu propriul corp mutilat, corporalitatea fricii, iadul medical, sfârșitul lui Martin Amis – care vor rămâne cu mine, sunt altele care-n montajul meu (cine sunt eu?, sigur, dar toți cei care citim ne construim, chiar și fără voie, un punct de vedere) ar fi picat: dialogul fictiv cu atacatorul, vocea fabricată narativ a unui celălalt ucigaș. M-am străduit să empatizez cu el și să-i înțeleg relevanța (măcar ca piesă tehnic coerentă în eșafodajul cărții), dar, vorba poetului, mai întotdeauna britanic, it wasn’t really my oyster. Rămân cu imaginea lui Orfeu cântând în fața ororilor, a „războiului mondial al poveștilor” în care trebuie să câștige flacăra deloc exagerat prometeică a celei mai agere Șeherezade.
Foame. Memoriile corpului (meu), de Roxane Gay, Black Button Books. Cartea aceasta e definită de curaj. Curajul de a scrie simplu, direct, din interiorul abuzului, al diferenței, al stigmei, al excesului, al somatizărilor, al câmpului de luptă care e corpul diferit. Gay scrie despre toate nuanțele privirii asupra corpului, despre cum sculptează ea prejudecata, despre constructul cultural care sunt, deopotrivă, frumusețea și diformitatea. Mi-a plăcut curajul așa cum nu mi-a plăcut același tip de bias cum e cel de care se plânge când spune că „Oamenii preferă poveștile fetelor prea slabe care se înfometează, care fac prea multă mișcare, care sunt cenușii și scheletice, care dispar sub ochii noștri.” E același tip de judecată, aceeași privire care evaluează exteriorul ignorând durerea de sub înveliș, dar am luat ca pe un faux pas narativ, nu neapărat etic. Rămân cu „foamea de a nu mai suferi”, un teritoriu familiar și, cumva, foarte democratic, pentru că modurile prin care un om se ascunde de privirile celorlalți sunt, din păcate, cea mai frecventă, bizară și neobosită formă de ceativitate umană, aproape umăr la umăr cu violența.
Demon Copperhead, de Barbara Kingsolver, Trei. Mărturisesc că am început să o citesc curioasă fiind cum e ex aequo-ul lui Diaz (Barbara Kingsolver și Hernan Diaz au împărțit premul Pulitzer în 2023). Ambele cărți sunt magistral scrise. Ca arhitectură epică și ca voce de personaj transportată în contemporaneitate păstrând în ADN-ul său vocea clasicizată a lui David Copperfield, așa cum l-a scris Dickens, Demon Copperhead e o performanță. E și parte dintr-un trend care mă interesează profund, acela de a rescrie literatura de ieri cu bagajul cultural al celei de azi, cu un punct de vedere nou și nuanțat în subteranul (sau chiar pe veranda aflată în plin soare a) poveștii. E de studiat același lucru la Impostorul lui Zadie Smith, e ce abia aștept să văd cum rezolvă Percival Everett în James (o întoarcere contemporană la Huckleberry Finn, al lui Twain, cu un Jim care devine James în prim plan).

Cam așa a fost vara #decitit. Mai am pe listă (și sper să bifez) Ultimul vis, de Almodovar, Tăcerea vine prima, de Ioana Stăncescu, The Ministry of Time, de Kaliane Bradley, The Bad Boy of Athens, de David Mendelssohn (tot nu am ajuns la ea!), Cineva cu care să fugi de acasă, de David Grossman. Dar mă prinde sigur toamna cu ele 🙂

”Pentru mine nu există un punct fix, un ACASĂ cu A. *Acasă* e o stare de spirit.”

Jhumpa Lahiri e una din cele mai versatile voci ale literaturii contemporane. Câștigătoare a Premiului Pulitzer Prize, a PEN/Hemingway Award, decorată de Obama cu National Humanities Award, Lahiri e una din cele mai subtile exploratoare ale meandrelor identității construite, moștenite și diluate în experiența umană de fiecare zi. Mulțumesc Editurii Nemira, care i-a publicat în limba română romanele ”Distanța dintre noi” și ”Porecla”, pentru ajutorul acordat în realizarea acestui interviu.

– Ați spus la un moment dat că orice act artistic e ca o săritură de pe o stâncă. De ce săriți?

– Pentru că impulsul există. Arta e un impuls care ne conduce spre risc și spre necunoscut. E impulsul de a descoperi lucruri noi când ne asumăm riscul necunoscutului pentru a mai învăța câte ceva despre noi înșine și despre lume.

– Când am citit Porecla, Distanța dintre noi și cele mai multe dintre eseuri, mi s-a părut că un personaj recurent este Celălalt. Alteritatea aceasta seducătoare e cea care-l bântuie pe cititor cât timp locuiește în proza pe care o scrieți. A fost intenția dumneavoastră să creați un no man’s land care să funcționeze ca un acasă pentru noi toți?

– Nu am avut dintru început o intenție clară, conștientă. Nici acum nu am, deși scriu de mulți ani, deja niște zeci, dar îmi dau seama că sunt atrasă de personajele care sunt sau se simt în afara unui centru social sau cultural prestabilit și știu că voi continua să le explorez. Mă interesează conflictul dintre dorința și inabilitatea de a aparține, sau invers, toată acea ambivalență proprie multor oameni care-și doresc să se identifice cu un grup mai mare și care își dau seama că această identificare e o iluzie, că așa cum suntem toți conectați, suntem și la mare distanță unii de alții. Și foarte singuri. Mă tot întorc la ideea aceasta în literatura mea.

– Traducerea în română a Distanței dintre noi (The Lowlands) conține cuvântul distanță. E multă distanță în apropiere și apropiere în distanță în cărțile dumneavoastră. Care e cea mai grea parte a cartografierii sufletului omenesc, atunci când scrieți?

– E o întrebare grozavă… Nu știu dacă am un răspuns coerent. Încerc să pătrund în interiorul personajelor mele, să înțeleg ce le bântuie, ce le destabilizează, ce le animă și, din acest punct de vedere, încerc să le locuiesc cât mai deplin. Dar nu știu dacă lucrurile acestea se aplică sufletului omenesc, la modul general, pentru că vorbim de un concept vast și foarte misterios pe care nu cred că m-aș putea încumeta să îl definesc. Cred că fiecare personaj e o încercare de a înțelege mai bine atât condiția umană, în infinita ei varietate, cât și multitudinea de experiențe care ne unesc, uman, indiferent de cine suntem și de unde venim. Toți venim dintr-un context, dintr-o intersecție de influențe și, cu toate acestea, originile au efecte diferite asupra identității noastre. Putem deveni persoane extrem de diferite și ne putem interpreta originea în atâtea și atâtea moduri. Cred că acesta e un punct comun al personajelor mele

– Numele sunt foarte importante în cărțile dumneavoastră. Propriul dumneavoastră nume public e diferit de cel care vi s-a dat la naștere, Gogol, din Porecla, se naște din nou sub un nume care îi e la fel de străin ca mantaua altcuiva. Ce e într-un nume?, cum ar fi zis Shakespeare.

– Numele sunt identitate, sunt cuvintele prin care ne distingem de ceilalți, deși împărțim numele acestea cu alții, nu e ca și cum fiecare ființă are un nume doar al ei. Numele vin din cultura noastră, adesea din literatură, el exprimă contradicția aceea inerentă dintre cine ești sau cine vei deveni și cine te-a creat, cine te-a crescut. Ele conțin generația anterioară ție. Ei sunt cei care ți-au dat nume. Numele influențează caracterul, și asta se știe. Însă numele doar par a fi o realitate fixă. Oamenii își schimbă numele pentru că le resping pe cele originale, pentru că sunt în conflict cu numele lor. Avem o relație cu numele noastre – le scurtăm, le iubim, le urâm, dar, la nivel lingvistic, ele vorbesc despre complexitatea relației noastre cu propria identitate.

– Sunteți unul dintre foarte puținii autori care, asemeni lui Nabokov sau Joseph Conrad, au scris în altă limbă decât cea maternă. Romanul pe care l-ați publicat în 2018, Dove mi trovo, e scris direct în italiană. Cum a fost experiența aceasta?

– Palpitantă și foarte dificilă, dar, în același timp, revelatoare. E o altă stâncă, o cu totul altă stâncă de pe care am ales să sar. E un punct în care, acum, mă simt în același timp relativ acasă și, totuși, extrem de conștientă că reprezint alteritatea. Pentru mine, a scrie în italiană, o limbă învățată, care nu avea nimic de a face cu educația, originea și viața mea de până acum, e ceva nou. Sunt în afara apelor mele teritoriale. E o altă perspectivă, o altă realitate, pentru că o limbă nouă reprezintă un alt mod de a gândi și de a vedea lumea. Pentru mine scrisul asta este – actul de a gândi și de a privi, de a-ți traduce observațiile în cuvinte și de a crea, poate, o poveste din acele observații. Sunt atâtea lucruri pe care le-aș putea spune despre această experiență… Am scris In altre parole, un soi de pregătire…

– … Eseurile.

– Da. Acolo am explicat ce m-a făcut să îmi asum scrisul în italiană și ce încerc să explorez, dar cred că totul se reduce la întrebarea originală despre alteritate. Atunci când scriu în italiană insist pe alteritatea mea. Nu am cum să nu devin, cu totul, Celălalt. Pătrund în acestă limbă din exterior. Vin aici din punctul meu de pornire, cu instrumentele mele, am niște resurse, dar am și limitări, îmi lipsesc anumite lucruri. Lucrez cu informație care crește pe măsură ce avansez pe acest tărâm lingvistic, dar italiana nu va fi niciodată ce este engleza pentru mine. Acesta e jocul. L-ai amintit pe Nabokov, el iubea jocurile…

– Mare jucător de șah…

– Iubea jocurile de toate felurile, în șah era expert, romanele lui sunt pline de referințe la ideea de joc, sunt structurate pe modelul jocurilor. Scrisul meu nu are acestă calitate per se. Iubesc literatura lui Nabokov, ce m-a atras când eram mai tânără a fost tocmai această calitate hibridă a scrierii lui, faptul că el iubea alte limbi și că le studia în profunzime, că voia să creeze ceva în interiorul lor. Mi s-a părut un impuls extraordinar. Când am început să-l citesc aveam optsprezece ani, nu aveam puterea de a crea o propoziție relevantă în altă limbă. E un joc și așa mă raportez la el, cu seriozitate, dar și cu spirit ludic.

– Ați amintit adesea despre cum ați vorbit, ați râs, ați trăit, ați mâncat și ați glumit în bengaleză, acasă, când creșteați, și ați făcut același lucru în engleză, în afara casei. Sunteți în bucătăria dumneavoastră de la Roma, eu vă intervievez din sufrageria mea de la București… Putem spune că, din punct de vedere cultural, ”acasă” e de fapt o graniță, e spațiul intim unde, paradoxal, se intersectează experiențe lingvistice, ritualuri, amintiri și proiecții ale viitorului?

– Acasă e un concept diferit pentru fiecare. Eu am ajuns să am o perspectivă oarecum nomadă asupra vieții. Am avut mai multe case. Mi-am creat câte un acasă în locuri foarte diferite. Cred că acesta e singurul model care mă definește. Ideea aceasta de a te dezrădăcina, de a învăța să exiști într-un spațiu nou e, cumva, în ADN-ul meu. Asta au făcut părinții mei. Mulți oameni pe care îi cunosc au părinți sau bunici care au călătorit pe distanțe foarte mari, fie pentru că au fost forțați sau pentru că au fost inspirați să facă asta, ca să-și trăiască viețile. Aceasta e realitatea pe care am învățat-o eu. Câteodată am reprodus-o, în viața mea adultă, din motive care au ținut de mine, din rațiuni mai mult creative decât economice sau politice, cum s-a întâmplat în cazul tatălui meu. Pentru mine nu există un punct fix, un ACASĂ cu A. Acasă e o stare de spirit. Din acest punct de vedere, mă simt acasă în limba italiană. Deși nu e un acasă întreg… Asta mă face să mă întreb și să-i întreb, la rândul meu, și pe alții unde suntem, de fapt, pe de-a-ntregul acasă? Ideea de acasă implică posesiune și identificare, o aderență totală. Starea asta de spirit ridică întrebări atunci când alți oameni intră într-un asemenea spațiu. Sunt chestiuni cu care civilizația noastră se luptă de la începuturile ei. Pământul meu, pământul tău, casa mea, casa ta… De ce se mută oamenii? Mobilitate a existat dintotdeauna. Interesant, însă, e că pentru unii dintre noi e natural să migreze, să traverseze granițe, pentru unii nu. Noi nu suntem ca acele specii care trebuie să se miște dintr-o parte a lumii în alta, nu există un ritual, există doar mai multe feluri de oameni. Unii se nasc, trăiesc și mor în același loc, alții nu au niciodată un asemenea sistem de referință, fie pentru că le e impusă o viață nomadă, fie pentru că așa aleg ei să trăiască. Sunt întrebări majore, iar repercusiunile logistice și emoționale sunt enorme. Înstrăinarea, exilul, dorul, nostalgia vin de-aici. Eu mi-am creat o viață relativ nomadă, mă mișc de pe un continent pe altul, ceea ce e, cumva, firesc pentru mine, dat fiind că am fost crescută de părinți care trăiau, emoțional, pe un alt continent și tânjeau după o lume diferită de realitatea noastră fizică, imediată. Lumea aceea îndepărtată s-a insinuat în viața noastră de fiecare zi, în limba pe care o vorbeam, în mâncarea noastră, în interacțiuni.

– E un răspuns minunat, care mă conduce firesc spre ultima întrebare. Există acest pasaj, în Distanța dintre noi, în care vorbiți despre liniștea de sub apă ca fiind similară experienței de a vizita un loc străin, a cărui limbă nu o vorbești. Într-un fel, în aceste ultime luni de criză mondială și izolare, cu toții am fost nevoiți să învățăm o limbă pe care nu o înțelegeam. Unde călătoriți, când nu mai aveți unde să mergeți?

– Eu așa mi-am început călătoria, în viață. Prin literatură. Prin povești. Prin povești pentru copii. În mintea mea, am început să mă mișc dincolo de granițele realității imediate, am început să mă expun altor geografii, altor moduri de a fi, prin cărțile pe care le citeam. Cred că literatura e cel mai puternic mod de a locui în interiorul altor suflete și de a ne translata în alte realități. Nu cred că există vreo formă de artă la fel de coerent potrivită unei asemenea călătorii și de eficientă în acest scop. Am citit mult în ultimele luni. A fost o consecință minunată a unei perioade foarte grele. Am citit mai multe romane complexe, foarte diferite unele de altele. Literatura e vehiculul perfect de călătorie în trecut, în viitor, în necunoscut, în locuri unde nu vei ajunge niciodată fizic. Prin ea poți avea experiențe pe care nu le vei trăi niciodată. Acesta ar fi răspunsul meu.

– Mulțumesc foarte mult. A fost minunat să am ocazia să vă cunosc.

– Mulțumesc și eu.

„Cred că literatura e cel mai puternic mod de a locui în interiorul altor suflete și de a ne translata în alte realități. Nu cred că există vreo formă de artă la fel de coerent potrivită unei asemenea călătorii.”

Etichetă: Pulitzer

5 cărți care au construit vara asta

Jhumpa Lahiri