Ioana Bâldea Constantinescu

Mama Mariei

Ieri copilul meu a împlinit 14 ani.

M-am bucurat. Mă bucur. E o vârstă cu multe lucruri bune și cu multe lucruri grele.

La un moment dat, în intervalele dintre cadouri, dulciuri, apropiați care s-au bucurat cu și pentru noi (sunt recunoscătoare pentru fiecare gând bun venit înspre ea și înspre noi și sper să-i fie pavăză de rău, bucurie și alinare la nevoie!), m-am trezit întrebându-mă dacă sunt o mamă bună. Sau, ca să reformulez, cea mai bună mamă a Mariei, cum ar spune Alex Zamfir.

Nu sunt. Nu după standardele mele.

Nu scriu acest text fishing for compliments sau așteptând să mă mângâie cineva pe creștet și să-mi spună ei, Ioana, dar cine e un părinte perfect?, faci o treabă rezonabilă raportat la viața ta și la viețile noastre. Ar fi ipocrit din partea mea să fac așa ceva. Motivul pentru care scriu public, de fapt, nu e ca să-mi pun cenușă în cap și să-mi mestec lingurița de amărăciune la pachet cu desertul festiv, ci pentru că mi se pare util exercițiul. Din când în când. La bornele importante. Cu toată inima, toată deschiderea și toată sinceritatea. Să stai pe canapea, tu cu tine, cu cine ești și cu cine ai devenit, și să te întrebi dacă ești un părinte bun. Suficient de bun. Pentru copilul tău.

Copilul meu e cam ca toți copiii de vârsta lui. Sau ca cei mai mulți dintre ei. Iubit, dorit, corcolit. Voluntar, impulsiv, spumos, irezistibil. Se luminează, literalmente, casa când vine de la școală. Sigur, se luminează de auroră sau de fulger, asta e variabil, în funcție de orar, teme, de câte kilograme are ghiozdanul și de noi, familia ei. Dar e un copil al lumii și al vârstei lui, cu suavități și durități în mixaj liber, în alcătuire pe care mi-am dorit-o cât mai puțin încărcată de ce are viața greu de dat.

Nu mi-a ieșit vraja asta. Nici eu nu mi-am ieșit chiar cum mă gândisem. Sunt o mamă destul de cicălitoare și, în ciuda teoriei relaxate, adeseori pretențioasă. „Poți mai mult”, îi spun. Destul de des. Și îmi sună rău, pe termen lung, deși punctual mi se pare că se justifică. Poate să fie un om mai bun, mai atent, mai implicat, mai înțelegător, mai iertător, mai răbdător. Toți putem. E presiune dacă impulsionezi șlefuirea de sine? Nu aș putea să spun. Copilul meu rezistă des șlefuirii, eu calc des dincolo de granița pe care mi-am stabilit-o singură, aceea de a nu ridica tonul.

Rezolv. Cam tot ce-i stă în cale, de la negăsitul șosetei desperecheate la conflict și de la plâns la dorința secretă care cere add to cart și enter PIN. Sigur, după puterile mele. Dezamăgesc și sunt dezamăgită. Răbufnesc de frustrare și primesc, la rândul meu, răbufniri. Primesc și alte lucruri. Cel mai important, poate, e încrederea. Între multele minusuri, doar aici îmi dau cu plus. Copilul încă vine să-mi spună ce-l doare, ce-l supără, ce-și dorește, câteodată, când am mare noroc, și ce-l sperie, ce nu-l lasă să doarmă bine. Câteodată dureros de frust. Alteori cu o vulnerabilitate care mă face să simt din nou cum rulează un soft doar al nostru, un mecanism care poate că nu mă face cea mai bună mamă a Mariei, dar mă face mama ei, asta pe care o are, singurul om de pe lumea asta care poate mișca niște fire și reîmpleti urzeala fină a ființei copilului pentru că, în fond și la urma urmei, am fost același corp. Complicitatea noastră a fost prima. Asta nu o face nici cea mai importantă, nici cea mai rezistentă și, cel puțin la momentul scrierii acestui text, deloc cea mai constantă dintre complicitățile care definesc relațiile ei cu oamenii care o iubesc, dar nici nu o împiedică să rămână ce este. Prima relație din viața ei. Încărcată, turbulentă, vulcanică, totală. În nota un pic excentrică a textului (care-mi plăcea înainte să apară Maria în peisaj) al îndrăgostitului descris de Fernando de Rojas, ea e religia mea.

Am primit foarte mult ajutor cu Maria, care are un tată implicat și iubitor 100%, în care am încredere dincolo de orice. Am încredere în lipsa lui de limite în a pune binele copilului pe primul loc și în faptul că el, cu sau fără mine de față, o poate apăra, inclusiv de ea însăși, de gândurile ei negre, ca în mitologiile din copilăria mea. Maria are și a avut bunici care și-au asumat-o și au iubit-o de când a respirat prima oară și care au fost și sunt îndrăgostiți de ea. Poate una dintre cele mai mari calități ale copilului meu, un truc magic pe care nici acum nu știu cum îl face, este că farmecă și că se lasă iubit cu o lejeritate pe care eu, cel puțin, nu am avut-o niciodată. Față de toți acești oameni, eu, mama copilului, am pretins de când existăm amândouă pe lume în formula aceasta că pot și știu mai bine. Pentru că sunt mama ei. Am un radar în plus.

Asta nu e neapărat adevărat. Intuiția mea e o mașinărie imperfectă, cu erori de sistem. Sunt, ocazional, ranchiunoasă. Îmi trece mai greu decât mi-aș dori. Cum spuneam, îi servesc matern cu destul de multă detașare un fel de destul de stătut emoțional, cel cu „brânza bună în burduf de câine”, inclusiv când îmi vine să răstorn maclavais-ul ăsta expirat la gunoi și să-i spun că nu, e suficient cât ai de dat azi. Mâine o să vedem ce se poate face mâine. Una peste alta, nu fac nimic neapărat mai bine ca alții, sunt doar, cum să spun, mai aureolată de clișeu. Mă servește cultura populară. Sunt mama copilului.

Sigur, în tot acest șir de mediocritate maternă, rămâne faptul că pot să iubesc dincolo de neajunsurile mele. Să recunosc rupturile, când apar. Să mă bucur de micile străluciri cotidiene – încă-i mai place să o scot la masă, doar noi două, încă-și mai pune capul pe mine, încă stă să-i împletesc părul, încă-mi face desene când nu are toate cuvintele sau, dimpotrivă, le are, dar nu vrea să le trântească de cuvintele mele, să nu se spargă ceva. Încă îmi spune, încă mă întreabă, încă nu-i e (sper) rușine cu mine în public, încă mă ia de mână, încă mă lasă să cred că în viața mea rulează și vraja asta care a fost atât de puternică (pentru mine) – sunt mama cuiva, o iubesc și mă iubește dincolo de ființă, o să-i arăt lumea mea și o s-o învăț să-și găsească lumea ei, o s-o descurajez să fie ca mine și o s-o încurajez să fie ca ea (pur și simplu nu vreau să număr de câte ori, cu gândul ăsta în cap, mi-a ieșit fix pe dos).

Zilele trecute, am stat de vorbă cu Maria despre ce-i place și ce nu-i place la noi. Eu curățam morcovi, dădeam mail-uri și îmi munceam creierii cu niște Whatsapp-uri în același timp. Dar, la un moment dat, m-am oprit și doar am ascultat. Am ascultat și lucrurile foarte bune, și pe cele foarte rele. Am ascultat cu toată ființa mea și cu toate porțile de securitate ridicate. Am ascultat fără să-mi spun mie însămi că sunt o mamă bună. La urma urmei, uite ce copil grozav (mi)-a ieșit. Am ascultat cum s-au țesut imperfecțiunile, failibilitățile, erorile grave, lipsurile. M-am văzut pe mine – iubitoare, dar exigentă, înțelegătoare, dar dificilă, implicată, dar un pic copleșitoare, iertătoare, dar pisăloagă, excentrică, dar fanfaroană, aparent stabilă, dar în esență cam disperată. Disperată să fiu o mamă bună. Orice ar fi. Oricum ar fi. Să aibă copilul meu o mamă bună. Cea mai bună. Cea mai bună mamă posibilă pentru el. Mama aia pe care niciun add to cart și nicio înghețată, și nicio escapadă, și nicio „Ziua fetelor” nu o inventează. Realitatea e că nu sunt. Acest om. Sunt doar o mamă care crește și ea. Cu multă frică. Și cu multe tantrumuri. Și, de multe ori, cu așteptări greu de mulțumit. Sunt o mamă care se ridică îngrozitor de greu la nivelul propriilor așteptări și care se înconvoaie sub întrebarea „cum e mai bine pentru copil?”. O mamă care face poc ușor între sacrificiul cultural autoimpus constant și un vierme de ureche enervant, care mă întreabă, din când în când, cum rămâne cu mine. Dacă pot să mă mai joc și eu. Dacă mai e loc și pentru mine pe covor în lumea unui adolescent care crede și care se (va) desprinde. Că așa e sănătos. Și cât loc mai e. Și cam cât timp… Și dacă ar putea cineva să-mi spună dacă mai sunt de folos. Dacă mai sunt ființa aceea care credea că face și desface lumea. Pentru copilul ei.

Ce pot să fac e să învăț mai departe. Nu fac parte dintre cei care-și acceptă cu ușurință accidentele existențiale, așa că faptul că nu sunt o mamă super cool nu e ușor… masticabil. Doar că, pe acest unic teren, timpul e limitat. Înveți pe barba ta. Dacă rămâi blocat în aceleași greșeli, pa! Mâine deja s-a făcut mare și i-ai rămas mică definitiv. Ai rămas părintele care a greșit, a lipsit, nu a auzit, nu a înțeles, nu a făcut efortul să-l cunoască.

Ei, și aici vine pseudo-înțelepciunea acestui text și compromisul de ziua copilului. Poate că o mamă bună e cineva care se străduiește constant să te cunoască și să te înțeleagă mai bine. Să vadă lumea ta în loc să-ți arate lumea ei. În fiecare zi. Fără pretenția că va reuși. Sau că va reuși mai bine ca alții.

Sigur că, pentru cineva destul de orgolios (am mai spus asta deja), să încerci așa, cu poticneli și nereușite, nu e neapărat cea mai roz situație. Dar poate că o mamă bună încearcă. Și ratează. Și se face de râs. Și plânge de se rupe. Și încearcă iar. Și reușește puțin. Și ratează iar. Și tot încearcă. Încearcă pentru că e frumos acolo, când e primită în lumea copilului ei. Când învață limbaje noi. Când cresc împreună. Când iartă. Când ascultă. Când nu e cea mai bună mamă a copilului ei, pentru că ființa asta e un construct intelectual greu tangibil, ci o mamă obișnuită, de o banalitate sfâșietoare, care știe că poate mai mult.

Under pressure

O fi decis doamna Dalloway să-și cumpere singură florile, eu m-am hotărât să comand un tort. O să mă gândesc, mai târziu, și la flori.

În căști îi am pe Annie Lennox și pe David Bowie. De pe Wembley, din 1992. Ea are o mască neagră pictată direct pe piele și o fustă fumurie, de black swan, de Natalie Portman mixată provocator cu Carrie Bradshaw. El e ceacâr în vocea lui perfectă. People on streets… Undeva, în oasele mele, se ridică un alt cântec, un poem de fapt, al Christinei Rosetti. In the Bleak Midwinter, 1872. Nu-l mai țin bine minte, nu a fost întotdeauna printre favoritele mele. Nici acum nu știu dacă e. Vorbește despre iarna în care pământul e de fier și apa de piatră. Și eu, sărman(ă) cum sunt, am de dat doar inima mea. Poor as I am, I can give my heart. Cam așa ceva.

Niciodată nu mi-a plăcut iarna dar, ce-i al ei e al ei, e foarte bună pentru scris. Pentru muzică și literatură. Pentru feliat în sensuri fie calde, fie sângerânde, rodiile de peste vară. Pentru plâns. Pentru văzut doar oamenii care-și aduc căldura cu ei și care nu te taie. Pentru (ne)făcut planuri, dat fiind că iarna e, prin forța ei, decameronică. E prea înghețată rama ca să mai încapă în ea altceva decât povești mici. Așa că și dorințele mele sunt mici, mici, ca într-o poveste de care mi-a amintit de curând Ioana Both, cea cu rochiile stivuite într-o coajă de nucă. Din ea m-am trezit fugind spre alta, aceea cu prințesa care doarme pe nouă saltele de puf, dar se zvârcolește toată noaptea pentru că sub ultima dintre ele e un bob de mazăre. Bobul ăla nu-i dă pace, îi zdrelește somnul, contorsionează visul în coșmar și o scaldă în sudoare înghețată, ca și cum zilele, cu măzărichea lor de vreme păcătoasă, și-ar croi drum cu lama în sălașul nopții, cât să hăcuiască somnul. În aceste situații ficțional întunecate, pur și simplu e nevoie de tort. Și de liste scurte, puțin ambițioase, cât să nu ne roadă frigul pe la toate încheieturile.

Am două pietre de moară pe care îmi doresc să le mototolesc și să le arunc la coș. Una se numește „o să”. Cealaltă „trebuie”. Le urăsc.
Add to cart e un plasture. Pe mine nu mă mai ajută, dar au fost ani când am trăit cu senzația că o rochie sau niște cercei în plus îmi țin mai bine de cald. Acum încerc să port rochiile din dulap. Mi se par absolut suficiente. Cerceii mă animă când îmi spun o poveste, dar poveștile presupun proiecție. Să aștepți să vină primăvara. Dezghețul. Bretelele, mătasea. Așteptatul îmi pune mari probleme. De la statul la coadă la orice fel de așteptat care nu e unul în fața cuptorului unde se coace un miros bun. Nu mă țin nici picioarele, nici mintea, nici răbdarea. Câteodată, chill, slow down sau keep calm sunt lucruri pe care ni le dorim, dar, ce să-i faci, ghinion de neșansă, nu toată lumea are luxul ăsta. Cred că, pentru mine, cuvântul anului (sau al iernii) e momentaneitate. Moș Crăciun nu are în sac nici calm, nici timp, nici „o zi senină!”, din păcate. Nu pentru toți copiii cuminți. Cred că și la asta merită să ne gândim câteodată. Că nu e toată lumea dăruită după silință.
Nu e musai să fii recunoscător. Știu că așa e frumos să spui la final de an. „Mulțumesc”, „cu plăcere”. Și să înșiri toate chestiile grozave pe care le-ai făcut, cu imagini și hashtag-uri. Am un tricou de la Tombabe pe care scrie, pur și simplu, nu. Așa, cu minuscule. Și cu punct. E tricoul meu de suflet negru. Asta e, nu toți suntem niște succese instagramabile. Câteodată suntem cum suntem. Cu ani de toată jena. Mai pe #Grinch, mai pe (ne)liniște. Important, la finalul zilei, poate că e să nu iei din beteala celorlalți. Să nu le distrugi (și) lor luminițele. Ăsta, în sine, poate fi micul tău cadou pentru tine. Dacă nu poți fi mai bun de Crăciun, ca-n slogan, poate că poți fi un pic mai puternic. Ca-n viața reală.
Împachetatul cadourilor e partea mea preferată. Asta și să mă uit cum și le desfac. Durează o clipă, dar e o clipă mare.
La mâncat mă gândesc mai puțin, dar gătitul mă bucură. Puțin, fără risipă. Bun. Nu de Sărbătoare, neapărat. De noi, împreună. Ciobiți, poate, dar împreună. Și împreună e cel mai important. Pentru mine, e absolut suficient. Când mă ajunge oboseala, zilele astea, mă sprijin în imaginea cu mine obosită, în bucătărie, cu făină peste tot. Idilic, poate. Corny. Ca în anii ’50. Ador ideea. Cel mai ambițios proiect personal pentru perioada asta este să fac pâte brisée. Obișnuia să-mi iasă bine. Poate încă îmi iese, cine știe…
O să citesc pentru interviuri (mai mult) și pentru mine (mai puțin, probabil). Dar o să citim și împreună, cum facem de fiecare dată. O să citim împreună, o să mergem la film de Crăciun (fiecare cu ritualurile lui :-), o să orchestrăm bucurii mici și dimineți în care nu sună ceasul și mașina de spălat nu se trezește la câteva minute după mine. Și dacă o să fie de râs, o să râdem sigur. Și, dacă o să fie de plâns… important e să nu facem planuri în acest sens de pe-acum. Plânsul e o chestie ușor de înghițit. Te obișnuiești. Singurul necaz e că, dacă-l înghiți prea des, strică to(r)tul.
Sper să fie vreme bună, să ne putem plimba. Plimbarea, conversația cu orașul și cu oamenii care te iubesc și pe care îi iubești e ce are lumea asta mai frumos de dat. E inima pe care o împarți când ai buzunarele goale, în gerul smolit al iernii. Asta e Sărbătoarea, de fapt. Timpul în care doar iubești și ești iubit. În care ierți și ești iertat. În care plângi și ești alinat. În care râzi pentru că ai timpul ăsta. L-ai primit, la rândul tău.
Nu am… cum să spun, un outfit. Sau mai multe. Dar am o coroniță făcută de m. și un brăduț pe care o să-l împodobească M. Și cercei. Niște playlist-uri. Un wok nou și un super accesoriu de bucătărie. Cafea formidabilă. Cred că sunt echipată Ok.
Îmi propun să nu polemizez cu nimeni. Pe nicio temă. Știu cum e cu datoria civică și implicarea și, cât pot, pe toată durata anului, fac aceste lucruri. Le fac inclusiv când îmi este greu. Câteva zile pe an, o să-mi dau voie să fiu sleită. Lângă oameni care sunt Ok cu mine și așa și care nu mă judecă, doar mă apără. Care sunt în tabăra mea, indiferent de cum s-o chema tabăra asta. Probabil tabăra care așteaptă să se uzeze tricoul cu nu., ca să-i ia locul o rochie frumoasă. Dar acesta nu e un plan. Nici măcar o promisiune. E aproape un vers…
Why can’t we give love one more chance?, cântă Annie în căștile mele. Cântă Under pressure. Așa cum trăim mulți dintre noi. Și, de fapt, putem. Putem oricând. Cum mi-a spus mie cineva super înțelept când era ea foarte mică și deșteaptă și eu foarte mare și supărată pe o prostioară pe care acum am uitat-o.

Cause love’s such an old-fashioned word
And love dares you to care for
The people on the edge of the night
And love dares you to change our way of
Caring about ourselves
This is our last dance
This is our last dance
This is ourselves

Under pressure
Under pressure
Pressure

Eu chiar cred că tortul o să fie bun.

Reading splurge. Cărți, oameni și microbi.

Anul acesta am scris ceva mai puțin despre cărți ca de obicei, am renunțat să fac, în preajma târgurilor, seriale cu ce citesc oamenii, am vorbit mult (adică MULT) despre apariții recente, citit, piață, consum cultural, masă critică, marasm social și atrofierea relației omului cu textul scris în epoca radicalizărilor și a neașteptatului #brainrot. Uite că tehnologia se diversifică și că nu-i facem față – intelectual, social, emoțional, moral. Poate mai ales moral.

S-a tușit mult la Gaudeamus anul ăsta, dar microbul cel mai circulant și păcătos mi s-a părut, de mai multe ori, neomenia. Lipsa crasă de minimă delicatețe din neamul pe care-l iscă, de obicei, literatura în oameni. M-am trezit întrebându-mă oare ce rost are să citești dacă asta nu te face mai empatic, mai intuitiv, mai receptiv la ce e în jur, mai abil social, mai înțelegător cu straturile și asperitățile umanității, mai atent la ochii omului decât la cearcănele de sub ei, mai mișcat de poveste decât de copertă. Mai bun. Cu ceilalți, cu tine. Pe cuvânt că nu știu. Nu știu de ce citesc și de ce scriu oamenii dacă frumosul de nenumit dintre cuvânt și lume nu-i schimbă, nu-i lasă mai puțin locuiți de flecăreli, cleveteli, dezbinare și micile meschinării ale comunităților mari. Asta sunt târgurile, câteva zile – niște comunități mari de oameni care citesc. Sau scriu. Sau traduc. Sau toate la un loc. A plouat mizerabil anul acesta, am fost toți anxioși, încordați, grăbiți. Spațiul de grijă al omului pentru alt om mi s-a părut mai îngust ca niciodată. Dar poate că asta e doar lentila mea, care e aburită de ceva timp. Cred, cu toată greutatea truismului și a repetitivității lui, că-mi plac mai mult oamenii buni și calzi decât intelectualii cinici, închiși în turnurile lor de cărți.

Acestea fiind zise și scrise, să trecem la cărți și cele câteva vorbe și idei de la care mă încăpățânez să nu abdic.

Nu recomand decât cărțile în care cred. Sincer. Pentru că altfel mă uzez moral și nu sunt credibilă. Nici măcar pentru mine. Așa se face că refuz contexte și că nu prea am… cumetrii. Am o listă de citit, însă, pe care am pus Anul în care nu am murit, de Carmen Uscatu (Humanitas), Mereu cu gândul la ea, de Jean-Baptiste Andrea (Trei), Boala &Războiul. Jurnal 2020-2024, de Radu Vancu (Polirom), Soarele negru, de Bogdan-Alexandru Stănescu (Trei). Mă îndoiesc că o să reușesc să citesc mult mai mult de Sărbători, dar pe astea le aștept ca pe dimineața de Crăciun.
Am citit și mi-au plăcut enorm In memoriam, de Alice Winn și Ministerul timpului, de Kaliane Bradley (Litera). Livrești, intertextuale, inteligent construite ca arhitectură epică, spasmodice emoțional, cu detalii care strălucesc ca niște raze frânte de speranță în defrișarea interioară pe care o aduce depresia. Le-am citit profesional, pentru că aveam de vorbit despre ele, m-au bucurat livresc, estetic, uman.
Așa cum nu toate interpretările muzicale, nu toate prestațiile actoricești și nu toate cărțile sunt valoric egale (ce dramă ar fi!), nici toate traducerile nu sunt la fel. Chiar nu sunt la fel. Mi se pare absurd să le punem pe același raft doar pentru că există presiune socială în acest sens și pentru că ne e frică să deschidem ochii atunci când e gol împăratul. Ceea ce înseamnă că le voi pomeni ca și până acum pe toate, dar îmi voi face reverența de rigoare atunci când într-adevăr ceva mă impresionează prin eleganță sintactică și ingeniozitate semantică, prin transfer superb de sens și stare dintr-o limbă într-alta. Aplauzele mele (din acest text, cel puțin) merg către Adriana Bădescu și Bogdan Perdivară.
Cartea mea de suflet e de la Moș Nicolae :-). Se cheamă Cabinets de Curiosités. La passion de la Collection, de Christine Davenne și Christine Fleurent, Éditions de La Martinière. Are… tot ce-mi place, de la Nautiluși la Onacratulus, studioli, Malplaquet House, hibridizări ingenioase de bizarerii care-ți cablează iremediabil ochiul la minte și te duc în starea aceea atât de rară, proprie mai mult primilor ani de viață și atât de puțin accesibilă adultului obosit de vacarmul lumii lui: încântarea. Ele se cheamă Wunderkammer dintr-un motiv anume :-). În plus, cartea începe cu un citat din Yeats. Ce să vrei mai mult?
#thebookIchampion este, luna aceasta, cartea de memorii a lui Aleksei Navalnîi, Patriot, apărută la Litera în traducerea lui Gabriel Tudor. Despre ea am scris mai pe larg într-un articol care urmează să apară în primele luni ale anului următor și am vorbit la târg în toate momentele în care am putut. Din rărunchi și din foame de conținut relevant, real, cutremurător, care ne pune în față istoria recentă și ne spune uite, asta e libertatea, așa arată ea și atât de ușor o pierzi când îți pierzi curajul.
Veronica D. Niculescu, Tania Radu, Oana Boca &Bogdan-Alexandru Stănescu, Ștefan Colceriu, Ana Barton, Shauki Al-Gareeb, Alina Pavelescu, Roxana Petrescu, Ioana Both &Florin Bican, Marcia Marin, Liviu Szoke, Oana Gheorghiu, Anca Ilie, Nona Rapotan, Noemi Meilman, Bianca Sărățeanu, Alina Calancia, mă bucur că ne-am văzut. Chiar și așa, din goana calului vlăguit. Sper să nu fi ratat pe nimeni. Dacă da, să-mi fie cu iertare. Am păstrat fiecare zâmbet și fiecare cuvânt bun. Ele sunt caruselul meu de imagini.
Poate cel mai frumos a fost în studio la Marius. Life is live. Un minut, treizeci de secunde, zece secunde, play. Magia asta e un fel de drog. Te poartă dincolo de oboseală și de zgomot, lăuntric și exterior (nu e Gaudeamus dacă nu țipă o sârbă de undeva, din difuzoare, cum nu e Bookfest dacă nu miroase a mici). Doar cealaltă, aia care mută sori și stele, o întrece de nu se vede.

Mai scriu. Mai am câteva cărți despre care nu se poate să nu scriu.

#5locuri de încercat în București. Serial urban de minusculǎ respirație

Vara aceasta (care mai are puțin și expiră) am mers mai mult și, ca urmare, am văzut Bucureștiul cu un ochi mai flămând de frumos, de alteritate, de firida relevantă, care schimbă iremediabil privirea asupra întregului. Am făcut din weekend-uri mici aventuri în doi sau trei care au țesut o armură mai fină ca Mithril și i-au ținut pe Shelob și pe Smaug cât de cât la distanță. Dar despre asta, #masterburglar, o să vorbim altă dată… Până atunci vă spun câte ceva despre #Bucureștiulmeu declinat în destinații pe care nu le leagă decât firul capriciului și al plimbării ca variantă de escapism oarecum creativ.

Am văzut un spectacol interesant, pornind de la corespondența dintre Clody Bertola și Lucian Pintilie, în Casa Kerim, celebra Parfumerie din Strada Parfumului 19, unde au locuit Silvia Kerim și Mircea Veroiu. E un spațiu de reverie blândă și înțesată de fantasme, deopotrivă. Cu ceva timp în urmă, mi-a atras atenția un pictorial făcut acolo și de-atunci mi-am dorit să văd Casa, să-i cuprind cu privirea curtea interioară, ea însăși un ochi într-o clădire circulară cu o istorie de peste un secol și jumătate. E un loc unde s-au născut cărți, unde s-a consumat o iubire, unde încă e vie poezia care se scorojește și ea de pe tencuiala ficțională a acestui oraș. Sau, cel puțin, așa l-am văzut eu.

2. Am mâncat cel mai bun Tom Yum (după cel de pe Khao San Road Market, adică la mama lui, în Bangkok) la Isan Thai Kitchen, pe Bulevardul Regina Elisabeta nr. 26. Îi găsiți pe Instagram și pe mai toate aplicațiile de #food, dar e de mers acolo, pentru că mâncarea e bună, bucătăria cu atmosferă autentică thai (din punctul meu de vedere), oamenii foarte amabili. În meniu e un dezmăț de galangal, lemongrass, kaffir lime și ghimbir. Se golesc farfuriile în timp record și lumea însăși devine delicios de picantă.

Foto: Marius Constantinescu

3. Cafeaua de la Meron. Cel de pe Bulevardul Elisabeta nr. 40. Îmi plac muzica, atmosfera, rugămintea lor de a împărți timpul cu #latte și conversație de facto, nu cu stat pe social media. Am furat, totuși, o poză, pour la bonne bouche. Altfel, chiar am onorat provocarea – Marius ne-a povestit din călătoria lui la Petra, Maria a râs, eu am uitat de griji, cu vara pe umeri. A fost frumos. Mai mergem. Cafeaua, ca întotdeauna, a fost ce trebuie.

4. Am descoperit Eshte. Pe Doamnei 15. Minunat – ca estetică, obiecte și mod de a le pune în pagină și în valoare. Pentru mine, din păcate, prohibitiv financiar. Știu ce înseamnă un obiect de design și că pe etichetă se regăsesc ideea, materialul, manopera, statement-ul, filozofia din spatele brandului. Discuția e foarte largă aici. Deocamdată mă bucur spectatorial, nu spun că e scump la modul general, spun doar că e scump pentru mine, ceea ce nu face strugurii acri :-).

5. Zelato Herăstrău sau, cum se definesc ei înșiși, „Micro-gelaterie și cofetărie cu zvâc, zumzet și chef de zbenguială. Un Păsăroi care face multă zarvă. Zuper înghețată și deserturi by Ana Consulea.” Știu, aroma de colivă face ravagii. La noi conduc pâinea prăjită cu magiun și pepenele galben (Maria și Marius). Eu am vanilia undeva în ADN, așa că sunt plictisitor de clasică, teoretic, dar la Zelato tot ce e clasic are atâta zvâc inovator că până și pozele s-au mâncat. Am cerut refill imagistic și l-am primit. Nu pot decât să spun că am în plan un proiect „la cornet” care o include pe Ana și de care mă bucur ca un copil la ieșirea din parc.

Foto din arhiva dulce de la Zelato. Mulțumiri!

Gata plimbarea, ne mai citim și la toamnă! 🙂

5 cărți care au construit vara asta

Am citit mai puțin ca de obicei, dar, cumva, mai consistent. Ca într-o dietă cu mai puține calorii și mai mulți nutrienți. Nu am reușit să duc până la sfârșit decât cărțile cu adevărat bune (pentru mine), care m-au luat în lumea lor și au blurat-o măcar pe la colțuri pe a mea, care m-au decupat de urgențele mele și m-au tras în țesătura unui epic infestat măcar pe alocuri cu poezia despre care vorbește personajul lui Robin Williams în Dead Poets Society. La final de august, m-am gândit că le datorez o reverență măcar pentru faptul că, între paginile lor, am fost mai vie, mai acasă și mai eu însămi, în siguranța pe care ți-o dau scrierile bune din care se hrănește memoria.

Legământul apei, de Abraham Verghese, Litera. A fost #thebookIchampion, un hashtag pe care intenționez să-l mobilez mai departe și cartea care m-a readus pe mare asta adictivă a ficțiunii, o thalassa pe care toți cititorii (eu nu sunt dintre cei înrăiți, mai degrabă dintre cusurgiii care pot deveni oricând entuziaști și invers) o simt numai a lor. Am scris pe larg despre ea și despre măsura în care m-a amprentat aici. Ce știu sigur e că la Verghese o să mă întorc și că elefantul din cartea aceasta, Damodaran, nu locuiește doar în Parambil și-n narațiune, ci și în colecția mea personală de povești-talisman, dintre cele care se întorc să te viziteze în vis.
Abraxas, de Bogdan-Alexandru Stănescu, Polirom. Mi se pare ireal că am ajuns atât de târziu la cartea aceasta, probabil una dintre cele mai solide, spectaculoase, bântuitoare, magnetice ficțiuni scrise de un autor român din câte am citit eu. Îi iubesc geografia, traumele care cresc liric în alveole narative de un livresc delicios, splendoarea și ingeniozitatea lexicală, complexitatea personajelor care au voce, răsuflare, umbră și umbre. M-am plimbat, după ce am citit, pe strada Parfumului în căutarea casei în care au trăit Voronca și Colomba, am dat peste cea în care au locuit Silvia Kerim și Mircea Veroiu, am simțit Bucureștiul ca pe o enormă literatură care crește haotic și superb, mâlos, devastator de frumos și de crud, și de inegal în polifoniile lui secrete. Abia aștept să mai citesc ce scrie Bogdan, pentru că literatura lui e puternică și copleșitoare, cum sunt scrierile oamenilor al căror talent strălucește dincolo de timpurile lor.
Cuțitul, de Salman Rushdie, Polirom. Am așteptat mult cartea aceasta, din care au rămas cu mine ecourile umane, dar și culturale pe care le presupun agresiunea, mutilarea, hazardul care-și taie drum în carnea altuia. Sunt imagini – vizita lui Andrew Wylie în rezerva lui Salman cel rănit, relația cu propriul corp mutilat, corporalitatea fricii, iadul medical, sfârșitul lui Martin Amis – care vor rămâne cu mine, sunt altele care-n montajul meu (cine sunt eu?, sigur, dar toți cei care citim ne construim, chiar și fără voie, un punct de vedere) ar fi picat: dialogul fictiv cu atacatorul, vocea fabricată narativ a unui celălalt ucigaș. M-am străduit să empatizez cu el și să-i înțeleg relevanța (măcar ca piesă tehnic coerentă în eșafodajul cărții), dar, vorba poetului, mai întotdeauna britanic, it wasn’t really my oyster. Rămân cu imaginea lui Orfeu cântând în fața ororilor, a „războiului mondial al poveștilor” în care trebuie să câștige flacăra deloc exagerat prometeică a celei mai agere Șeherezade.
Foame. Memoriile corpului (meu), de Roxane Gay, Black Button Books. Cartea aceasta e definită de curaj. Curajul de a scrie simplu, direct, din interiorul abuzului, al diferenței, al stigmei, al excesului, al somatizărilor, al câmpului de luptă care e corpul diferit. Gay scrie despre toate nuanțele privirii asupra corpului, despre cum sculptează ea prejudecata, despre constructul cultural care sunt, deopotrivă, frumusețea și diformitatea. Mi-a plăcut curajul așa cum nu mi-a plăcut același tip de bias cum e cel de care se plânge când spune că „Oamenii preferă poveștile fetelor prea slabe care se înfometează, care fac prea multă mișcare, care sunt cenușii și scheletice, care dispar sub ochii noștri.” E același tip de judecată, aceeași privire care evaluează exteriorul ignorând durerea de sub înveliș, dar am luat ca pe un faux pas narativ, nu neapărat etic. Rămân cu „foamea de a nu mai suferi”, un teritoriu familiar și, cumva, foarte democratic, pentru că modurile prin care un om se ascunde de privirile celorlalți sunt, din păcate, cea mai frecventă, bizară și neobosită formă de ceativitate umană, aproape umăr la umăr cu violența.
Demon Copperhead, de Barbara Kingsolver, Trei. Mărturisesc că am început să o citesc curioasă fiind cum e ex aequo-ul lui Diaz (Barbara Kingsolver și Hernan Diaz au împărțit premul Pulitzer în 2023). Ambele cărți sunt magistral scrise. Ca arhitectură epică și ca voce de personaj transportată în contemporaneitate păstrând în ADN-ul său vocea clasicizată a lui David Copperfield, așa cum l-a scris Dickens, Demon Copperhead e o performanță. E și parte dintr-un trend care mă interesează profund, acela de a rescrie literatura de ieri cu bagajul cultural al celei de azi, cu un punct de vedere nou și nuanțat în subteranul (sau chiar pe veranda aflată în plin soare a) poveștii. E de studiat același lucru la Impostorul lui Zadie Smith, e ce abia aștept să văd cum rezolvă Percival Everett în James (o întoarcere contemporană la Huckleberry Finn, al lui Twain, cu un Jim care devine James în prim plan).

Cam așa a fost vara #decitit. Mai am pe listă (și sper să bifez) Ultimul vis, de Almodovar, Tăcerea vine prima, de Ioana Stăncescu, The Ministry of Time, de Kaliane Bradley, The Bad Boy of Athens, de David Mendelssohn (tot nu am ajuns la ea!), Cineva cu care să fugi de acasă, de David Grossman. Dar mă prinde sigur toamna cu ele 🙂

(Alte) locuri de încercat în București

Unde probabil că „de încercat” poate fi lejer înlocuit cu „de gustat”/de exersat propria personalitate/de testat/de iubit/ de explorat/de pus pe listă.

Mie îmi place orașul vara. Nu mi se pare lenevos în ADN-ul lui fanariot, nici toropit la modul minulescian, ci scăldat într-o creativitate care vorbește, până la urmă, despre o realitate social economică pe care o traversăm cu toții: concediile se consumă în tranșe mai scurte, arareori succesive, așa că stăm mai mult prin oraș. Iar în oraș, pe căldură și nu numai, weekend-ul te cheamă cu brațe seducător demonice, ca o Kali dezbrăcată de Bollywood, dacă ai noroc (sau dacă știi unde să mergi). Câteodată, când rămân cu ochii lipiți de câte o ușă de pe Lascăr Catargiu sau când plec la vânătoare de dragoni prin București (favoritul meu e țintuit în armura lui de fier pe Aviatorilor), îmi dau seama că orașul ăsta, decrepit, duhnitor și doldora de contraste, e, totuși, teribil de frumos… Sigur, în hidoșenia lui baudleriană. Plus că are câteva locuri care, pentru mine, cel puțin, fac parte din șarmul local la care mă întorc cât de des se poate.

Cam pe-aici îmi place cum se vede/ simte/ trăiește Bucureștiul:

DeSoi, Piața Sfântul Ștefan nr.8. E chiar lângă 20 grams, despre care am mai scris. Nu se fac rezervări, au o masă lungă, care-mi amintește de Le Pain Quotidien (concept cu care eu m-am întâlnit prima oară la Bruxelles, cândva, prin Evul meu Mediu timpuriu) și am stat nu o dată la coadă, afară, la modul cât se poate de civilizat, ca să onorăm o tradiție – e unul din locurile noastre favorite de brunch. Mie, personal, îmi place „Omleta simplă și nu prea”, dar ceilalți membri ai familiei pariază pe „Vine vara” și pe „Waffles and then some”. Cafeaua e ca pentru sufletul meu negru, serviciul firesc și elegant, fără geană de faux pas.

2. Zilele astea trebuie să merg să văd vitrina lui Vlad, la Cărturești &Friends. Pentru că vitrina asta spune mereu o poveste (ca și locul, de altfel) și am aflat (de la Vlad, evident) că povestea din iulie e cu Kafka, lucru cumva perfect justificat – Kafka s-a născut pe 3 iulie 1883. De-atunci ne-a metamorfozat pe toți și continuă să ne facă să ne simțim gândaci de bucătărie sau inculpați în procese care sfârșesc prin a ne claustra definitiv în propriile coșmaruri. Noroc că vitrina și librăria unde vrăjitorește Vlad Niculescu sunt spațiu de visare, de conexiune literară, de intertext vizual care te invită să te plimbi (prin lume și prin capul tău) în deplină libertate umană.

3. Mai nou am un păcat… colecționist, în lipsa altui termen – târgul de weekend de la MȚR, Șoseaua Kiseleff 3. Nu e păcatul meu (nici original, nici originar), în sensul că am fost dusă acolo și, odată ajunsă, am dat de… porțelan, corali, paftale, ii adevărate (cu o lucrătură poezie care-mi amintește de străbunica mea și de cum urzea ea la război), lampadare, figurine de argint, fildeș și alabastru, tot soiul de pietre semiprețioase cu și fără monturi, ceainice, platouri, broșe cu camee… ați prins ideea. E peștera lui Ali Baba acolo. De cei 40 nu zic nimic, că nu știu.

4. Un loc unde aștept să ajung, pentru că ne-am întâlnit doar la Mezanin Market până acum, e showroom-ul Veron, proaspăt reinventat, inclusiv în sensul unei adrese fixe. Am rochii superbe de la ei, în care mi-am făcut amintiri frumoase, care sunt impecabil croite, din materiale pe care-ți face plăcere să le scoți în lume. Mereu îmi spun că am prea mulți cercei, prea multe cărți, prea multe cești, prea multe rochii și mereu cad în păcatul lor. Poate că nici măcar nu e atât de rău. Ca s-o parafrazăm (adică s-o parafrazez, că sunt numai eu aici) pe Carrie Bradshaw (cea din anii 2000, de la începuturi), măcar de-aș ajunge the old woman who lived in her shoes. Sau, pe principiul unui meme care ne place Mariei și mie (ei îi place pentru că i se pare că mă reprezintă pe mine): Money comes and goes. Mine just… goes. I mean, where does it go? Is it coming back? Revenind la rochii, de la Veron am trei și nu-mi pare rău de niciuna, dimpotrivă, sper să tot am unde și când să le port, pentru că le simt parte din pielea mea publică. Adică îmi place un pic mai mult de mine în ele 🙂

Poză cu Marius, dintr-o
zi foarte fericită, la Zitrone, un alt loc despre care tebuie să scriu :-). Purtam rochia asta frumoasă, care acum mă așteaptă cuminte pe umeraș.

5. Dacă vreți să mâncați ceva bun într-un loc eminamente frumos, care arată ca și cum Mediterana ți s-a revărsat în farfurie și bucătăria olandeză se întinde fermecător de tentacular pe pereți, recomandarea mea e Sardin, Bulevardul Mircea Vodă 39H. Personal, votez cu gamberi A.O.P și cu affogato, dar sunt multe variante delicioase de explorat în meniu, iar locul e superb și, în același timp, lipsit de fițe și zorzoane, de tot repertoriul obositor al comercialului exacerbat.

Notă (mă rog, revenire asupra notei): nu am niciun Geschäft cu nimeni. Orașul ăsta are (și) locuri absolut fermecătoare. Îmi place să le povestesc.

Cinci locuri unde îmi place să merg în București

Pentru că îmi place. Să merg prin București. Țintit și fără țintă. După cafea, după cărți, după cercei, după un câine dintr-o curte care mă lasă să-l mângâi, deși nu-i știu numele real, așa că folosesc unul care mi se pare mie că i s-ar potrivi (bună, Bruno!), după caprifoi, bujori, trandafiri englezești, hortensii, ilex aquifolium și glicină (când sunt), după ceva bun de gustat, după o fațadă care mă cheamă, după un graffiti care mi se lipește de retină, de minte, de camera telefonului. Sigur că-mi lipsesc și timpul, și, de multe ori, energia, Schwung-ul, dar am constatat că până și cele mai grele conversații cu propria ta persoană se îmblânzesc puțin când orașul vine la pachet cu un ritual care, în ultimă instanță, îți spune ceva despre tine. Ceva bun despre tine. Despre cum ești. Despre ce cauți.

Long story short, cam pe-aici îmi place să mă opresc, când mersul meu compulsiv (Forrest walks, în cazul meu) intră pe modul avion.

La 20 grams, după cafea. Pentru că e splendidă cafeaua lor, cea mai bună din București, dacă mă întrebați pe mine (nu am pretenția să le fi încercat pe toate). Și pentru că văd des acolo povești în desfășurare cu oameni relaxați și politicoși, care creează o atmosferă de home away from home. Îi găsiți pe Calea Călărași, la nr. 85. E un loc mic care miroase bine, kids friendly, dog friendly. Se pune și câte un zâmbet în ceașcă. Double shot 🙂

2. Anul ăsta, de ziua mea, mi-am dorit ceva simplu, low key și cald în sensul necanicular al cuvântului (cam așa a și fost, probabil singura seară din vara asta când a fost literalmente cam răcoare), doar noi trei într-o grădină mică, la noi în cartier, aproape, cu luminițe când se face întuneric. Mâncare bună și nestrofocată, un hortus conclusus în miezul orașului. Așa că am mers la arzu. Unde nu se fac rezervări, dar se face o mică magie urban culinară cu muhammara, kofte, elote (I looooove elote!) și Mohnkuchen. A fost frumos. Este frumos, așa cum ai nevoie să fie câteodată, când simți că e musai să deschizi ușița unei colivii și să nimerești într-o seară de vară perfectă. Cam ca o poveste în ramă a tuturor serilor de vară care au fost perfecte. Cu comfort food, cu un secol XXI culcușit leneș printre ghivece mari și cu Jon Batiste în boxe. De găsit pe Romulus, 85. No reservations, cum spuneam.

3. După cercei (metaforic vorbind) nu prea merg, că mă găsesc ei pe mine. Dar după pin-uri emailate, porțelan Wedgewood și broșe de aproape un secol merg la Italian Vintage. Îmi place cam tot acolo – display-ul, oamenii, atmosfera, muzica, portocalul de la intrare. Uneori rămânem să ne bem cafeaua în grădina interioară, minusculă și ea și, cumva, ascunsă, ca o bijuterie mică, pietruită, ferită de căldură, de zgomot, de un „acum” cu prea multe interferențe. Îi găsiți pe Vasile Alecsandri, la numărul 3. Uneori intru doar de curtoazie și de curiozitate, să mă uit, să fac window shopping, să întreb de vreun Myott sau de niște perle pe care nu mi le cumpăr. Și e bine și așa. Niciodată n-am plecat mai tristă de-acolo.

4. La capitolul cărți am dat peste niște comori în ultimul timp la Antic Ex Libris, pe care-i știu de când lumea și de unde mi-am luat, între altele, în ultimul timp, The Bad Boy of Athens, de Daniel Mendelsohn, care e pe lista mea de vacanță. Plus o mulțime de coffee table books, cărora nu prea le rezist și cu care, de ce să mint, petrecem dimineți de duminică frumoase, când ne trezim târziu, bem mai multă cafea decât ar trebui (cei mari) și negociem vârsta la care vom bea cafea toți trei (cea mică – eu nu negociez, mă exprim doar axiomatic, pe principiul mama said). Oricum, ideea e că, dacă aveți timp și chef de scotocit, plecați acasă cu ediții superbe, la prețuri decente. Mie îmi place sediul din Gabroveni 61, dar oferta e, de multe ori, ceva mai bogată pe Doamnei 23.

5. Câteodată, când îmbătrânești, și cerceii ți se mai clatină. Relația mea cu zahărul e de love &hate. Iar cea cu înghețata e doar de love. Fac pace cu mine cu înghețata fără zahăr de la Sweetology. O singură cupă, mai nou (că vârsta și zahărul, cum spuneam). Ciocolată. Guilt free. Pur și simplu ireal de bună. Cel mai mult îmi place să merg după ea pe Calea Victoriei și să o mănânc în Amzei. Încet, ceea ce nu mă caracterizează, dar câteodată lucrurile bune vin așa – cu lingurițe mici și, vorba lui Wallace Stevens, conștiința acută a clipei următoare, în care totul se topește. De căldură, bineînțeles.

Poză veche și foarte iubită cu copii fericiți

Notiță minusculă, dar importantă: nu am niciun deal cu locurile astea – doar îmi plac și m-am gândit (de fapt, mai mult mi s-a sugerat, pentru că scrisul e pastila mea de suflet și sunt un om un pic mai împăcat cu el însuși după ce dau Save As…) să le dau mai departe, să se bucure și alții. Enjoy!

Cărți, jucării și alte miracole

Cărți pentru copii și tactici de îmblânzire a poveștilor nărăvașe

Zilele trecute am scris câteva gânduri despre cum (nu) facem să-i aducem pe copii mai aproape de cărți – nu-i plătim, nu-i șantajăm, nu le numărăm paginile, nu facem shaming, nu ne panicăm dacă nu-l adoră pe Jules Verne și dacă nu pricep mai nimic din cum vorbește Nică în Amintiri din copilărie. Și altele asemenea. Era un preambul pentru câteva recomandări de cărți frumoase în care vă puteți juca împreună, dar, spre surprinderea mea, au nimerit pe un teren sensibil și seismic deopotrivă, pentru că există multă îngrijorare că poveștile par să le rămână mici, ca tricourile de anul trecut.

Eu nu aș hrăni frica asta. Mintea are nevoie de ficțiune, de evadare, de provocare, de cuceriri, de dragoni și baghete magice, de mitologie și de aventură, de cartografieri ale emoțiilor noi care dau năvală peste ei cu fiecare anotimp de vârstă. La fel de adevărat, însă, e că există o deconectare vizibilă, o metabolizare chinuită a multor texte, există sperietoarea copiilor care citesc și nu înțeleg ce citesc și ajung adulți ușor de manipulat și de îndoctrinat, există normalizarea violenței prin supraexpunere ( are legătură cu lipsa lecturii care, în general, nuanțează și modelează perspectiva asupra lumii, rafinează interiorul ființei și îi dă voie să crească, să se manifeste empatic, să înțeleagă alteritatea, diversitatea, diferența). Așa că, fără să o hrănesc, înțeleg frica asta. Frica de simplificările extreme, de rezistență a copilului la orice tip de efort intelectual, de aparenta lor lipsă de apetit… epic. E o teamă pe care nu o putem deconstrui decât privind-o în față și netezindu-i asperitățile.

Când copiii nu citesc nu e vorba de lipsă de interes, ci, de multe ori, de lipsă de răbdare. Conținuturi comprimate, swipe up, da, lecturi școlare prost calibrate pe grupe de vârstă și mult prea drapate în metatext lemnos și clișeu didacticist – sunt multe lucruri care rod răbdarea pe la colțuri și le imprimă o viteză care nu-i rabdă să dea pagina. Rolul adultului nu e mereu să citească așa încât copilul să-l imite, ca papagalul de serviciu, ci, de multe ori, să stârnească el conversații care încetinesc ritmul vieții lor trăite în explozii de entuziasm și dezamăgiri sonore, să se folosească de tehnologie în mod inteligent (există booktrailere și ecranizări care chiar îi vor duce în cărți, există loc, inclusiv în online, pentru o mulțime de piruete care chiar asta construiesc: echilibru).

Acestea fiind zise, ca să nu vă plictisesc prea tare, las aici câteva mici minuni editoriale, de iubit împreună:

1. Almanahul vrăjitoresc, de J.K. Rowling, Arthur.

E un „ghid magic” pentru pasionații seriei, cu tot soiul de liste și clasificări, cu trimiteri constante spre cărți și cu hărți care transformă almanahul în experiență, în labirint, în festin vizual care te poartă din bucătăriile elfilor pe terenul de Quidditch și de pe culoarele întunecoase de la Gringotts în Prăvălia lui Zonko sau la Honeydukes. Vorba unui Hufflepuff de la mine de-acasă: mischief managed! 🙂

2. În weekend am descoperit o ediție care mi-a sucit mințile complet, și anume The Complete Grimm’s Fairytales, cu ilustrațiile originale ale lui Arthur Rackham, Rock Point, Quarto Publishing. Prefață de Lori M. Campbell, note de the one and only Jack Zipes (pentru care am o mare slăbiciune). Secret util: câteodată entuziasmul copiilor… mai mari ajută fantastic în ghidarea interesului celor mai mici. Care poate că nu vibrează filologic, dar, cât timp li se activează resorturile fascinației, ce contează e că sunt fericiți răsfoind o ediție superbă.

3. Planeta noastră, Litera, cu o prefață de David Attenborough, e o explorare vizuală a lumii noastre – varianta pentru copii a celebrului documentar de pe Netflix, transformat în călătorie de răsfoit. E un punct bun de pornire în discuțiile despre cine suntem și cum ne raportăm la miraculosul din jur. În fiecare zi. O carte prin care trec balene și sunt inventariate tipurile de frunze peste care dai prin păduri, trec și vulpi, și elefanți, și pinguini și trece omul, ca forță ideal blândă și pașnică. Practic, cartea aceasta e „puiul” ediției Planeta noastră pentru adulți care, pentru mine, cel puțin, e până în ziua de azi unul dintre cele ma frumoase albume în care să pleci, cu mintea, măcar, prin lumea largă.

,,Mie îmi pare că natura este cel mai vast izvor de încântare, cel mai vast izvor de frumusețe vizuală și cel mai vast izvor de interes intelectual. Este cel mai vast izvor pentru atâtea lucruri din viață, încât face viața să merite să fie trăită.

Fie că ne dăm seama sau nu, suntem total dependenți de natură. Ea ne oferă fiecare îmbucătură de hrană și fiecare gură de aer. Este lucrul cel mai de preț pe care îl avem și trebuie să o apărăm. Viitorul depinde de capacitatea noastră de a trece la fapte chiar acum.” Sir David Attenborough

4. Maniunea, de Narine Abgarian, Frontiera, e debutul autoarei care a luat pe sus lumea literară cu Din cer au căzut trei mere. I-am recomandat Mariei cartea asta despre două prietene care înfruntă cu umor adolescența și abia aștept să termine ce citește acum ca să-mi spună ce crede. Lucru care mă face să repet, cam ca un disc zgâriat, știu, că e vital să vorbiți cu ei despre ce citiți. Îi povestesc des scene din ce citesc eu sau o întreb ce crede despre o idee sau alta, la fel cum și ea îmi citește și pasajele care-i plac, și cele care i se par absurde. Comentăm, investigăm, uneori ne distrăm, alteori ne pierdem în dezbaterea unei situații. Și alteori ne plictisim și încercăm să înțelegem împreună de ce.

Pentru mine e important să vorbim despre ce citim. Mi se pare că (și) așa învață că obiceiul acesta va continua în viața adultă și o va face să lege prietenii, să apere un punct de vedere, să recunoască frumusețea, să înțeleagă bagatelizarea și locurile comune, să cuprindă lumea cu mintea, cum îmi place mie să spun.

5. „Când eram mică de tot, chiar mai mică decât voi, dragii mei cititori mici, m-am împrietenit cu o veveriță. Este una dintre cele mai frumoase amintiri din viața mea, și din ea s-a născut povestea asta. ” Așa începe mărturisirea Ioanei Pârvulescu despre cum s-a născut Trei zile nemaipomenite, Humanitas Junior, o bijuterie a literaturii pentru copii, dacă mă întrebați pe mine, ilustrată superb de Anca Smărăndache. Umor de limbaj, de situație și o poveste cu duioșii capricioase, făcută parcă pentru răsfăț și dedicată, după cum ne spune autoarea, celor „care cred că râsul și prietenia sunt cele mai bune lucruri din lume.” Pe site-ul editurii cartea apare cu 8 +.

6. Pe Iulia Iordan o admir de mult timp, așa că m-am bucurat de Efemer, cartea ei cea nouă, ilustrată de Veronica Neacșu. Pentru că e imaginativă, e atașantă, e despre cum funcționează rotițele creativității și e, cam ca tot ce face Asociația DaDeCe, curajoasă și pornită să mute munții, cu un personaj aparent fragil, care se avântă, de fapt, dincolo de nori. Vârsta recomandată e 6 – 8 ani.

7. Jurnalul de bord al primului român care a ajuns în Antarctica, Spre Polul Sud, de Emil Racoviță, Frontiera, e reconstituirea palpitantă și 100 % reală a expediției conduse de Adrien de Gerlache la care ia parte și Racoviță, în 1897. Mi se pare fabulos să auzi vocea exploratorului ridicându-se din carte spre mintea unui copil care se urcă alături de el, astfel, la bordul vasului Belgica și ajunge să petreacă cincisprezece luni în Antarctica. Ilustrațiile sunt semnate de Eugen Berlo, iar vârsta sugerată e 7+.

P.S. Robin Hood-ul din imagine e al Mariei, din ultima vizită la librărie. Nu l-am răsfoit, e fără ilustrații, dar mi-a zgândărit un pic memoria, așa că las aici un filmuleț despre Pyle și romantismul care-i alimentează și literatura, și ilustrațiile.

Spor la citit și la făcut curat în bibliotecă!

De ce nu mai sunt Grinch

Am fost. Mi se părea, poate, că e mai cool așa. În tabăra sarcastică, prea puțin preocupată de merry &bright.

Mi-a trecut. Cam definitiv. Poate că sunt mai puțin cool (e firesc, sunt și mai bătrână). Am aceeași oroare de calorii goale pe bază de marketing agresiv – supradoza de familii în formulă completă care pozează suav, 100% fericite 100% din timp, e o utopie de sezon pe care o tratez cam ca pe excesul de topping încărcat de coloranți din vârful unui cornet din care nici că se mai distinge intenția de înghețată. Nu mai am, însă, aceeași relație cu timpul. În sensul că nu mai am atât de mult timp de cheltuit, de irosit, de aruncat pe lucruri pe care nici măcar nu mi le mai amintesc după ce trece vâltoarea momentului, pe griji care nu sunt dintre cele care te țin, vorba lui Baz Luhrmann, treaz la patru dimineața, într-o zi de marți oarecare. Încerc să mă bucur cam de orice. Oricând mi se dă ocazia. Nu mai amân niciodată momentele bune. Sunt ferm convinsă că nu există cadouri care să compenseze senzația de gol interior și nici ciocolată care să estompeze singurătatea. Așa că, atunci când nu există boală, distanță și pericol iminent, la modul real și imposibil de ignorat, aleg, atât cât pot, să nu mai fiu Grinch.

Sunt atâtea dezastre care par să ruleze, ca într-un film horror cu buget mare, peste tot prin lume. Atâția oameni în suferință. Atâtea familii prinse în probleme insurmontabile. Atâtea coșmaruri sociale fără soluție pe termen lung. Cât timp nu alerg în rotița de hamster a durerii fără ieșire, cred că o să aleg să mă bucur. De tot și de toți pe care-i am. Să nu dau niciun minut din timpul în care m-aș fi putut bucura, nici o oră în care aș fi putut construi amintiri.

Nu știu dacă e presiune. Poate că este. E, însă, și o nevoie de azi și de acum. Cel mai trist, acum niște ani, mi se părea să existe oameni care să se simtă claustrați cu familiile lor, de Sărbători, cu telefonul ca unic spațiu de visare. Acum știu că momentele astea sunt despre alegerile fiecăruia dintre noi. Alegerile mele, de exemplu, stau la mine. Poate că nu vom fi toți cu gândul în aceeași cameră, poate că acasă nu e cel mai glamour loc, poate că mâncarea o să-mi iasă prost, poate că o dau magistral în bară cu cadourile anul ăsta (mi s-a mai întâmplat), poate că o să dea viața peste mine cu cine știe ce din ale ei (poate, totuși, mă iartă, că și din astea mi s-au mai întâmplat – aș zice că au fost suficiente, am învățat lecția), poate o să mă simt nelalocul meu în pielea mea, poate o să treacă și Sărbătorile astea ca atâtea altele, adică ciobite. Până atunci, însă, aleg să mă bucur. Să le iau așa cum vin. Cu ce vin. Episoade noi dintr-un nou sezon. Sper să fie bune și de păstrat, dar nu mai construiesc nici iluzii, nici anxietăți în subsolul paginii.

Cred că mulți dintre noi avem firul ăsta dus la ciorap: să nu te bucuri prea mult, să nu lași garda jos, să nu te relaxezi prea tare, să fii tu angajatul model, care lucrează de Crăciun, și mama minune, care se răstește de oboseală la copil, dar face toți cozonacii cu mâna ei. Să fie casa lună, chit că ești rupt de spate și să dai bine în poze, chit că ai cearcănele până la urechi pe sub machiaj. Am trecut de faza asta. Știu că nu pot să spăl geamurile atletic, să dorm cu laptop-ul în brațe și să mă trezesc făcând tarte au citron meringuée pentru minim șase persoane. Sunt cine și ce sunt. Pentru tot ce nu sunt, plătesc oricum.

Dar poate că bucuriile trebuie tratate ca felia de miraculos care sunt. Sigur că există o întreagă cultură Hallmark care a bagatelizat miracolele astea. Miraculosul, în general, e confiscat politic, comercial și… politic. Așa că mai bine Grinch – mai bine să nu-ți placă nimic din ce nu ai. Din ce nu… ești. Sau ai fost lăsat să crezi că nu ești.

Sigur că există oameni pentru care acasă e un blestem și familia sunt doar niște colocatari care nu au știut să împartă iubire, siguranță, un minim bagaj comun de tandrețe și de complicitate, pe lângă materialul genetic. E cam ca în basmul cu veleități educaționale, diseminat pe scară largă, în care copiii se pupau doar în somn și nu li se spunea niciodată cât sunt de iubiți. Singurul lucru care a ieșit din povestea a fost multă durere. Și un exces de căpcăuni.

Așa că nu, nu o să încep să rulez clișeele cu familia, împreună, spiritul sărbătorii și așa mai departe. Cred, însă, că te poți bucura și de unul singur – că ești bine, că ești pe picioarele tale, că poți gândi și munci liberi, că ai o lume mare de cuprins cu mintea, că ai o minte funcțională, poți rememora și poți proiecta, poți încă să bucuri oameni, alți oameni, și încă ai timp, încă îl ai pe acum, care e exact așa cum poate că nu intuiești: neprețuit.

Din păcate, Sărbătorile aduc și suferință cu ele. Totul se acutizează, toate întâmplările și neîntâmplările devin nevralgii în plin puseu. Timpul e prea scurt și în el trebuie să încapă prea multe emoții. Nu sunt puțini cei care ajung să regurgiteze afectiv. Cu cât trec anii, însă, ce a fost bun și ce a fost rău se amestecă în același aluat. Cam cum dospește viața. Cu de toate. Doar că nu e numai despre artificii. E și despre vină. E și despre absență.

Cât timp mai e, însă, un acum și în el încape măcar o adiere de mâine, cât timp nu arde nimic în jurul meu, în afară de o lumânare pe care am aprins-o eu și cât timp, da, mai am cui să dau fără să aștept să primesc nimic în schimb, cred că aleg să mă bucur de lucrurile astea. Indiferent de cât de non cool, glam, fashionable sunt ele. Cred că aleg să mă bucur și să le dau voie și altora să se bucure lângă mine. Dacă le pică bine. Cred că aleg să nu mai fiu Grinch. Cu puțin noroc, niciodată.

Reading…Feast

Adică un festin cu cărți, poate și pentru că nu sunt fana top-urilor, a cărților literalmente repovestite în pseudo-cronici reducționiste sau a lecturilor fashionable, cam ca poza de iarnă la Mița Biciclista. Mi s-a părut însă util să povestesc, eventual în serial, cam ce am citit frumos în ultima vreme, ce vreau să citesc, ce e pe longlist, ce stă pe noptieră. Totul cu o secțiune specială de cărți pentru copii, dat fiind că au apărut niște bijuterii de cărți care mă decupează și pe mine, adultul, din task-urile mele și mă redirecționează spre un spațiu de joacă. Interior 🙂

Impostorul, de Zadie Smith, Editura Litera, e una dintre cărțile care chiar m-au entuziasmat în ultimul timp – pentru că e curajoasă, fără a fi tezistă, pentru că se joacă inteligent cu fresca socială în raport cu ideologia, pentru că dă jos autorii de pe rafturi și-i transformă în personaje – Dickens e nesuferit, Thackeray oubliabil, Byron electric inclusiv in absentia. Ce face Smith în acest nou roman, cred că singurul tradus, la ora actuală, de pe lista celor mai bune zece romane din 2023, conform The New York Times, e un exercițiu al privirii contemporane, amprentate de gen, clasă socială, consum mediatic și biografie seismic întreruptă de hazard, adulter, boală, tragedie. Eroina lui Zadie, doamna Touchet, e locuită de literatură, iubește conversația, e prinsă într-un triunghi amoros, interesată de discriminările rasiale și religioase și fascinată de un proces care a acaparat imaginația britanicilor din toate straturile sociale: procesul Tichborne, în care un moștenitor aparent dispărut își face o intrare spectaculoasă în lumea monden-legislativă cerând, evident, acces financiar la o origine nobiliară. De la qui pro quo la intarsii de metaroman, Zadie Smith jonglează nu doar cu istoria, ci și cu canoane și motive literare pe care le deconstruiește și le reorchestrează în cheie perpetuu ironică. Impostura ajunge să fie, în cele din urmă, o dimensiune care-i poate fi atribuită și lui Arthur Orton, „Pretendentul” din procesul Tichborne, și lui William Ainsworth, autor prolific, dar mediocru, și Elizei Touchet, verișoara lui pe-jumătate-iubită-și-niciodată-scriitoare. Despre toate am avut șansa să vorbesc puțin și la Gaudeamus, cu admirabilii scriitori Ioana Pârvulescu și Radu Paraschivescu – s-a râs, s-a explorat, s-a stabilit că romanul e un deliciu intelectual.

2. O odisee, de Daniel Mendelsohn, Polirom, e o carte la care am ajuns târziu. Prea târziu. Probabil una dintre cele mai frumoase pe care le-am citit anul acesta (e umăr la umăr, pentru mine, cu Yanagihara și Către paradis). Știam, intuitiv, că va fi așa. Subiectul îmi trecuse pe la ureche: călătoria fiului și a tatălui octogenar în meandrele textului homeric și într-o croazieră contemporană, pe urmele lui Ulise. Textul însă conține un al treilea nivel, o călătorie complet dezbrăcată de patetism în interiorul tulburatei relații dintre cei doi. E un antiBildungsroman, o examinare lucid duioasă a apropierii umane, a texturii unei deveniri în care constantă e doar călătoria. Tatăl și fiul sunt enigme unul pentru celălalt. Faptul că iubirea trece de rațional și căutarea celuilalt se țese în continuare și mult după ce firul vieții se destramă e, într-adevăr, de domeniul mitologiei. Zeii lui Mendelsohn sunt adesea figuri academice, ritualul și mitul se confundă într-o contemporaneitate presărată cu iPAD-uri, bilete de tren, mâncare italienească și anticoagulante, dar iubirea se sustrage analizei, rămâne zăvorâtă în obiecte (cum e patul pe care Jay Mendelsohn îl imaginează pentru fiul lui, dintr-o ușă de dulap, oglindă a patului pe care Odiseu îl rânduiește pentru Penelopa și pentru el din trunchiul unui măslin) sau în cuvinte lipsă. O poveste cum e aceasta trăiește prin spațiile pe care le generează – în tramă, dar și în cititori: spații de frustrare, de angoasă, de tandrețe, de eroism care se confundă, blând, cu cotidianul. În sfârșit, e o poveste despre doliu și pierdere, despre memorie și despre scrierea celuilalt, despre învățare ca formă absolută de rafinare a ființei interioare. Despre generații disjuncte, care nu reușesc să construiască un teritoriu comun, dar care au mereu la îndemână o plută pe care să navigheze cot la cot. Pluta aceasta este ficțiunea.

Conversație între Daniel Mendelsohn și mama lui, Marlene, despre Jay Mendelsohn, eroul absent al poveștii lor

3. Portretul căsătoriei, de Maggie O’Farrell, Anansi. Am așteptat mult cartea aceasta, cam de când am citit Hamnet, despre care am mai scris aici. Romanul, care ar trebui să fie povestea unui uxoricid, e, cam cum a fost și Hamnet, o depănare a straturilor ființei, a sălbăticiei care ne locuiește, a subtilităților neîmblânzite prin care devenim reverb al naturii. Lucrezia de Medici, căsătorită împotriva voinței la numai treisprezece ani cu Alfonso, duce de Ferrarra, la 3 iulie 1558, amintește de o altă Lucrezie, Borgia de această dată, căsătorită cu Alfonso d’Este, duce de Ferrara, la 1502 (m-am tot gândit, citind, că Ferrara e iadul Lucreziilor). Lucrezia din carte e un copil neiubit care îi servește autoarei drept metonimie a femeii de condiție foarte bună din secolul XVI: o monedă de schimb, de troc politic, în multe situații, a cărei fertilitate e subiect public la curțile unde nimerește și unde moare, tot metonimic, cu o frecvență amețitoare. Altfel spus, dacă nu o ucid nașterile succesive, devine, cel mai adesea, victima unui soț fie plictisit, fie gelos, fie pur și simplu captiv într-un impuls de moment. O’Farrell notează, de altfel, la final, că sora Lucreziei, Isabella și verișoara ei, Dianora, sfârșesc în același fel, fără ca acest lucru să șocheze prea tare familiile acestor fete care pleacă adesea direct din camera copiilor în alcovuri maritale periculoase. În toate sensurile posibile. Substanța cărții, inspirată mai mult de poemul lui Browning, My Last Duchess, decât de portretul de căsătorie al Lucreziei, e tocmai poezia prin care se construiește ființa ei dincolo de rigorile politice și matrimoniale, de rochiile care o strâng și de intrigile care o interesează prea puțin. Citind-o, traversezi o galerie de artă în care narațiunea recuperează (adesea sonor sau tactil) tablouri interioare, trăirea intimă, cea sugrumată social, care funcționează însă ca un marker identitar. Și, dacă ficțiunea lui O’Farrell scapă din chingile strânse ale istoriei, viața aceasta, de curte văzută din spatele vălurilor sau prin gaura cheii, e un amestec de apăsare și superbitate, de meditație niciodată rostită cu privire la felul în care oamenii dispun de alți oameni. Tumultul lăuntric rămâne o specialitate a autoarei, care excelează în arheologia emoțională care-i transformă personajele în ființe spectaculoase, premonitorii, extrem de înzestrate, pentru care libertatea stă într-un fuior de vânt sau într-o rază solitară de lumină, rătăcită în draperii de catifea.

Acum citesc Shakespeare. The Man Who Pays the Rent, Penguin Random House, o serie de conversații fascinante ale lui Judi Dench cu Martin O’Hea, care oferă nu numai o lectură acaparatoare a personajelor shakespeariene, ci și spectacolul splendid al vieții care, deși aproape sinonimă cu artă, își păstrează fațetele ludice și rămâne străină de morgă. Kenneth Branagh a spus despre această carte că e o scrisoare magică de dragoste adresată lui Shakespeare. Este, într-un fel. E și despre plăcerea cititorului de a descoperi profunzimi într-un text care nu pare niciodată să-și epuizeze surprizele, e și despre arta actorului de a da aceste descoperiri mai departe. O citesc târziu, când sunt deja prea obosită ca să rezist mai mult de câteva pagini, dar mă bucur de fiecare rând.

Ce vreau să citesc. Ei, aici intră multe lucruri și mă îndoiesc că am suficiente zile libere de Sărbători, dar, în linii mari, sper să încapă în ele ceva din următoarele titluri: Demon Copperhead, de Barbara Kingsolver, Anansi (am citit celălalt Pulitzer pe 2023, Încredere, de Hernan Diaz, Litera, și sunt curioasă cum arată ex aequo-ul), Lecturi olfactive ale pielii, de Claudiu Sfirschi-Lăudat, Junimea (tot ce scrie Claudiu e scăpărător și cartea asta chiar m-a făcut foarte curioasă), A opta viață, de Nino Haratischwili, Trei (e intimidant de groasă, dar e un început de saga despre care am auzit numai de bine, așa că m-aș apropia), Să tai în piatră vie, de Abraham Verghese, Litera (tot o saga, dar una care începe cu gemeni, în Etiopia anilor ’70 – am răsfoit-o puțin, pour la bonne bouche, într-o seară și pare magistral scrisă).

P.S. Franzen e de mult timp pe listă, dar soarta ne e potrivnică 🙂 Sper să se inventeze a opta zi a săptămânii pentru el.

Deocamdată aici se termină festinul. Mi-aș dori să revin curând, cum spuneam mai sus, cu o secțiune numai de cărți pentru copii – au apărut niște cărți ATÂT de frumoase că mai au puțin și-mi provoacă o regresie în copilăria aceea îndepărtată, de dinainte de teme și de cititul cu lumină suplimentară :-).

Dacă aveți idei, sugestii sau impresii, mai ales pentru listele de cărți de Sărbători, feel free :-). Pe curând!