Iulia Iordan

Cărți, jucării și alte miracole

Cărți pentru copii și tactici de îmblânzire a poveștilor nărăvașe

Zilele trecute am scris câteva gânduri despre cum (nu) facem să-i aducem pe copii mai aproape de cărți – nu-i plătim, nu-i șantajăm, nu le numărăm paginile, nu facem shaming, nu ne panicăm dacă nu-l adoră pe Jules Verne și dacă nu pricep mai nimic din cum vorbește Nică în Amintiri din copilărie. Și altele asemenea. Era un preambul pentru câteva recomandări de cărți frumoase în care vă puteți juca împreună, dar, spre surprinderea mea, au nimerit pe un teren sensibil și seismic deopotrivă, pentru că există multă îngrijorare că poveștile par să le rămână mici, ca tricourile de anul trecut.

Eu nu aș hrăni frica asta. Mintea are nevoie de ficțiune, de evadare, de provocare, de cuceriri, de dragoni și baghete magice, de mitologie și de aventură, de cartografieri ale emoțiilor noi care dau năvală peste ei cu fiecare anotimp de vârstă. La fel de adevărat, însă, e că există o deconectare vizibilă, o metabolizare chinuită a multor texte, există sperietoarea copiilor care citesc și nu înțeleg ce citesc și ajung adulți ușor de manipulat și de îndoctrinat, există normalizarea violenței prin supraexpunere ( are legătură cu lipsa lecturii care, în general, nuanțează și modelează perspectiva asupra lumii, rafinează interiorul ființei și îi dă voie să crească, să se manifeste empatic, să înțeleagă alteritatea, diversitatea, diferența). Așa că, fără să o hrănesc, înțeleg frica asta. Frica de simplificările extreme, de rezistență a copilului la orice tip de efort intelectual, de aparenta lor lipsă de apetit… epic. E o teamă pe care nu o putem deconstrui decât privind-o în față și netezindu-i asperitățile.

Când copiii nu citesc nu e vorba de lipsă de interes, ci, de multe ori, de lipsă de răbdare. Conținuturi comprimate, swipe up, da, lecturi școlare prost calibrate pe grupe de vârstă și mult prea drapate în metatext lemnos și clișeu didacticist – sunt multe lucruri care rod răbdarea pe la colțuri și le imprimă o viteză care nu-i rabdă să dea pagina. Rolul adultului nu e mereu să citească așa încât copilul să-l imite, ca papagalul de serviciu, ci, de multe ori, să stârnească el conversații care încetinesc ritmul vieții lor trăite în explozii de entuziasm și dezamăgiri sonore, să se folosească de tehnologie în mod inteligent (există booktrailere și ecranizări care chiar îi vor duce în cărți, există loc, inclusiv în online, pentru o mulțime de piruete care chiar asta construiesc: echilibru).

Acestea fiind zise, ca să nu vă plictisesc prea tare, las aici câteva mici minuni editoriale, de iubit împreună:

1. Almanahul vrăjitoresc, de J.K. Rowling, Arthur.

E un „ghid magic” pentru pasionații seriei, cu tot soiul de liste și clasificări, cu trimiteri constante spre cărți și cu hărți care transformă almanahul în experiență, în labirint, în festin vizual care te poartă din bucătăriile elfilor pe terenul de Quidditch și de pe culoarele întunecoase de la Gringotts în Prăvălia lui Zonko sau la Honeydukes. Vorba unui Hufflepuff de la mine de-acasă: mischief managed! 🙂

2. În weekend am descoperit o ediție care mi-a sucit mințile complet, și anume The Complete Grimm’s Fairytales, cu ilustrațiile originale ale lui Arthur Rackham, Rock Point, Quarto Publishing. Prefață de Lori M. Campbell, note de the one and only Jack Zipes (pentru care am o mare slăbiciune). Secret util: câteodată entuziasmul copiilor… mai mari ajută fantastic în ghidarea interesului celor mai mici. Care poate că nu vibrează filologic, dar, cât timp li se activează resorturile fascinației, ce contează e că sunt fericiți răsfoind o ediție superbă.

3. Planeta noastră, Litera, cu o prefață de David Attenborough, e o explorare vizuală a lumii noastre – varianta pentru copii a celebrului documentar de pe Netflix, transformat în călătorie de răsfoit. E un punct bun de pornire în discuțiile despre cine suntem și cum ne raportăm la miraculosul din jur. În fiecare zi. O carte prin care trec balene și sunt inventariate tipurile de frunze peste care dai prin păduri, trec și vulpi, și elefanți, și pinguini și trece omul, ca forță ideal blândă și pașnică. Practic, cartea aceasta e „puiul” ediției Planeta noastră pentru adulți care, pentru mine, cel puțin, e până în ziua de azi unul dintre cele ma frumoase albume în care să pleci, cu mintea, măcar, prin lumea largă.

,,Mie îmi pare că natura este cel mai vast izvor de încântare, cel mai vast izvor de frumusețe vizuală și cel mai vast izvor de interes intelectual. Este cel mai vast izvor pentru atâtea lucruri din viață, încât face viața să merite să fie trăită.

Fie că ne dăm seama sau nu, suntem total dependenți de natură. Ea ne oferă fiecare îmbucătură de hrană și fiecare gură de aer. Este lucrul cel mai de preț pe care îl avem și trebuie să o apărăm. Viitorul depinde de capacitatea noastră de a trece la fapte chiar acum.” Sir David Attenborough

4. Maniunea, de Narine Abgarian, Frontiera, e debutul autoarei care a luat pe sus lumea literară cu Din cer au căzut trei mere. I-am recomandat Mariei cartea asta despre două prietene care înfruntă cu umor adolescența și abia aștept să termine ce citește acum ca să-mi spună ce crede. Lucru care mă face să repet, cam ca un disc zgâriat, știu, că e vital să vorbiți cu ei despre ce citiți. Îi povestesc des scene din ce citesc eu sau o întreb ce crede despre o idee sau alta, la fel cum și ea îmi citește și pasajele care-i plac, și cele care i se par absurde. Comentăm, investigăm, uneori ne distrăm, alteori ne pierdem în dezbaterea unei situații. Și alteori ne plictisim și încercăm să înțelegem împreună de ce.

Pentru mine e important să vorbim despre ce citim. Mi se pare că (și) așa învață că obiceiul acesta va continua în viața adultă și o va face să lege prietenii, să apere un punct de vedere, să recunoască frumusețea, să înțeleagă bagatelizarea și locurile comune, să cuprindă lumea cu mintea, cum îmi place mie să spun.

5. „Când eram mică de tot, chiar mai mică decât voi, dragii mei cititori mici, m-am împrietenit cu o veveriță. Este una dintre cele mai frumoase amintiri din viața mea, și din ea s-a născut povestea asta. ” Așa începe mărturisirea Ioanei Pârvulescu despre cum s-a născut Trei zile nemaipomenite, Humanitas Junior, o bijuterie a literaturii pentru copii, dacă mă întrebați pe mine, ilustrată superb de Anca Smărăndache. Umor de limbaj, de situație și o poveste cu duioșii capricioase, făcută parcă pentru răsfăț și dedicată, după cum ne spune autoarea, celor „care cred că râsul și prietenia sunt cele mai bune lucruri din lume.” Pe site-ul editurii cartea apare cu 8 +.

6. Pe Iulia Iordan o admir de mult timp, așa că m-am bucurat de Efemer, cartea ei cea nouă, ilustrată de Veronica Neacșu. Pentru că e imaginativă, e atașantă, e despre cum funcționează rotițele creativității și e, cam ca tot ce face Asociația DaDeCe, curajoasă și pornită să mute munții, cu un personaj aparent fragil, care se avântă, de fapt, dincolo de nori. Vârsta recomandată e 6 – 8 ani.

7. Jurnalul de bord al primului român care a ajuns în Antarctica, Spre Polul Sud, de Emil Racoviță, Frontiera, e reconstituirea palpitantă și 100 % reală a expediției conduse de Adrien de Gerlache la care ia parte și Racoviță, în 1897. Mi se pare fabulos să auzi vocea exploratorului ridicându-se din carte spre mintea unui copil care se urcă alături de el, astfel, la bordul vasului Belgica și ajunge să petreacă cincisprezece luni în Antarctica. Ilustrațiile sunt semnate de Eugen Berlo, iar vârsta sugerată e 7+.

P.S. Robin Hood-ul din imagine e al Mariei, din ultima vizită la librărie. Nu l-am răsfoit, e fără ilustrații, dar mi-a zgândărit un pic memoria, așa că las aici un filmuleț despre Pyle și romantismul care-i alimentează și literatura, și ilustrațiile.

Spor la citit și la făcut curat în bibliotecă!

TU CUM FACI SĂ AI TIMp PENTRU TINE? (VIII)

Un serial cu oameni ocupați

Parte din timpul meu, de câteva săptămâni încoace, e să colecționez bucățele mai mult sau mai puțin colorate din timpul altora. E un fel de quilting asumat. Cumva, un lucru pornit dintr-o criză de exasperare și epuizare, s-a transformat într-un spațiu în care croșetez, ca Tom Daley la Olimpiadă, povești ale altor oameni. Unele seamănă cu a mea, altele deloc. Învăț câte ceva din fiecare. Și, de când suntem mai mulți în conversația aceasta despre nevoia de timp personal, parcă e un pic mai bine. Sigur, mai am momente de twisties, ca să rămânem în lexicul olimpic, dar încep să știu pe unde sunt și de ce, chiar și atunci când mă simt în aer, fără plasă de siguranță. Le mulțumesc și celor care răspund, și celor care citesc, în fiecare joi, pentru că duc mai departe întrebarea. În forurile lor interioare, în grupurile lor de prieteni, oriunde. Eu am avut nevoie de ea și ca mine poate că suntem mulți. Nu ne simțim chiar ca niște campioni, dar încercăm, pe cât ne țin puterile, să aterizăm în siguranță.

Îți mulțumesc Ioana pentru oportunitatea de a îmi oferi timp pentru a mă gândi unde mă situez eu raportat la secundele, minutele și orele vieții mele. Am îmbrățișat cu drag această invitație și am savurat-o.

Când i-am spus prietenei mele apropiate că voi scrie un material despre timpul pe care îl am pentru mine, a râs. Mi-a spus că eu folosesc fiecare secundă pe care o câștig pentru mine pentru a lucra. Nu greșește. Lucrez destul de mult și aleg să lucrez de câte ori mi se oferă această ocazie.

Întrebarea ta mi-a ridicat o serie de întrebări și sper ca răspunzând la ele să ajung la esența modului în care îmi ofer un loc în acest vast și totuși limitat spațiu al timpului din viața mea. Ce înseamnă timp pentru mine? Cum îmi organizez eu timpul? Îmi ia munca din timpul pentru mine? Cât timp îmi ofer? Cum îmi încarc bateriile pentru a fructifica timpul oferit? Le voi lua pe rând.

Ce înseamnă” timp pentru mine”?

Timp pentru mine înseamnă tot timpul pe care mi-l pot oferi fără să ia din ceea ce sunt, timp în care ceea ce fac sunt activități care nu mă condiționează.

Dacă ceea ce fac nu începe să acapareze ceea ce îmi oferă stabilitate și plăcere, e timp pentru mine.
Sandra O’Connor

Modul în care identific faptul că am timpul meu vine la pachet cu o stare de bine. Când timpul se învălmășește și mă simt sufocată de obligații, de termene limită, când mă simt înghesuită într-un colț de tot ceea ce trebuie să fac, acela e semnalul meu de alarmă și ceea ce îmi spune că e nevoie urgentă de reprioritizare. Dacă îmi privesc viața obiectiv, am ajuns într-un punct în care ceea ce depinde strict de mine nu mă mai poate condiționa, dar ca părinte condiționările vin și din nevoile celor pe care ai ales să îi ghidezi și ocrotești prin viață, deci nu întotdeauna managementul timpului îmi aparține.

Cum îmi organizez eu timpul?

Încerc să am un echilibru între manifestarea profesiei, joacă și povești cu copiii, timp în care sunt doar eu cu gândurile și senzațiile mele. Pe hârtie eu lucrez ca psiholog doar trei zile, dar munca mea se scurge și în viața de zi cu zi pentru că nu e doar o meserie, ci parte din ceea ce sunt. Am acest extraordinar privilegiu de a trăi simbiotic între ceea ce fac și ceea ce sunt. Îmi trăiesc pasiunea și ceea ce fac mă încarcă și mă îmbogățește. Uneori asta poate fi și în dezavantajul meu, deoarece sunt momente în care nu îmi dau seama pe unde se mai rostogolește câte puțin din ceea ce fac în viața mea de zi cu zi. Acelea sunt momentele în care simt că pot să mai iau câte un proiect, mă mai implic într-o acțiune civică și mă pot trezi că limita între timpul meu și timpul altora devine volatilă.

Îmi ia munca din timpul pentru mine?

Paradoxal, munca mea e și timp pentru mine. Prin ceea ce fac cresc și eu ca om și tot ceea ce fac aduce ceva și pentru mine. Cu fiecare discuție și cu fiecare împărtășire, adun tot mai multe noțiuni despre complexitatea ființei umane și modul în care noi ne manifestăm în existență. Munca e timp pentru mine, de aceea este important să îmi stabilesc niște limite destul de rigide între viața personală și profesională, ca atunci când închid ușa cabinetului să nu o închid doar ad litteram, ci să las în interior procesul terapeutic, luând doar ceea ce lucrează în continuare pentru propria dezvoltare personală.

Cât timp îmi ofer?

Îmi ofer destul de mult timp, doar că acum în timp ce scriu îmi dau seama că foarte mult din acest timp pe care îl pun deoparte pentru mine e utilizat activ în relație cu ceilalți. Îmi ofer timp să explorez, să alerg, să călătoresc, să descopăr lumea exterioară. În fiecare weekend liber o pornesc cu prietenii sau cu copiii pe coclauri și mă bucur de natură, de compania oamenilor dragi și de libertate.

Cum îmi încarc bateriile pentru a fructifica timpul oferit?

Pentru a îmi încărca bateriile e nevoie să îmi activez filtrele fine care fac tranziția între ceea ce mă ajută să explorez lumea exterioară și ceea ce mă duce să stau pur și simplu cu lumea mea interioară. Pentru a îmi încărca bateriile am nevoie de timpul meu de odihnă, de liniște și de spațiul meu gol. Aș putea să mint spunând că sistemul meu de filtrare funcționează perfect, că pot să fac tranziția echitabil între ceea ce mă bucură euforic în explorările mele externe și ceea ce îmi ofer cu ocrotire în spațiul pe care mi-l dau pentru a mă regenera, dar filtrele mele sunt uneori blocate de nevoia de preaplin și de senzație, uneori le las deschise ca să simt soare pe piele, vânt în păr, râsete și povești, mă dedic proiectelor de suflet și pasiunilor mele dându-mi seama puțin cam târziu de faptul că și atunci când mă bucur în această carcasă fericită, am nevoie de liniște și de somn… dar și procesul de a îmi găsi echilibrul, e tot parte din timpul pentru mine.

Concluzia: Cum îmi găsesc timp pentru mine? Nu trebuie să îl caut sau să îl găsesc pentru că acest timp este deja acolo. Singurul lucru pe care trebuie să îl mai șlefuiesc este modul în care împac nevoia de a îmbina timpul pe care îl petrec în afara și în interiorul meu.

Iulia Iordan, scriitoare și curatoare de artă. Foto: Lucian Iordan

Dragă Ioana,

Mi-a luat mult timp să-ți răspund. Scuze. De data asta nu am furat timp de făcut nimic, chiar am avut niște deadline-uri depășite la modul cel mai rușinos și a trebuit să mă ocup întâi de ele. Îți răspund totuși mai jos, chiar dacă vei folosi sau nu mâzgăleala mea. Pe mine mă ajută să mă revăd un pic.
Cum fac rost de timp pentru mine? Furând. Sunt o hoață de timp (din timpul meu). Fur tot ce pot ca să fac… nimic. Teoretic „timp pentru mine” ar trebui să însemne cititul cărților necitite care așteaptă pe rafturi, tot playlistul cu filme de artă din contul de IMDB, plimbări, ieșiri cu prietenii, vacanțe în locuri nemaivăzute, meșterit diverse lucruri din toate materialele pe care de cele mai multe ori doar copiii mei le folosesc, îngrijitul grădinii. Uneori ajung să fac și aceste lucruri, dar de cele mai multe ori „mă încarc” stând de una singură. Adică uitându-mă pe pereți, facând curat lună (chiar dacă era deja), uitându-mă la filme proaste, ascultând la nesfârșit aceleași melodii și iar stând. Aveam și o vorbă pe care mi-o repetam într-o vreme în gând: spune-mi de câte ori te-ai uitat la același film prost ca să-ți spun cât de deprimată ești. Dar nu este vorba numai despre asta.

Pentru o minte funcțională, chiar dacă un pic haotică așa cum este a mea, împărțită între copii și două meserii care nu oferă niciun fel de confort mental și nici continuitate sau certitudine, rutina, banalitatea și stereotipurile vin ca un pansament (cu condiția să fie doar temporare). Pentru mine, pandemia a fost pauza pe care singură nu mi-aș fi luat-o.
Iulia Iordan

Efectiv nu aș fi îndrăznit să rup acea continuitate care de altfel nu era decât în mintea mea și care de altfel nu era decât un cerc vicios. Au fost ani în care am muncit pe rupte, fără mai multă vacanță decât săptămâna de mers la mare vara fără de care cred că aș fi luat-o razna de mult, fără city-breakuri sau bone care să stea cu copiii ca eu să merg la masaj sau în orice alt loc unde m-aș fi putut relaxa. Au fost ani în care week-end de week-end eram prin muzee cu copiii. Treptat, am lăsat-o mai moale pentru că, din fericire, educația muzeală nu mai era făcută doar de Da’DeCe și de cele 2-3 muzee, ci apăruseră și alte asociații, persoane sau muzee care dezvoltau proiecte paralele. Ura! Dar a mai fost un motiv.

Mezina mea, care a crescut prin librării și expoziții înfășurată în wrap, a făcut la un moment un portret al familiei: erau acolo un munte frumos, înalt, o pădure, iar sus de tot se vedeau cocoțați ea, sora ei și soțul meu. „Dar eu unde sunt?” am întrebat-o după ce i-am admirat compoziția. „Tu erai la muzeu.”, mi-a răspuns.
Iulia Iordan

A fost foarte trist acel moment, mai ales că deja începuseră să capete o aversiune pentru muzee care le acaparau mama, și de atunci am renunțat la atelierele de week-end. De atunci am început să fur timp ca să mă gândesc în primul rând la fetele mele și apoi doar ca să fac din când în când un pic de curat în mintea mea.

Când ai un serviciu stabil, chiar dacă îți iei și alte colaborări, știi că stai pe un teren ferm. Când trăiești doar din proiecte, ești tot timpul sub stres pentru că în timp ce lucrezi la ceva, deja trebuie să proiectezi următorul pas care de cele mai multe ori este cu totul altceva. Este frustrant să nu poți avea continuitate decât prin diversitate, deși culmea, această libertate a alegerii și acest surplus de creativitate mă forțează să dobândesc anumite calități profesionale pe care altminteri nu aș fi avut cum să mi le perfecționez.
Iulia Iordan

Dar mereu e acolo o senzație: că timpul îmi scapă mereu printre degete. Acum câțiva ani cel mai puțin îmi plăcea să lucrez împreună cu alții, acum cel mai mult îmi place să lucrez în diverse echipe, este fascinant să vezi uneori cum pot fuziona mințile oamenilor și crea frumuseți care nu se pot naște dintr-o singură minte. Doar că anul ăsta a fost mai greu. Parcă ne-am întors după un an de pauză cu capsa pusă, mai nemiloși unii cu alții și mai dificili decât înainte. Mi-am dat seama de cantitatea timpului pe care (mi)-l fur care este direct proporțională cu lipsa bunătății dintre oameni și mă includ și pe mine aici, evident. În cazul meu, felul în care relaționez cu ceilalți are o mare influență asupra felului în care apoi îmi gestionez „timpul pentru mine”, pentru că acest timp de fapt mă ajută să mă repun pe picioare și să o iau de la capăt cu ce am eu de făcut, să redevin funcțională. Cred că de fapt unii dintre noi pierdem foarte mult timp overthinking un gest, un cuvânt, o reacție deplasată, o replică tăioasă, o nedreptate care vor continua să existe independent de voința și sensibilitatea noastră. Am avut perioade în care m-am simțit pierdută și demotivată complet. Am stagnat zile întregi într-un timp care nu mai era al meu. Când am conștientizat lucrul ăsta, mi-am propus să mă autoeduc în așa fel încât să-mi păstrez sensibilitatea în relațiile cu ceilalți, dar să construiesc și un baraj la baza ei ca să nu o pierd iremediabil. Încă așez cărămizi. 🙂 Cred că dacă am trăi mai simplu și în comunități mai mici nu am fi atât de plângăcioși când este vorba de timp, dar asta sună deja a utopie, iar lumea noastră e departe de așa ceva. Îți doresc timp pentru tine, indiferent ce înțelegi prin asta, dragă Ioana!
Cu mulțumiri și o îmbrățișare mare,
Iulia

Tu cum faci să ai timp pentru tine?, m-ai întrebat.

Nu fac, am răspuns.

Am răspuns din reflex, de fapt tocmai postasem pe un grup de mame un anunț:

„Caut #babysitter cu care să-ncepem o relația de lungă durată, care să fie blând(ă) și responsabil(ă), disponibil(ă) câteva ore de două ori pe săptămână.

T. are 1 an și 3 luni (împlinite chiar azi 🙀), bunicii sunt departe, hăt în Moldova, și a venit timpul să-mi scobesc o scorbură cu timp pentru mine în care să mai lucrez la documentări, să ies la câte-o întâlnire în oraș, să bag un yoga în parc sau (doar gândul mă înfioară de plăcere) să citesc pe-o bancă la umbră.”

A venit timpul să am timp, la 1 an și 3 luni după ce-am născut în pandemie și m-am dat de trei ori peste cap ca să mă transform în mamă.

Știam dinainte c-o să fie complicat. Știam că ceva ce-mi aparține înainte să nasc n-o să mai fie al meu după. Oricum, n-ajută la nimic să știi. Pentru că nu-ți poți imagina exact ce pierzi și ce câștigi la schimb.

Da, la început abia apuci să arunci niște apă pe tine în loc de duș, dar ești purtat pe sus de brațele invizibile ale bucuriei&groazei că viața cuiva atât de mic depinde de tine.

Apoi se mai așază piesele la loc, copilul crește, învățați să trăiți împreună și apuci să te mai gândești la ale tale. Ale tale dinainte de copil. Parcă aveai un job, parcă-ți plăcea enorm ce făceai, parcă lăsaseși niște subiecte neterminate, parcă aveai și niște prieteni, parcă ieșeai la concerte cu ei uneori, sau chiar la un film. Parcă citeai.

Cum faci când crești copilul în doi și, din când în când, în una singură? N-ai nici un sat cu care să-l împarți, de la 6 dimineața, când trage primul chiot de trezire, până seara la 19.30, când adoarme cu urșii în brațe. Noroc că ai somn.

La 1 an și 3 luni, încă mai doarme de două ori pe zi. În pauzele alea, gătesc, dau cu mătura, fac și desfac toate listele cu toate lucrurile care trebuie făcute, de la programări pentru vaccin la actele pentru înscrierea la creșă, dorm să mai prind niște odihnă din urmă sau mai citesc despre cum funcționează creierul copiilor. Ăsta clar nu e timp pentru mine, dar ne descurcăm cu ce-avem.
Luiza Vasiliu

Seara, după ce copilul adoarme, ne retragem în bucătărie la un șpriț și-o muzică, desfacem ziua în bucăți, mai răspund la mailuri, mai comand niște scutece, mai editez un text, mai fac o listă. Vedem un sfert dintr-un film.

Adorm devreme, ca un pârș epuizat.
LuizaVasiliu

Partea bună e că acum nu mai am timp să procrastinez. Partea și mai bună e că ce-am pierdut în timp am câștigat în iubire. O furtună de iubire care mă ia în fiecare zi pe sus și mă izbește de malul patului, seara.

Acum am timp să mă joc și să mă prostesc, am timp să mă enervez și să mă calmez și s-o iau de la capăt, am timp să pup și să mângâi, am timp să pipăi marginile răbdării, am timp să învăț din ce sunt făcută.
Luiza Vasiliu

Caut babysitter ca să am timp și pentru lucrurile dinainte. Chiar așa, știi pe cineva?