Nu am mai aranjat de ceva timp o vitrină cu cărți, așa că, dacă tot avem câteva zile libere de Sărbători, m-am gândit să le încărcăm cu verb, cu imagine, cu proiecție, cu reflecție, cu tot ce încape într-un coș (pascal) cu lucruri bune… de citit. Ca de obicei, lista mea e profund subiectivă, fără pretenția de a acoperi tot ce e nou, toate gusturile, toate sensibilitățile, toate feliile de public, toate cărțile din poză. E a mea și o împart cu tot cu imperfecțiunile ei. Dacă vă place, mă bucur, dacă nu, #swipeup 🙂
- Viața ca un râu, de Shelley Read, Editura Litera. Cartea asta e ca o piersică. Și sunt piersici în ea. O împletire fabuloasă de grozăvie și diafan. Sunt în pregătirea unui interviu cu autoarea și am în lucru și o recenzie, așa că nu epuizez aici povestea adolescentei care se refugiază în inima muntelui, problema discriminării (de rasă, dar nu numai), meandrele relațiilor dintre oameni, felul în care suferința psihică a funcționat prea mult timp ca un stigmat, legătura tandră dintre om și natura care construiește, în interiorul nostru, acel echilibru pe care viața cu alți oameni îl strică până la disonanța absolută, până când ne pierdem de noi înșine. E una dintre cele mai delicate cărți ale acestui început de an. Muști din ea și gustul rămâne cu tine.
- Codul fotografiei, de Vlad Eftenie, Curtea veche. Știu cartea asta de când era mică :-). Adică de când era o idee. Vlad îmi e prieten de mult timp, am scris un text care însoțește cartea și mă bucur pentru el cum m-aș bucura pentru mine. E o carte traversată de coridoare de lumină, pentru fotografi amatori și profesioniști, dar și pentru noi toți, mai mult sau mai puțin educați să vedem cu adevărat lumea, să o filtrăm prin istoria noastră, să o integrăm în cine suntem. Vlad scrie despre ochi, minte și momentul de grație ca despre o trinitate a imaginii care generează emoție, fascinație, experiență, profunzime. N-o să mă citez pe mine însămi, dar, da, cartea asta e un manifest al bucuriei vizuale și sper să se viralizeze de-a dreptul.
- Exist, exist, exist, de Maggie O’Farrell, Anansi. Eu o iubesc pe Maggie O’Farrell de la Hamnet încoace și abia aștept să văd cum e cartea asta, tradusă tot de minunata Mihaela Buruiană (ajungem imediat și la ea :-). E memorialistică dedicată copiilor autoarei și decupată în șaptesprezece „atingeri ale morții” care, paradoxal sau nu, au readus-o la viață. Nu știu cum să vă spun, dar mă ard degetele… Aștept, în continuare, să se traducă și The Marriage Portrait. Shout out to whom it may concern :-)))
- Insula armelor, de Amitav Ghosh, Editura Litera. E cartea pe care o citesc acum și e total pe gustul meu – mitologie, suspans, ritm susținut, imagine tulburătoare, melanj spectaculos între modernitate și ancestral, scriitura imediat recognoscibilă care mi-a adus aminte cât de tare iubesc autorii indieni (Ok, anglo, dar veniți din colțul ăsta de lume, cu un continent comun de sensibilitate, miresme, mirodenii și miasme pe dinăuntru). Rushdie, Roy, Adiga, Desai (mama și fiica), Ghosh sunt autori enormi (la figurat, da) care par construiți din foame de literatură, de festin ficțional, de sens.
- Pe cine iubești mai mult?, de Mihaela Buruiană, Nemira. E debutul Mihaelei și am scris (cu întârziere, dar cu mult entuziasm) textul de pe coperta a patra, în care am povestit un pic despre cum o să vă recunoașteți fără echivoc în decupajele copilăriei din anii ’90 și în dilemele actuale ale unor generații despre care Mihaela scrie cu o finețe și o franchețe lăudabile. Nu e o fotografie de grup ce face ea în cartea aceasta, ci o colecție de identități care se dezvoltă diferit pe același fundal, e observație psiho-socială, într-adevăr, dar e umanitate abil pusă în pagină de o scriitoare-traducătoare pe care sper să o vedem din ce în ce mai des pe rafturi.
- Nu mă poți răni, de David Goggins, Litera. Sunt teribil de curioasă în legătură cu cartea asta. Un fost adolescent supraponderal și depresiv devine „cel mai în formă om din America” (nu spun eu, spune Outside magazine). Goggins e pușcaș marin, e a self-made man și vorbește, în cartea aceasta, despre cum ne ignorăm potențialul, despre minte ca motor al schimbării pe care o căutăm în noi și în lume. E antrenament, e tactică, e memorialistică, e studiu de caz. Nu e dezvoltare personală :-). Revin cu detalii după ce citesc. Mai multe despre David Goggins găsiți aici.
- Descătușarea și alte reverii, de Jackie Morris, DPH. E o bi-ju-te-ri-e! Jackie Morris, care a ilustrat fantasticele cărți ale lui Robert MacFarlane, e o artistă care cultivă visul diurn, plăcerea estetică, mitul răsfirat în imagini de o frumusețe rară. Partea mea preferată se numește Dans și e locuită de Regina Iernii și iubitul său Vulpoi 🙂
Atât pentru azi. Mai citesc, mai povestesc. Să aveți zile cu mult senin pe dinăuntru!
ioanabaldea.com 