iulie 2024

(Alte) locuri de încercat în București

Unde probabil că „de încercat” poate fi lejer înlocuit cu „de gustat”/de exersat propria personalitate/de testat/de iubit/ de explorat/de pus pe listă.

Mie îmi place orașul vara. Nu mi se pare lenevos în ADN-ul lui fanariot, nici toropit la modul minulescian, ci scăldat într-o creativitate care vorbește, până la urmă, despre o realitate social economică pe care o traversăm cu toții: concediile se consumă în tranșe mai scurte, arareori succesive, așa că stăm mai mult prin oraș. Iar în oraș, pe căldură și nu numai, weekend-ul te cheamă cu brațe seducător demonice, ca o Kali dezbrăcată de Bollywood, dacă ai noroc (sau dacă știi unde să mergi). Câteodată, când rămân cu ochii lipiți de câte o ușă de pe Lascăr Catargiu sau când plec la vânătoare de dragoni prin București (favoritul meu e țintuit în armura lui de fier pe Aviatorilor), îmi dau seama că orașul ăsta, decrepit, duhnitor și doldora de contraste, e, totuși, teribil de frumos… Sigur, în hidoșenia lui baudleriană. Plus că are câteva locuri care, pentru mine, cel puțin, fac parte din șarmul local la care mă întorc cât de des se poate.

Cam pe-aici îmi place cum se vede/ simte/ trăiește Bucureștiul:

DeSoi, Piața Sfântul Ștefan nr.8. E chiar lângă 20 grams, despre care am mai scris. Nu se fac rezervări, au o masă lungă, care-mi amintește de Le Pain Quotidien (concept cu care eu m-am întâlnit prima oară la Bruxelles, cândva, prin Evul meu Mediu timpuriu) și am stat nu o dată la coadă, afară, la modul cât se poate de civilizat, ca să onorăm o tradiție – e unul din locurile noastre favorite de brunch. Mie, personal, îmi place „Omleta simplă și nu prea”, dar ceilalți membri ai familiei pariază pe „Vine vara” și pe „Waffles and then some”. Cafeaua e ca pentru sufletul meu negru, serviciul firesc și elegant, fără geană de faux pas.

2. Zilele astea trebuie să merg să văd vitrina lui Vlad, la Cărturești &Friends. Pentru că vitrina asta spune mereu o poveste (ca și locul, de altfel) și am aflat (de la Vlad, evident) că povestea din iulie e cu Kafka, lucru cumva perfect justificat – Kafka s-a născut pe 3 iulie 1883. De-atunci ne-a metamorfozat pe toți și continuă să ne facă să ne simțim gândaci de bucătărie sau inculpați în procese care sfârșesc prin a ne claustra definitiv în propriile coșmaruri. Noroc că vitrina și librăria unde vrăjitorește Vlad Niculescu sunt spațiu de visare, de conexiune literară, de intertext vizual care te invită să te plimbi (prin lume și prin capul tău) în deplină libertate umană.

3. Mai nou am un păcat… colecționist, în lipsa altui termen – târgul de weekend de la MȚR, Șoseaua Kiseleff 3. Nu e păcatul meu (nici original, nici originar), în sensul că am fost dusă acolo și, odată ajunsă, am dat de… porțelan, corali, paftale, ii adevărate (cu o lucrătură poezie care-mi amintește de străbunica mea și de cum urzea ea la război), lampadare, figurine de argint, fildeș și alabastru, tot soiul de pietre semiprețioase cu și fără monturi, ceainice, platouri, broșe cu camee… ați prins ideea. E peștera lui Ali Baba acolo. De cei 40 nu zic nimic, că nu știu.

4. Un loc unde aștept să ajung, pentru că ne-am întâlnit doar la Mezanin Market până acum, e showroom-ul Veron, proaspăt reinventat, inclusiv în sensul unei adrese fixe. Am rochii superbe de la ei, în care mi-am făcut amintiri frumoase, care sunt impecabil croite, din materiale pe care-ți face plăcere să le scoți în lume. Mereu îmi spun că am prea mulți cercei, prea multe cărți, prea multe cești, prea multe rochii și mereu cad în păcatul lor. Poate că nici măcar nu e atât de rău. Ca s-o parafrazăm (adică s-o parafrazez, că sunt numai eu aici) pe Carrie Bradshaw (cea din anii 2000, de la începuturi), măcar de-aș ajunge the old woman who lived in her shoes. Sau, pe principiul unui meme care ne place Mariei și mie (ei îi place pentru că i se pare că mă reprezintă pe mine): Money comes and goes. Mine just… goes. I mean, where does it go? Is it coming back? Revenind la rochii, de la Veron am trei și nu-mi pare rău de niciuna, dimpotrivă, sper să tot am unde și când să le port, pentru că le simt parte din pielea mea publică. Adică îmi place un pic mai mult de mine în ele 🙂

Poză cu Marius, dintr-o
zi foarte fericită, la Zitrone, un alt loc despre care tebuie să scriu :-). Purtam rochia asta frumoasă, care acum mă așteaptă cuminte pe umeraș.

5. Dacă vreți să mâncați ceva bun într-un loc eminamente frumos, care arată ca și cum Mediterana ți s-a revărsat în farfurie și bucătăria olandeză se întinde fermecător de tentacular pe pereți, recomandarea mea e Sardin, Bulevardul Mircea Vodă 39H. Personal, votez cu gamberi A.O.P și cu affogato, dar sunt multe variante delicioase de explorat în meniu, iar locul e superb și, în același timp, lipsit de fițe și zorzoane, de tot repertoriul obositor al comercialului exacerbat.

Notă (mă rog, revenire asupra notei): nu am niciun Geschäft cu nimeni. Orașul ăsta are (și) locuri absolut fermecătoare. Îmi place să le povestesc.

Cinci locuri unde îmi place să merg în București

Pentru că îmi place. Să merg prin București. Țintit și fără țintă. După cafea, după cărți, după cercei, după un câine dintr-o curte care mă lasă să-l mângâi, deși nu-i știu numele real, așa că folosesc unul care mi se pare mie că i s-ar potrivi (bună, Bruno!), după caprifoi, bujori, trandafiri englezești, hortensii, ilex aquifolium și glicină (când sunt), după ceva bun de gustat, după o fațadă care mă cheamă, după un graffiti care mi se lipește de retină, de minte, de camera telefonului. Sigur că-mi lipsesc și timpul, și, de multe ori, energia, Schwung-ul, dar am constatat că până și cele mai grele conversații cu propria ta persoană se îmblânzesc puțin când orașul vine la pachet cu un ritual care, în ultimă instanță, îți spune ceva despre tine. Ceva bun despre tine. Despre cum ești. Despre ce cauți.

Long story short, cam pe-aici îmi place să mă opresc, când mersul meu compulsiv (Forrest walks, în cazul meu) intră pe modul avion.

La 20 grams, după cafea. Pentru că e splendidă cafeaua lor, cea mai bună din București, dacă mă întrebați pe mine (nu am pretenția să le fi încercat pe toate). Și pentru că văd des acolo povești în desfășurare cu oameni relaxați și politicoși, care creează o atmosferă de home away from home. Îi găsiți pe Calea Călărași, la nr. 85. E un loc mic care miroase bine, kids friendly, dog friendly. Se pune și câte un zâmbet în ceașcă. Double shot 🙂

2. Anul ăsta, de ziua mea, mi-am dorit ceva simplu, low key și cald în sensul necanicular al cuvântului (cam așa a și fost, probabil singura seară din vara asta când a fost literalmente cam răcoare), doar noi trei într-o grădină mică, la noi în cartier, aproape, cu luminițe când se face întuneric. Mâncare bună și nestrofocată, un hortus conclusus în miezul orașului. Așa că am mers la arzu. Unde nu se fac rezervări, dar se face o mică magie urban culinară cu muhammara, kofte, elote (I looooove elote!) și Mohnkuchen. A fost frumos. Este frumos, așa cum ai nevoie să fie câteodată, când simți că e musai să deschizi ușița unei colivii și să nimerești într-o seară de vară perfectă. Cam ca o poveste în ramă a tuturor serilor de vară care au fost perfecte. Cu comfort food, cu un secol XXI culcușit leneș printre ghivece mari și cu Jon Batiste în boxe. De găsit pe Romulus, 85. No reservations, cum spuneam.

3. După cercei (metaforic vorbind) nu prea merg, că mă găsesc ei pe mine. Dar după pin-uri emailate, porțelan Wedgewood și broșe de aproape un secol merg la Italian Vintage. Îmi place cam tot acolo – display-ul, oamenii, atmosfera, muzica, portocalul de la intrare. Uneori rămânem să ne bem cafeaua în grădina interioară, minusculă și ea și, cumva, ascunsă, ca o bijuterie mică, pietruită, ferită de căldură, de zgomot, de un „acum” cu prea multe interferențe. Îi găsiți pe Vasile Alecsandri, la numărul 3. Uneori intru doar de curtoazie și de curiozitate, să mă uit, să fac window shopping, să întreb de vreun Myott sau de niște perle pe care nu mi le cumpăr. Și e bine și așa. Niciodată n-am plecat mai tristă de-acolo.

4. La capitolul cărți am dat peste niște comori în ultimul timp la Antic Ex Libris, pe care-i știu de când lumea și de unde mi-am luat, între altele, în ultimul timp, The Bad Boy of Athens, de Daniel Mendelsohn, care e pe lista mea de vacanță. Plus o mulțime de coffee table books, cărora nu prea le rezist și cu care, de ce să mint, petrecem dimineți de duminică frumoase, când ne trezim târziu, bem mai multă cafea decât ar trebui (cei mari) și negociem vârsta la care vom bea cafea toți trei (cea mică – eu nu negociez, mă exprim doar axiomatic, pe principiul mama said). Oricum, ideea e că, dacă aveți timp și chef de scotocit, plecați acasă cu ediții superbe, la prețuri decente. Mie îmi place sediul din Gabroveni 61, dar oferta e, de multe ori, ceva mai bogată pe Doamnei 23.

5. Câteodată, când îmbătrânești, și cerceii ți se mai clatină. Relația mea cu zahărul e de love &hate. Iar cea cu înghețata e doar de love. Fac pace cu mine cu înghețata fără zahăr de la Sweetology. O singură cupă, mai nou (că vârsta și zahărul, cum spuneam). Ciocolată. Guilt free. Pur și simplu ireal de bună. Cel mai mult îmi place să merg după ea pe Calea Victoriei și să o mănânc în Amzei. Încet, ceea ce nu mă caracterizează, dar câteodată lucrurile bune vin așa – cu lingurițe mici și, vorba lui Wallace Stevens, conștiința acută a clipei următoare, în care totul se topește. De căldură, bineînțeles.

Poză veche și foarte iubită cu copii fericiți

Notiță minusculă, dar importantă: nu am niciun deal cu locurile astea – doar îmi plac și m-am gândit (de fapt, mai mult mi s-a sugerat, pentru că scrisul e pastila mea de suflet și sunt un om un pic mai împăcat cu el însuși după ce dau Save As…) să le dau mai departe, să se bucure și alții. Enjoy!