Pentru că îmi place. Să merg prin București. Țintit și fără țintă. După cafea, după cărți, după cercei, după un câine dintr-o curte care mă lasă să-l mângâi, deși nu-i știu numele real, așa că folosesc unul care mi se pare mie că i s-ar potrivi (bună, Bruno!), după caprifoi, bujori, trandafiri englezești, hortensii, ilex aquifolium și glicină (când sunt), după ceva bun de gustat, după o fațadă care mă cheamă, după un graffiti care mi se lipește de retină, de minte, de camera telefonului. Sigur că-mi lipsesc și timpul, și, de multe ori, energia, Schwung-ul, dar am constatat că până și cele mai grele conversații cu propria ta persoană se îmblânzesc puțin când orașul vine la pachet cu un ritual care, în ultimă instanță, îți spune ceva despre tine. Ceva bun despre tine. Despre cum ești. Despre ce cauți.
Long story short, cam pe-aici îmi place să mă opresc, când mersul meu compulsiv (Forrest walks, în cazul meu) intră pe modul avion.
- La 20 grams, după cafea. Pentru că e splendidă cafeaua lor, cea mai bună din București, dacă mă întrebați pe mine (nu am pretenția să le fi încercat pe toate). Și pentru că văd des acolo povești în desfășurare cu oameni relaxați și politicoși, care creează o atmosferă de home away from home. Îi găsiți pe Calea Călărași, la nr. 85. E un loc mic care miroase bine, kids friendly, dog friendly. Se pune și câte un zâmbet în ceașcă. Double shot 🙂
2. Anul ăsta, de ziua mea, mi-am dorit ceva simplu, low key și cald în sensul necanicular al cuvântului (cam așa a și fost, probabil singura seară din vara asta când a fost literalmente cam răcoare), doar noi trei într-o grădină mică, la noi în cartier, aproape, cu luminițe când se face întuneric. Mâncare bună și nestrofocată, un hortus conclusus în miezul orașului. Așa că am mers la arzu. Unde nu se fac rezervări, dar se face o mică magie urban culinară cu muhammara, kofte, elote (I looooove elote!) și Mohnkuchen. A fost frumos. Este frumos, așa cum ai nevoie să fie câteodată, când simți că e musai să deschizi ușița unei colivii și să nimerești într-o seară de vară perfectă. Cam ca o poveste în ramă a tuturor serilor de vară care au fost perfecte. Cu comfort food, cu un secol XXI culcușit leneș printre ghivece mari și cu Jon Batiste în boxe. De găsit pe Romulus, 85. No reservations, cum spuneam.
3. După cercei (metaforic vorbind) nu prea merg, că mă găsesc ei pe mine. Dar după pin-uri emailate, porțelan Wedgewood și broșe de aproape un secol merg la Italian Vintage. Îmi place cam tot acolo – display-ul, oamenii, atmosfera, muzica, portocalul de la intrare. Uneori rămânem să ne bem cafeaua în grădina interioară, minusculă și ea și, cumva, ascunsă, ca o bijuterie mică, pietruită, ferită de căldură, de zgomot, de un „acum” cu prea multe interferențe. Îi găsiți pe Vasile Alecsandri, la numărul 3. Uneori intru doar de curtoazie și de curiozitate, să mă uit, să fac window shopping, să întreb de vreun Myott sau de niște perle pe care nu mi le cumpăr. Și e bine și așa. Niciodată n-am plecat mai tristă de-acolo.
4. La capitolul cărți am dat peste niște comori în ultimul timp la Antic Ex Libris, pe care-i știu de când lumea și de unde mi-am luat, între altele, în ultimul timp, The Bad Boy of Athens, de Daniel Mendelsohn, care e pe lista mea de vacanță. Plus o mulțime de coffee table books, cărora nu prea le rezist și cu care, de ce să mint, petrecem dimineți de duminică frumoase, când ne trezim târziu, bem mai multă cafea decât ar trebui (cei mari) și negociem vârsta la care vom bea cafea toți trei (cea mică – eu nu negociez, mă exprim doar axiomatic, pe principiul mama said). Oricum, ideea e că, dacă aveți timp și chef de scotocit, plecați acasă cu ediții superbe, la prețuri decente. Mie îmi place sediul din Gabroveni 61, dar oferta e, de multe ori, ceva mai bogată pe Doamnei 23.
5. Câteodată, când îmbătrânești, și cerceii ți se mai clatină. Relația mea cu zahărul e de love &hate. Iar cea cu înghețata e doar de love. Fac pace cu mine cu înghețata fără zahăr de la Sweetology. O singură cupă, mai nou (că vârsta și zahărul, cum spuneam). Ciocolată. Guilt free. Pur și simplu ireal de bună. Cel mai mult îmi place să merg după ea pe Calea Victoriei și să o mănânc în Amzei. Încet, ceea ce nu mă caracterizează, dar câteodată lucrurile bune vin așa – cu lingurițe mici și, vorba lui Wallace Stevens, conștiința acută a clipei următoare, în care totul se topește. De căldură, bineînțeles.
Notiță minusculă, dar importantă: nu am niciun deal cu locurile astea – doar îmi plac și m-am gândit (de fapt, mai mult mi s-a sugerat, pentru că scrisul e pastila mea de suflet și sunt un om un pic mai împăcat cu el însuși după ce dau Save As…) să le dau mai departe, să se bucure și alții. Enjoy!
ioanabaldea.com 