Lifestyle

Under pressure

O fi decis doamna Dalloway să-și cumpere singură florile, eu m-am hotărât să comand un tort. O să mă gândesc, mai târziu, și la flori.

În căști îi am pe Annie Lennox și pe David Bowie. De pe Wembley, din 1992. Ea are o mască neagră pictată direct pe piele și o fustă fumurie, de black swan, de Natalie Portman mixată provocator cu Carrie Bradshaw. El e ceacâr în vocea lui perfectă. People on streets… Undeva, în oasele mele, se ridică un alt cântec, un poem de fapt, al Christinei Rosetti. In the Bleak Midwinter, 1872. Nu-l mai țin bine minte, nu a fost întotdeauna printre favoritele mele. Nici acum nu știu dacă e. Vorbește despre iarna în care pământul e de fier și apa de piatră. Și eu, sărman(ă) cum sunt, am de dat doar inima mea. Poor as I am, I can give my heart. Cam așa ceva.

Niciodată nu mi-a plăcut iarna dar, ce-i al ei e al ei, e foarte bună pentru scris. Pentru muzică și literatură. Pentru feliat în sensuri fie calde, fie sângerânde, rodiile de peste vară. Pentru plâns. Pentru văzut doar oamenii care-și aduc căldura cu ei și care nu te taie. Pentru (ne)făcut planuri, dat fiind că iarna e, prin forța ei, decameronică. E prea înghețată rama ca să mai încapă în ea altceva decât povești mici. Așa că și dorințele mele sunt mici, mici, ca într-o poveste de care mi-a amintit de curând Ioana Both, cea cu rochiile stivuite într-o coajă de nucă. Din ea m-am trezit fugind spre alta, aceea cu prințesa care doarme pe nouă saltele de puf, dar se zvârcolește toată noaptea pentru că sub ultima dintre ele e un bob de mazăre. Bobul ăla nu-i dă pace, îi zdrelește somnul, contorsionează visul în coșmar și o scaldă în sudoare înghețată, ca și cum zilele, cu măzărichea lor de vreme păcătoasă, și-ar croi drum cu lama în sălașul nopții, cât să hăcuiască somnul. În aceste situații ficțional întunecate, pur și simplu e nevoie de tort. Și de liste scurte, puțin ambițioase, cât să nu ne roadă frigul pe la toate încheieturile.

Am două pietre de moară pe care îmi doresc să le mototolesc și să le arunc la coș. Una se numește „o să”. Cealaltă „trebuie”. Le urăsc.
Add to cart e un plasture. Pe mine nu mă mai ajută, dar au fost ani când am trăit cu senzația că o rochie sau niște cercei în plus îmi țin mai bine de cald. Acum încerc să port rochiile din dulap. Mi se par absolut suficiente. Cerceii mă animă când îmi spun o poveste, dar poveștile presupun proiecție. Să aștepți să vină primăvara. Dezghețul. Bretelele, mătasea. Așteptatul îmi pune mari probleme. De la statul la coadă la orice fel de așteptat care nu e unul în fața cuptorului unde se coace un miros bun. Nu mă țin nici picioarele, nici mintea, nici răbdarea. Câteodată, chill, slow down sau keep calm sunt lucruri pe care ni le dorim, dar, ce să-i faci, ghinion de neșansă, nu toată lumea are luxul ăsta. Cred că, pentru mine, cuvântul anului (sau al iernii) e momentaneitate. Moș Crăciun nu are în sac nici calm, nici timp, nici „o zi senină!”, din păcate. Nu pentru toți copiii cuminți. Cred că și la asta merită să ne gândim câteodată. Că nu e toată lumea dăruită după silință.
Nu e musai să fii recunoscător. Știu că așa e frumos să spui la final de an. „Mulțumesc”, „cu plăcere”. Și să înșiri toate chestiile grozave pe care le-ai făcut, cu imagini și hashtag-uri. Am un tricou de la Tombabe pe care scrie, pur și simplu, nu. Așa, cu minuscule. Și cu punct. E tricoul meu de suflet negru. Asta e, nu toți suntem niște succese instagramabile. Câteodată suntem cum suntem. Cu ani de toată jena. Mai pe #Grinch, mai pe (ne)liniște. Important, la finalul zilei, poate că e să nu iei din beteala celorlalți. Să nu le distrugi (și) lor luminițele. Ăsta, în sine, poate fi micul tău cadou pentru tine. Dacă nu poți fi mai bun de Crăciun, ca-n slogan, poate că poți fi un pic mai puternic. Ca-n viața reală.
Împachetatul cadourilor e partea mea preferată. Asta și să mă uit cum și le desfac. Durează o clipă, dar e o clipă mare.
La mâncat mă gândesc mai puțin, dar gătitul mă bucură. Puțin, fără risipă. Bun. Nu de Sărbătoare, neapărat. De noi, împreună. Ciobiți, poate, dar împreună. Și împreună e cel mai important. Pentru mine, e absolut suficient. Când mă ajunge oboseala, zilele astea, mă sprijin în imaginea cu mine obosită, în bucătărie, cu făină peste tot. Idilic, poate. Corny. Ca în anii ’50. Ador ideea. Cel mai ambițios proiect personal pentru perioada asta este să fac pâte brisée. Obișnuia să-mi iasă bine. Poate încă îmi iese, cine știe…
O să citesc pentru interviuri (mai mult) și pentru mine (mai puțin, probabil). Dar o să citim și împreună, cum facem de fiecare dată. O să citim împreună, o să mergem la film de Crăciun (fiecare cu ritualurile lui :-), o să orchestrăm bucurii mici și dimineți în care nu sună ceasul și mașina de spălat nu se trezește la câteva minute după mine. Și dacă o să fie de râs, o să râdem sigur. Și, dacă o să fie de plâns… important e să nu facem planuri în acest sens de pe-acum. Plânsul e o chestie ușor de înghițit. Te obișnuiești. Singurul necaz e că, dacă-l înghiți prea des, strică to(r)tul.
Sper să fie vreme bună, să ne putem plimba. Plimbarea, conversația cu orașul și cu oamenii care te iubesc și pe care îi iubești e ce are lumea asta mai frumos de dat. E inima pe care o împarți când ai buzunarele goale, în gerul smolit al iernii. Asta e Sărbătoarea, de fapt. Timpul în care doar iubești și ești iubit. În care ierți și ești iertat. În care plângi și ești alinat. În care râzi pentru că ai timpul ăsta. L-ai primit, la rândul tău.
Nu am… cum să spun, un outfit. Sau mai multe. Dar am o coroniță făcută de m. și un brăduț pe care o să-l împodobească M. Și cercei. Niște playlist-uri. Un wok nou și un super accesoriu de bucătărie. Cafea formidabilă. Cred că sunt echipată Ok.
Îmi propun să nu polemizez cu nimeni. Pe nicio temă. Știu cum e cu datoria civică și implicarea și, cât pot, pe toată durata anului, fac aceste lucruri. Le fac inclusiv când îmi este greu. Câteva zile pe an, o să-mi dau voie să fiu sleită. Lângă oameni care sunt Ok cu mine și așa și care nu mă judecă, doar mă apără. Care sunt în tabăra mea, indiferent de cum s-o chema tabăra asta. Probabil tabăra care așteaptă să se uzeze tricoul cu nu., ca să-i ia locul o rochie frumoasă. Dar acesta nu e un plan. Nici măcar o promisiune. E aproape un vers…
Why can’t we give love one more chance?, cântă Annie în căștile mele. Cântă Under pressure. Așa cum trăim mulți dintre noi. Și, de fapt, putem. Putem oricând. Cum mi-a spus mie cineva super înțelept când era ea foarte mică și deșteaptă și eu foarte mare și supărată pe o prostioară pe care acum am uitat-o.

Cause love’s such an old-fashioned word
And love dares you to care for
The people on the edge of the night
And love dares you to change our way of
Caring about ourselves
This is our last dance
This is our last dance
This is ourselves

Under pressure
Under pressure
Pressure

Eu chiar cred că tortul o să fie bun.

(Alte) locuri de încercat în București

Unde probabil că „de încercat” poate fi lejer înlocuit cu „de gustat”/de exersat propria personalitate/de testat/de iubit/ de explorat/de pus pe listă.

Mie îmi place orașul vara. Nu mi se pare lenevos în ADN-ul lui fanariot, nici toropit la modul minulescian, ci scăldat într-o creativitate care vorbește, până la urmă, despre o realitate social economică pe care o traversăm cu toții: concediile se consumă în tranșe mai scurte, arareori succesive, așa că stăm mai mult prin oraș. Iar în oraș, pe căldură și nu numai, weekend-ul te cheamă cu brațe seducător demonice, ca o Kali dezbrăcată de Bollywood, dacă ai noroc (sau dacă știi unde să mergi). Câteodată, când rămân cu ochii lipiți de câte o ușă de pe Lascăr Catargiu sau când plec la vânătoare de dragoni prin București (favoritul meu e țintuit în armura lui de fier pe Aviatorilor), îmi dau seama că orașul ăsta, decrepit, duhnitor și doldora de contraste, e, totuși, teribil de frumos… Sigur, în hidoșenia lui baudleriană. Plus că are câteva locuri care, pentru mine, cel puțin, fac parte din șarmul local la care mă întorc cât de des se poate.

Cam pe-aici îmi place cum se vede/ simte/ trăiește Bucureștiul:

DeSoi, Piața Sfântul Ștefan nr.8. E chiar lângă 20 grams, despre care am mai scris. Nu se fac rezervări, au o masă lungă, care-mi amintește de Le Pain Quotidien (concept cu care eu m-am întâlnit prima oară la Bruxelles, cândva, prin Evul meu Mediu timpuriu) și am stat nu o dată la coadă, afară, la modul cât se poate de civilizat, ca să onorăm o tradiție – e unul din locurile noastre favorite de brunch. Mie, personal, îmi place „Omleta simplă și nu prea”, dar ceilalți membri ai familiei pariază pe „Vine vara” și pe „Waffles and then some”. Cafeaua e ca pentru sufletul meu negru, serviciul firesc și elegant, fără geană de faux pas.

2. Zilele astea trebuie să merg să văd vitrina lui Vlad, la Cărturești &Friends. Pentru că vitrina asta spune mereu o poveste (ca și locul, de altfel) și am aflat (de la Vlad, evident) că povestea din iulie e cu Kafka, lucru cumva perfect justificat – Kafka s-a născut pe 3 iulie 1883. De-atunci ne-a metamorfozat pe toți și continuă să ne facă să ne simțim gândaci de bucătărie sau inculpați în procese care sfârșesc prin a ne claustra definitiv în propriile coșmaruri. Noroc că vitrina și librăria unde vrăjitorește Vlad Niculescu sunt spațiu de visare, de conexiune literară, de intertext vizual care te invită să te plimbi (prin lume și prin capul tău) în deplină libertate umană.

3. Mai nou am un păcat… colecționist, în lipsa altui termen – târgul de weekend de la MȚR, Șoseaua Kiseleff 3. Nu e păcatul meu (nici original, nici originar), în sensul că am fost dusă acolo și, odată ajunsă, am dat de… porțelan, corali, paftale, ii adevărate (cu o lucrătură poezie care-mi amintește de străbunica mea și de cum urzea ea la război), lampadare, figurine de argint, fildeș și alabastru, tot soiul de pietre semiprețioase cu și fără monturi, ceainice, platouri, broșe cu camee… ați prins ideea. E peștera lui Ali Baba acolo. De cei 40 nu zic nimic, că nu știu.

4. Un loc unde aștept să ajung, pentru că ne-am întâlnit doar la Mezanin Market până acum, e showroom-ul Veron, proaspăt reinventat, inclusiv în sensul unei adrese fixe. Am rochii superbe de la ei, în care mi-am făcut amintiri frumoase, care sunt impecabil croite, din materiale pe care-ți face plăcere să le scoți în lume. Mereu îmi spun că am prea mulți cercei, prea multe cărți, prea multe cești, prea multe rochii și mereu cad în păcatul lor. Poate că nici măcar nu e atât de rău. Ca s-o parafrazăm (adică s-o parafrazez, că sunt numai eu aici) pe Carrie Bradshaw (cea din anii 2000, de la începuturi), măcar de-aș ajunge the old woman who lived in her shoes. Sau, pe principiul unui meme care ne place Mariei și mie (ei îi place pentru că i se pare că mă reprezintă pe mine): Money comes and goes. Mine just… goes. I mean, where does it go? Is it coming back? Revenind la rochii, de la Veron am trei și nu-mi pare rău de niciuna, dimpotrivă, sper să tot am unde și când să le port, pentru că le simt parte din pielea mea publică. Adică îmi place un pic mai mult de mine în ele 🙂

Poză cu Marius, dintr-o
zi foarte fericită, la Zitrone, un alt loc despre care tebuie să scriu :-). Purtam rochia asta frumoasă, care acum mă așteaptă cuminte pe umeraș.

5. Dacă vreți să mâncați ceva bun într-un loc eminamente frumos, care arată ca și cum Mediterana ți s-a revărsat în farfurie și bucătăria olandeză se întinde fermecător de tentacular pe pereți, recomandarea mea e Sardin, Bulevardul Mircea Vodă 39H. Personal, votez cu gamberi A.O.P și cu affogato, dar sunt multe variante delicioase de explorat în meniu, iar locul e superb și, în același timp, lipsit de fițe și zorzoane, de tot repertoriul obositor al comercialului exacerbat.

Notă (mă rog, revenire asupra notei): nu am niciun Geschäft cu nimeni. Orașul ăsta are (și) locuri absolut fermecătoare. Îmi place să le povestesc.

Cinci locuri unde îmi place să merg în București

Pentru că îmi place. Să merg prin București. Țintit și fără țintă. După cafea, după cărți, după cercei, după un câine dintr-o curte care mă lasă să-l mângâi, deși nu-i știu numele real, așa că folosesc unul care mi se pare mie că i s-ar potrivi (bună, Bruno!), după caprifoi, bujori, trandafiri englezești, hortensii, ilex aquifolium și glicină (când sunt), după ceva bun de gustat, după o fațadă care mă cheamă, după un graffiti care mi se lipește de retină, de minte, de camera telefonului. Sigur că-mi lipsesc și timpul, și, de multe ori, energia, Schwung-ul, dar am constatat că până și cele mai grele conversații cu propria ta persoană se îmblânzesc puțin când orașul vine la pachet cu un ritual care, în ultimă instanță, îți spune ceva despre tine. Ceva bun despre tine. Despre cum ești. Despre ce cauți.

Long story short, cam pe-aici îmi place să mă opresc, când mersul meu compulsiv (Forrest walks, în cazul meu) intră pe modul avion.

La 20 grams, după cafea. Pentru că e splendidă cafeaua lor, cea mai bună din București, dacă mă întrebați pe mine (nu am pretenția să le fi încercat pe toate). Și pentru că văd des acolo povești în desfășurare cu oameni relaxați și politicoși, care creează o atmosferă de home away from home. Îi găsiți pe Calea Călărași, la nr. 85. E un loc mic care miroase bine, kids friendly, dog friendly. Se pune și câte un zâmbet în ceașcă. Double shot 🙂

2. Anul ăsta, de ziua mea, mi-am dorit ceva simplu, low key și cald în sensul necanicular al cuvântului (cam așa a și fost, probabil singura seară din vara asta când a fost literalmente cam răcoare), doar noi trei într-o grădină mică, la noi în cartier, aproape, cu luminițe când se face întuneric. Mâncare bună și nestrofocată, un hortus conclusus în miezul orașului. Așa că am mers la arzu. Unde nu se fac rezervări, dar se face o mică magie urban culinară cu muhammara, kofte, elote (I looooove elote!) și Mohnkuchen. A fost frumos. Este frumos, așa cum ai nevoie să fie câteodată, când simți că e musai să deschizi ușița unei colivii și să nimerești într-o seară de vară perfectă. Cam ca o poveste în ramă a tuturor serilor de vară care au fost perfecte. Cu comfort food, cu un secol XXI culcușit leneș printre ghivece mari și cu Jon Batiste în boxe. De găsit pe Romulus, 85. No reservations, cum spuneam.

3. După cercei (metaforic vorbind) nu prea merg, că mă găsesc ei pe mine. Dar după pin-uri emailate, porțelan Wedgewood și broșe de aproape un secol merg la Italian Vintage. Îmi place cam tot acolo – display-ul, oamenii, atmosfera, muzica, portocalul de la intrare. Uneori rămânem să ne bem cafeaua în grădina interioară, minusculă și ea și, cumva, ascunsă, ca o bijuterie mică, pietruită, ferită de căldură, de zgomot, de un „acum” cu prea multe interferențe. Îi găsiți pe Vasile Alecsandri, la numărul 3. Uneori intru doar de curtoazie și de curiozitate, să mă uit, să fac window shopping, să întreb de vreun Myott sau de niște perle pe care nu mi le cumpăr. Și e bine și așa. Niciodată n-am plecat mai tristă de-acolo.

4. La capitolul cărți am dat peste niște comori în ultimul timp la Antic Ex Libris, pe care-i știu de când lumea și de unde mi-am luat, între altele, în ultimul timp, The Bad Boy of Athens, de Daniel Mendelsohn, care e pe lista mea de vacanță. Plus o mulțime de coffee table books, cărora nu prea le rezist și cu care, de ce să mint, petrecem dimineți de duminică frumoase, când ne trezim târziu, bem mai multă cafea decât ar trebui (cei mari) și negociem vârsta la care vom bea cafea toți trei (cea mică – eu nu negociez, mă exprim doar axiomatic, pe principiul mama said). Oricum, ideea e că, dacă aveți timp și chef de scotocit, plecați acasă cu ediții superbe, la prețuri decente. Mie îmi place sediul din Gabroveni 61, dar oferta e, de multe ori, ceva mai bogată pe Doamnei 23.

5. Câteodată, când îmbătrânești, și cerceii ți se mai clatină. Relația mea cu zahărul e de love &hate. Iar cea cu înghețata e doar de love. Fac pace cu mine cu înghețata fără zahăr de la Sweetology. O singură cupă, mai nou (că vârsta și zahărul, cum spuneam). Ciocolată. Guilt free. Pur și simplu ireal de bună. Cel mai mult îmi place să merg după ea pe Calea Victoriei și să o mănânc în Amzei. Încet, ceea ce nu mă caracterizează, dar câteodată lucrurile bune vin așa – cu lingurițe mici și, vorba lui Wallace Stevens, conștiința acută a clipei următoare, în care totul se topește. De căldură, bineînțeles.

Poză veche și foarte iubită cu copii fericiți

Notiță minusculă, dar importantă: nu am niciun deal cu locurile astea – doar îmi plac și m-am gândit (de fapt, mai mult mi s-a sugerat, pentru că scrisul e pastila mea de suflet și sunt un om un pic mai împăcat cu el însuși după ce dau Save As…) să le dau mai departe, să se bucure și alții. Enjoy!

De ce nu mai sunt Grinch

Am fost. Mi se părea, poate, că e mai cool așa. În tabăra sarcastică, prea puțin preocupată de merry &bright.

Mi-a trecut. Cam definitiv. Poate că sunt mai puțin cool (e firesc, sunt și mai bătrână). Am aceeași oroare de calorii goale pe bază de marketing agresiv – supradoza de familii în formulă completă care pozează suav, 100% fericite 100% din timp, e o utopie de sezon pe care o tratez cam ca pe excesul de topping încărcat de coloranți din vârful unui cornet din care nici că se mai distinge intenția de înghețată. Nu mai am, însă, aceeași relație cu timpul. În sensul că nu mai am atât de mult timp de cheltuit, de irosit, de aruncat pe lucruri pe care nici măcar nu mi le mai amintesc după ce trece vâltoarea momentului, pe griji care nu sunt dintre cele care te țin, vorba lui Baz Luhrmann, treaz la patru dimineața, într-o zi de marți oarecare. Încerc să mă bucur cam de orice. Oricând mi se dă ocazia. Nu mai amân niciodată momentele bune. Sunt ferm convinsă că nu există cadouri care să compenseze senzația de gol interior și nici ciocolată care să estompeze singurătatea. Așa că, atunci când nu există boală, distanță și pericol iminent, la modul real și imposibil de ignorat, aleg, atât cât pot, să nu mai fiu Grinch.

Sunt atâtea dezastre care par să ruleze, ca într-un film horror cu buget mare, peste tot prin lume. Atâția oameni în suferință. Atâtea familii prinse în probleme insurmontabile. Atâtea coșmaruri sociale fără soluție pe termen lung. Cât timp nu alerg în rotița de hamster a durerii fără ieșire, cred că o să aleg să mă bucur. De tot și de toți pe care-i am. Să nu dau niciun minut din timpul în care m-aș fi putut bucura, nici o oră în care aș fi putut construi amintiri.

Nu știu dacă e presiune. Poate că este. E, însă, și o nevoie de azi și de acum. Cel mai trist, acum niște ani, mi se părea să existe oameni care să se simtă claustrați cu familiile lor, de Sărbători, cu telefonul ca unic spațiu de visare. Acum știu că momentele astea sunt despre alegerile fiecăruia dintre noi. Alegerile mele, de exemplu, stau la mine. Poate că nu vom fi toți cu gândul în aceeași cameră, poate că acasă nu e cel mai glamour loc, poate că mâncarea o să-mi iasă prost, poate că o dau magistral în bară cu cadourile anul ăsta (mi s-a mai întâmplat), poate că o să dea viața peste mine cu cine știe ce din ale ei (poate, totuși, mă iartă, că și din astea mi s-au mai întâmplat – aș zice că au fost suficiente, am învățat lecția), poate o să mă simt nelalocul meu în pielea mea, poate o să treacă și Sărbătorile astea ca atâtea altele, adică ciobite. Până atunci, însă, aleg să mă bucur. Să le iau așa cum vin. Cu ce vin. Episoade noi dintr-un nou sezon. Sper să fie bune și de păstrat, dar nu mai construiesc nici iluzii, nici anxietăți în subsolul paginii.

Cred că mulți dintre noi avem firul ăsta dus la ciorap: să nu te bucuri prea mult, să nu lași garda jos, să nu te relaxezi prea tare, să fii tu angajatul model, care lucrează de Crăciun, și mama minune, care se răstește de oboseală la copil, dar face toți cozonacii cu mâna ei. Să fie casa lună, chit că ești rupt de spate și să dai bine în poze, chit că ai cearcănele până la urechi pe sub machiaj. Am trecut de faza asta. Știu că nu pot să spăl geamurile atletic, să dorm cu laptop-ul în brațe și să mă trezesc făcând tarte au citron meringuée pentru minim șase persoane. Sunt cine și ce sunt. Pentru tot ce nu sunt, plătesc oricum.

Dar poate că bucuriile trebuie tratate ca felia de miraculos care sunt. Sigur că există o întreagă cultură Hallmark care a bagatelizat miracolele astea. Miraculosul, în general, e confiscat politic, comercial și… politic. Așa că mai bine Grinch – mai bine să nu-ți placă nimic din ce nu ai. Din ce nu… ești. Sau ai fost lăsat să crezi că nu ești.

Sigur că există oameni pentru care acasă e un blestem și familia sunt doar niște colocatari care nu au știut să împartă iubire, siguranță, un minim bagaj comun de tandrețe și de complicitate, pe lângă materialul genetic. E cam ca în basmul cu veleități educaționale, diseminat pe scară largă, în care copiii se pupau doar în somn și nu li se spunea niciodată cât sunt de iubiți. Singurul lucru care a ieșit din povestea a fost multă durere. Și un exces de căpcăuni.

Așa că nu, nu o să încep să rulez clișeele cu familia, împreună, spiritul sărbătorii și așa mai departe. Cred, însă, că te poți bucura și de unul singur – că ești bine, că ești pe picioarele tale, că poți gândi și munci liberi, că ai o lume mare de cuprins cu mintea, că ai o minte funcțională, poți rememora și poți proiecta, poți încă să bucuri oameni, alți oameni, și încă ai timp, încă îl ai pe acum, care e exact așa cum poate că nu intuiești: neprețuit.

Din păcate, Sărbătorile aduc și suferință cu ele. Totul se acutizează, toate întâmplările și neîntâmplările devin nevralgii în plin puseu. Timpul e prea scurt și în el trebuie să încapă prea multe emoții. Nu sunt puțini cei care ajung să regurgiteze afectiv. Cu cât trec anii, însă, ce a fost bun și ce a fost rău se amestecă în același aluat. Cam cum dospește viața. Cu de toate. Doar că nu e numai despre artificii. E și despre vină. E și despre absență.

Cât timp mai e, însă, un acum și în el încape măcar o adiere de mâine, cât timp nu arde nimic în jurul meu, în afară de o lumânare pe care am aprins-o eu și cât timp, da, mai am cui să dau fără să aștept să primesc nimic în schimb, cred că aleg să mă bucur de lucrurile astea. Indiferent de cât de non cool, glam, fashionable sunt ele. Cred că aleg să mă bucur și să le dau voie și altora să se bucure lângă mine. Dacă le pică bine. Cred că aleg să nu mai fiu Grinch. Cu puțin noroc, niciodată.

Decembrie. Note din agendă.

Adică, una peste alta, o colecție capsulă de întâmplări și locuri din oraș cu poveste, cu cadouri, cu ciocolată caldă și, poate cel mai important, cu un pic de respiro și de diafan care trece dincolo de ambalaj.

La #Târgdefrumos vreau să merg, ce-i drept, pentru lumânări, pentru ilustrații, pentru porțelan, pentru starea de cozy&spice&everything nice, dar, mai ales, pentru Oana, Andreea, Bogdana și toată pleiada asta bavardă și familiară de oameni care inventează bucățele disparate, dar atât de bine armonizate de frumos. Îți face realmente plăcere să-i (re)vezi, să-i întrebi ce se mai întâmplă în bucătăriile lor creative, ce idei mai sfârâie pe foc, cum mai e lumea lor, a micilor antreprenori care văd lumea with a twist și știu să o transforme în obiect/stare/idee/reverie/bucurie de colecționat. Ne vedem acolo!

Tot în weekend-ul 9-10, dar și în weekend-ul următor, Palatul Universul e inima festivă a Cartierului Creativ, unde cumpărăturile, conversația, cafeaua specialty băută în ritm de slow living și eventual accesorizată cu o felie de orange bread de la Beans &Dots pot fi punctul terminus al unei plimbări fără sanie cu reni, dar cu spiritul unui Moș Crăciun urban purtat cu panaș prin oraș. Detalii aici.

Dacă tot vă plimbați prin centrul Bucureștiului în weekend, o variantă e și Dichisar, o prezență deja rituală în decembrie și nu numai. De la haine la bijuterie contemporană, de la globuri la jucării și de la produse gourmet la condimente, recipiente și ustensile de gătit, tentațiile există și se diversifică de la o ediție la alta, așa că nu e de ocolit. Partea bună e că, dacă ratați o ediție, Dichisar de iarnă e un târg serial în care puteți plonja de la orice episod și din orice minut – e imposibil să nu prindeți ideea :-).

Dacă sunteți din Cluj, pe 10 decembrie, de la ora 17.00, se întâmplă la Librăria Bookcorner lansarea volumului Rătăciri deliberate (Litera), care a făcut cunoștință cu lumea la Gaudeamus, unde am fost și eu printre cei care s-au bucurat de viteza cu care au dispărut cărțile din stand. Doina îmi e prietenă de mult timp, mi-a fost colegă și am descoperit cu încântare în ea o prozatoare abilă, care mixează forța cu fragilitatea și manevrează minunat timpul în relație cu memoria. Profit de acest eveniment, așadar, pentru a vă face o primă recomandare de carte, ca o notă pe un colț de caiet, la pachet cu promisiunea că voi reveni cu o listă completă (în măsura failibilităților mele 🙂 de titluri care mi s-au lipit de creier, care mă bântuie sau pe care abia aștept să le citesc în vacanță.

Și, dacă tot e vorba de prieteni, mâine, revenind la București, abia aștept să-i aplaud pe Vlad Niculescu și pe Shaun Bythell, un duo pe care-l intuiesc delicios, hâtru și bisat intens de bibliofilii care vor veni să-i vadă la Cărturești Verona. Intuiesc anecdotică de librărie, povești cu scriitori și volume rare, serendipity și comunități legate de toată feliile de viață, istorie și emoție umană care se întâmplă pe un raft.

Un eveniment pe care îmi propun să nu-l ratez săptămâna viitoare e lansarea cărții lui Péter Demény, Vârtej în reluare (Curtea veche), la Humanitas de la Cișmigiu. Ce-am citit până acum despre carte sună splendid și provocator, suficient cât să potențeze Țipătul lui Munch de pe copertă și să mă transforme în cititoare deja captivă.

În sfârșit, joi, pe 14 decembrie, Colecționarul de sarmale lovește din nou, mai exact, Cosmin Dragomir gătește narativ, avizat și, mai ales, bulversant de gustos pentru marele public, de la 18.30, la Cărturești Verona. Să mâncați înainte, ca să nu înghițiți prea mult în sec 🙂

Despre Art Safari Christmas Edition vă pot spune că durează până pe 22 decembrie și că, după cum veți remarca din descrierea evenimentului, Palatul Dacia-România are program festiv, cu surprize frumoase mai ales pentru cei mai mici iubitori de artă.

Deocamdată cam așa arată agenda mea, din care am răsfirat online câteva file pentru cine are timp și chef de mobilat zilele astea și cu altceva decât drumurile obișnuite. Ne vedem prin oraș, între timp mă ocup de cărți și de biscuiți fără zahăr! 🙂

Unde fugim… #prinOraș :-)

Întâi și întâi de noi înșine. (Ceea ce-mi aduce aminte că mi-am propus să fug mâncând pământul de ceva care pare să mă urmărească în ultimul timp, și anume de negrul din garderoba mea. Note to self: mai poartă și ceva colorat. Sau, măcar, treci de la negru la alb-negru.)

Până regăsesc eu însă culoarea din dulapul meu (presupunând că toți demonii sunt deja în Narnia), am pus cap la cap o listă de culori urbane, de invitații, de perspective, de locuri și oameni care le pun pe o hartă, într-o comunitate, pe un drum. Al nostru, eventual.

27 septembrie 2023 – 8 ianuarie 2024: Efectul Picasso la MARE, adică 46 de lucrări ale lui Pablo Picasso, de la dispariția căruia se împlinesc 50 de ani, la care se adaugă lucrări ale unor artiști români. România e una dintre cele opt țări implicate într-un amplu demers expozițional care funcționează ca un efort integrat de a explora Efectul Picasso. Reverbul. Filiația. Inspirația care circulă prin spații creative diverse și, totuși, deloc disonante. Mai multe vom afla cât de curând, dar se anunță un eveniment ambițios și provocator pentru publicul bucureștean și nu numai.

Din 29 septembrie 2023 până pe 14 ianuarie 2024 avem timp să vizităm Art Safari Stars Edition cu Bags Inside Out, o expoziție realizată în colaborare cu V&A care pune sub reflector gențile statement purtate de staruri, inspirate de ele și impregnate de personalitatea lor. „Kelly” Hermès, geanta inspirată de Grace Kelly, celebra „Lady Dior”, omagiu adus Prințesei Diana sau geanta „Baguette” de la Fendi, purtată de Sarah Jessica Parker în Sex and the City sunt doar câteva dintre starurile… de pe generic :-).

This is not a bag, it’s a baguette! 🙂

La Seneca AntiCafe se pregătește RECOLTA. Târg de Carte pentru Copii și Familii, cu ateliere de lectură, scriere creativă, desen, origami, întâlniri cu scriitori și tot felul de surprize. E cu număr limitat de locuri, așa că, dacă vă face vreo secțiune cu ochiul, e bine să vă hotărâți din timp unde vă înscrieți.

Cartierul Creativ vă face program de weekend în Amzei cu legume, fructe, cărți, animații, print-uri de artă, accesorii, happening-uri colorate (da, se pare că merg bine împreună și că puteți trece lejer de la un la alta – important e să aveți dispoziție de plimbare și de loisirs, restul se construiește la fața locului :-). Detalii aici.

De pe 4 până pe 8 octombrie o să avem expoziția centrală Romanian Jewelry Week la Biblioteca Națională a României. Asta înseamnă bijuterie de autor din România, UK, SUA, Australia, Franța, Kuwait, Cehia, Italia, Grecia, Mexic, Lituania, Israel, Ucraina, Belgia și așa mai departe – sunt peste 200 de designeri invitați, deci se anunță un display pentru toate gusturile (nu știu dacă și pentru toate buzunarele, dar asta o să descoperim la fața locului). E cu bilete și cu evenimente în alte patru puncte cu semnificație culturală din București. Găsiți aici detaliile.

Între timp, nu uitați că acesta e ultimul weekend în care culoarea Bucureștiului stă în muzică și în sărbătorirea ei prin Festivalul Enescu. Pare că vara a mai rămas puțin cu noi special ca să ne lase să ne bucurăm de cât de frumos sună orașul când nu fugim de el, ci spre el, spre toată frumusețea din inima haosului.

10 produse de lux care îți schimbă viața

Mă rog, pe a mea o schimbă. E o lumină ireală, caldă și un pic prăfoasă la mine în apartament (unul dintre puținele lui avantaje, dar unul important pentru mine, din martie până în octombrie), e duminică seara, am avut o săptămână plină și de mâine încolo am mult opinteli nu neapărat în plan, cât în drum. Și nu am mai fost de cam mult timp aici. In this room of my own. Așa că un pic de răsfăț, de superficialitate, de mixaj cvasi boem într-o lună cu heirup (cred că septembrie e luna mea nepreferată, by default – abia din octombrie încolo mă împac cu ideea că s-a dus vara și că vacanța nu mai e pe nicăieri) nu cred să lezeze nimic din eficiența white collar, care începe și se termină cu cafea și care, vrem, nu vrem, e pe heavy rotation în playlist de luni dimineața.

Dar să mă întorc la ce-am promis, adică la produsele astea de lux care pot face o săptămână proastă digerabilă și o lună antipatică irizată de frumuseți mici și mari, dintre cele care rămân pe cerul gurii și pe bolta creierului, cât să nu ne scufundăm în melancolia autumnală (nici cuvântul ăsta nu-mi place neam!) care stă de obicei pitită în dulap, printre pulovere și pe lângă cizmele de ploaie.

Conversația. Serioasă sau nu prea, atâta timp cât e un schimb real (de idei, de stări, de filtre prin care tu și celălalt vedeți lumea, de bucăți de viață, de tine (așa cum ești și pe dinăuntru, nu doar pe dinafară), de apropiere între două minți care nu sunt puse să se certe și nici să cadă în clișee calpe, conversația dă coerență lumii. Din jur și din capul tău. Nimic nu te ajută mai mult ca un om care ascultă. Care te ascultă. Fără să se transforme într-o mașinărie de soluții, fără să-ți scoată ochii când ai călcat în baltă și te-ai stropit pe pantofi. Poate că cei mai mulți asta vrem, de fapt, când căutăm sprijin într-o altă minte – nu neapărat o rezolvare, cât validarea faptului că problema pe care o ridicăm e reală. Sunt puține lucruri mai rare ca o ușă la care să poți bate știind că, dacă ai dat într-adevăr de necaz sau dacă doar ți se pare, nu o să auzi pomelnicul defectelor tale, varianta fluvială, în managementul de situație cu grad mediu de dificultate. Mi-a licărit în minte lucrul ăsta când cineva, cu care am împărțit o frământare care nu strica niciun echilibru vital (în afară de al meu), mi-a spus un lucru mic și prețios: „Mulțumesc că mi-ai spus mie.” Mi s-a părut rar și frumos într-un fel de o delicatețe perfectă, fără emfază, fără pretenția unei soluții (de fapt a existat și un „e cam nasol” care m-a liniștit că nu dramatizez – cum spuneam, și asta căutăm, validarea care să țină locul criticilor pe care oricum suntem obișnuiți să ni le administrăm și singuri), fără altă miză decât cea a prezenței, fie ea și efemeră, în lumea tulburată a altcuiva.

Timpul. Știu, nimănui nu-i prisosește. E motivul pentru care am învățat să-l apreciez la maxim. O cafea băută „pe liniște”, zece minute în care poți să-ți faci curat în cap, o dimineață în care te trezești mai târziu. Pentru mine posibilitatea de work from home, care te lasă să mixezi, câtodată, scrierea unui proiect cu mașina de spălat care merge în fundal sau documentarea pentru un interviu cu o tavă care își vede de-ale ei la cuptor e de aur, tocmai pentru că îmi croșetează ochiuri mai largi acolo unde timpul era foarte strâns, unde alergam, unde pierdeam timpul. Munca asta hibrid a secolului XXI și companiile care înțeleg cum să o gestioneze în avantajul lor se traduc în ore – ore în care nu alergi. Da, nu se poate mereu, nu funcționează în orice situație. Dar îți dă timp acolo unde erau doar nervi, îți ia din statul în trafic, te lasă să-ți iei copiii de la școală, îți micșorează numărul orelor de muncă de după program, îți dă spațiu (și asta e important) când ai nevoie de el. Te învață că biroul tău ești tu. Pentru mine asta a fost o descoperire enormă. Și este în continuare, de câte ori lucrez de-acasă.

Cărțile. Poveștile altora. Lumile lor, amalgamate. Ușa crăpată, gaura cheii, fereastra întredeschisă dintr-o pagină. Ideile care le întregesc, le clatină, le complimentează, le contrazic pe ale tale. Felul în care autorul te cheamă în pagină și știe (sau nu știe) să te mai țină un pic acolo și după ce s-a închis cartea. Câteodată mă îngrozesc de cât de sterpe sunt discursurile mai mult sau mai puțin amenințător-firoscoase care li se aplică, așa, ca vaccinul antigripal, copiilor cărora li se recită psalmodic despre importanța lecturii. Ea nu e importantă – e adesea indigestă, perturbatoare, hipnotică, modulatoare (de opinii, de gânduri, de proiecții), e o telecomandă cu multe butoane care operează subliminal toate sistemele ființei, e labirintică și multivalentă, e vitală și fermecătoare. E așa păcat că literatura pare drapată în hlamida banalităților sforăitoare care omoară, în fapt, ce decantează ea mai bine: intimitatea din care se nasc identități. În imagine sunt câteva dintre cărțile care sunt cu mine (în fapt și în așteptare) zilele astea – ca imagine, ton, substanță, polifonii și contaminări, că tot e ăsta un cuvânt din ce în ce mai actual.

Muzica. Încă e Festivalul Enescu, încă are tot orașul gust de muzică. Dar ea e un produs de lux atunci când construiește comunicare. A ta cu tine, în primul rând. Când e cathartică sau, pur și simplu, generatoare de plăcere estetică pe care o împarți cu alți oameni, pe care nu-i cunoști sau cu care ai prea puține în comun. E ca un solvent absolut, ca o substanță perpetuu revelatoare a abisurilor și a frumuseții interioare a unui om, a suferinței, a agilității, a bucuriei pe care, miraculos, mintea le conține în același timp. Pentru mine muzica acestui anotimp e partea a treia din Simfonia nr. 1, de Mahler. Am ascultat-o și în Festival, cu Accademia Nazionale din Santa Cecilia, sub bagheta dirijorului Tugan Sokhiev, o ascult în căști, când pot, de preferință cu Eschenbach și Orchestre de Paris sau cu Abbado și Lucerne Festival Orchestra (e pe Youtube o înregistrare din 2009, cu Sir Simon Rattle în public). Și o ascult în capul meu. Feierlich und gemessen ohne zu schleppen. Când… vreau.

Conexiunea. Cu toate roșiile care vor zbura spre parbrizul meu, pe modul avion stau doar în avion. Pentru că am oameni la care țin și pentru că știu cum e să transpiri instantaneu de grijă și să ai senzația că s-a terminat tot aerul din cameră. Și să-ți dorești să zbori ca să ajungi mai repede undeva. Știu. A fost viață și înainte de telefonul mobil. Dar a fost viață și fără analgezie, fără vaccinuri, fără CT-uri și RMN-uri, fără canalizare, fără săpun, fără anestezie, fără încălțări, fără antibiotice, fără Waze, fără epi pen, fără mașini, fără hârtie igienică, fără frigider, fără carduri pe telefon, fără apă curentă. Dacă, fragilă cum e, conexiunea asta salvează și o singură viață, economisește și o singură durere, deturnează și o singură potențială tragedie, atunci momentele de disconfort pe care le generează sunt doar ferment pentru poliloghii sterile. Și cam atât.

Plimbarea. Pentru mine e oxigen. E un fel de a digera lumea în mișcare. Îmi lipsește mult, pentru că nu prea am timp de ea, dar, când se întâmplă, spontan sau nu, cu descoperiri neașteptate de grădini, declinări arhitectonice ale unui stil, colțuri de oraș pe care nu le știam sau, dimpotrivă, care-mi plac, locuri cu bunătăți, locuri cu prieteni, locuri cu istoriile lor, uneori intersectate cu a mea, ei bine, atunci nu mai am senzația de hamster pe rotiță, care e parte din echilibristica job – casă – școală a fiecărei săptămâni. În mers mi se limpezește o poveste în cap, mi se cristalizează o decizie, mi se năzare o idee, mă vizitează o amintire. Cel mai des. În mers te simți cel mai adesea viu și te scuturi de lâncezeală, de rutină, uneori și de tristeți. Uneori.

Descoperirea. Nu mereu, dar câteodată. Și nu întotdeauna majoră. De curând am început să urmăresc pe Instagram un cont care se ocupă cu istoria mai puțin cunoscută a culorilor. Sunt lucruri pe care le-aș putea găsi în nu știu câte cărți pe care îmi e lene să le scot din bibliotecă, dar îmi place cum sunt livrate sau, altfel spus, îmi place storytelling-ul suficient cât să-mi cer doza, aproape în fiecare zi. Contul, în caz că sunteți curioși, se cheamă @jackson_art. Vă las aici o bucățică de poveste :-).

View this post on Instagram

A post shared by Jackson's Art Supplies (@jacksons_art)

Joaca. Da, eu cred în ludic, în lipsa de țâfnă, în eficiența străină de emfază, dar ceva mai gustoasă creativ a celor care, ce să-i faci, nu suntem perfecționiști și nu avem hainele aranjate pe culori în dulap. Mea maxima culpa. Zilele astea nu sunt cu toate corăbiile pe val, așa că m-am jucat în bucătărie așa:

banană + avocado (poate fi doar banană sau doar avocado) + cacao + ghimbir măcinat + zmeură + ciocolată neagră (dar îngrozitor de neagră!) sfărâmată grosier + scorțișoară

În boluri mici, lăsate cam o oră la frigider.

= magie

Răbdarea. Nu e punctul meu forte. Așa că pentru mine e un produs de lux… de nișă. Dar mă străduiesc să cred că e educabilă. Încerc să ascult mai atent, să intervin mai rar. Să explodez numai când realmente nu mai pot. Număratul și respiratul nu funcționează în cazul meu. Ce funcționează e proiecția. În câteva ore, în câteva zile, în câteva săptămâni, în câteva luni va fi trecut. În câțiva ani n-o să mai conteze. Așa sunt toate mai ușor de dus.

Ultima pe listă e… o seară ca asta. Nimic special. S-a făcut întuneric. Scriu, adică fac ce-mi place cel mai mult. Muzică în fundal. Numai eu cu mine câteva minute. Nu sunt toate comode, dar sunt ale mele. E doar prezența. În curând o s-o simt de-a binelea, pentru că-mi dă târcoale un țânțar din generația asta nouă, mutantă, rezistentă la Autan și toată gama de device-uri care se bagă-n priză (am unul care pare făcut la Nasa și pe care țânțarii… contemporani cred că-l percep ca pe un fel de spa instalat special pentru ei). Dar aici și acum nimeni apropiat mie nu e bolnav, nu am decât tristeți mici, care nu sunt necazuri mari și toamna aia cu ploi, vânt, noroi care îmi e 100% antipatică mă mai păsuiește un pic. Mâine am o zi luuungă, cam ca o zi de post total, dar e posibil să fi găsit deja perechea de cercei care i se potrivește.

#prinOraș: cărți, plimbări și o rugăminte serioasă

Se termină, ușor, ușor, mai, luna sănătății psihice, și uite că vine și vremea bună, vin tăvălug și o serie de aventuri urbane dintre cele care merită nu bifate, ci trăite, savurate, mestecate pe îndelete, cât să-ți lase un gust bun și o stare de confort interior. Ca de obicei, o să mixez personalul cu generalul, subiectivul cu obiectivul (notă: dacă tot mergem la Bookfest, săptămâna aceasta se întoarce și seria Trei cărți de la…, cu invitați pe care abia aștept să vi-i prezint :-), scotoceala urbană cu o felie de colecționism care poate că ține mai mult de ideea de oraș decât de oraș în sine… Una peste alta cam acestea ar fi propunerile mele de plimbare cu sens:

Începe Bookfest, ediția cu numărul XVI, între 24 și 28 mai (adică de miercuri până duminică inclusiv), în spațiul deja predilect – pavilionul B2 de la Romexpo. Cultura invitată e cea italiană, iar programul complet îl găsiți aici. Nu e niciun secret că prefer Salonul Târgului 🙂 și că e așa de foarte mult timp. În ediția aceasta vorbesc despre Yanagihara, Shelley Read, Beatrice Salvioni, David Goggins, Donna Tartt, Jennifer Saint, Deepti Kapoor, despre literatura pentru copii și adolescenți, despre traduceri și importanța lor, despre ficțiune premiată, relevantă, rafinată de lecturile unor invitați/ co-vorbitori cu care abia aștept să mă (re)întâlnesc: doamnele Eleonora Durante Mangoni, reprezentanta Ambasadei Italiei la București și Laura Napolitano, directoarea Institutului Italian de Cultură, Alina Purcaru, Laura Câlțea, Liana Stanciu, Sonia Argint, Horia Ghibuțiu, Mihai Dinu și muuulți alții (promit să povestesc zilnic unde sunt, despre ce cărți vorbesc și cu cine). A, și cu Marius mă văd la câteva lansări 🙂 (deja tradițional, când se pun pe picioare aceste micro-orașe ale cititului compulsiv ne vedem mai des pe la evenimente și în studiouri decât acasă, dar notez aici, public, că amândoi recomandăm, pentru pauzele dintre evenimente, cornulețele cu magiun care sper că se mai găsesc la Romexpo, pentru bibliofilii cărora le scade glicemia :-).

La concurență și nu prea cu Bookfest în weekend-ul 27 -28 mai se întâmplă un alt ritual frumos al Bucureștiului, din care mi-e ciudă că pierd, cumva, tihna, pentru că o să-l văd, cât o să pot, pe repede înainte. Voi să nu faceți așa, pentru că Bazar de Cotroceni e despre tot ce înseamnă relație cu celălalt și cu orașul, despre un fel de alint urban care stă în plimbarea asta molcomă printr-un cartier frumos, cu niște curți deschise în care lumea face limonadă și te invită să cumperi cercei, porțelan, haine vintage și alte nimicuri simpatice, dar și să stai un pic la povești, să te oprești la o prăjitură, să te bucuri de glicine (sper că mai sunt) și palmieri (în Coroceni îi găsiți pe cei cu istorie, nu pe ăștia… itineranți, care au tot circulat pe net și nu numai :-). Bazarul e parte din RDW și va avea, curând, și hartă online. Aici găsiți și lista participanților. Sper să ne vedem 🙂

De la București și de la Bookfest facem un salt considerabil până în primul weekend de vară (3-4 iunie) la Timișoara. (Eu vă spun din timp, să nu vă plângeți că nu ați știut :-). Ce se întâmplă frumos acolo e un șir de călătorii poetice… la propriu. Adică se merge cu Tramvaiul poeziei și cu 5 poeți care se încăpățânează să amprenteze niște generații cu felul lor de a reimagina o destinație, o stație, un drum. Cei cinci sunt Svetlana Cârstean, Moni Stănilă, Alina Purcaru, Radu Vancu și Andrei Dosa, iar tramvaiul în cauză e desenat de Dan Perjovschi, la inițiativa asociației Arta nu mușcă. Sunt trei trasee pe care circulă tramvaiul și multiple ramificații în evenimente urbane care sper să-i bucure pe timișoreni, dar și pe toți călătorii (inclusiv cei cu bilet la trenul imaginației) care visează să scape din aglomerația de zi cu zi și să ajungă pe un peron de unde lumea se vede ca dintr-un vers.

Am și o campanie și o serie de webinare de recomandat. De curând m-am căznit să scriu despre bullying (o să mă căznesc mai departe și va ieși un material mare, până la urmă). Am vorbit atunci și despre faptul că sunt prea mulți copii expuși unor materiale nepotrivite pe net. Aici fiecare știe cum gestionează relația copilului cu tehnologia, dar la firul ierbii e cam așa: la vârste mici văd, repetă, mimează, transmit lucruri pe care e clar că nici părinții, nici profesorii nu le gestionează cum trebuie (pentru că nu știu, pentru că nu pot, pentru că nu-i interesează…). Partea cu neștiutul și nepututul e rezolvabilă, inclusiv grație unei acțiuni Justice Initiative Romania, în parteneriat cu World Vision Romania, prin care se lansează o acțiune publică de colectare a mărturiilor adolescenților care au fost victime ale abuzului sexual online. Acțiunea face parte din campania #SafeForKids, o campanie de conștientizare privind riscurile internetului pentru copiii de toate vârstele, care mai include trei webinare și o petiție adresată Parlamentului European. Distribuția online a materialelor cu tentă sexuală adresate copiilor crește exponențial: de la 1 milion de rapoarte în 2010 la 32 de milioane în 2022. Datele indică faptul că unele companii active cu servere în UE au devenit acum cele mai mari gazde de CSAM (child sexual abuse material / materiale de abuz sexual al copiilor) la nivel global. Aceasta arată o tendință ascendentă alarmantă; Europa devine un hub pentru distribuirea acestor imagini pe internet. Un studiu realizat de Fundația World Vision România și Consiliul Consultativ al Copiilor World Vision în 2023 arată că mai mult de o treime dintre adolescenții consultați (35.6%) au primit mesaje online cu tentă sexuală, nedorite și nesolicitate. Unul din trei adolescenți (33.5%) spune că are un coleg de școală sau un prieten care a fost amenințat cu pornografia din răzbunare sau căruia i-au fost distribuite imagini nud cu el fără să-și dea acordul. Potrivit datelor sondajului, aproape doi din zece adolescenți spun că li s-a cerut, în mediul online, să se implice în interacțiuni de tip sexual. Mai mult de șapte din zece (71.5%) au primit mesaje private, cereri de prietenie sau comentarii online de la persoane adulte necunoscute. Aproape doi din zece (17.7%) spun că au vorbit, online, săptămâni sau chiar luni de zile, cu persoane necunoscute. Bref, vorbiți un pic mai mult cu copiii acasă despre lucrurile astea. Încurajați școlile să termine cu pudibonderia și să-i învețe să se apere, dar și să-i oprească pe cei care-și abuzează colegii. Și semnați petiția.

Petiția poate fi semnată aici: https://justice-initiative.eu/ro/petition/.

Mai citim, mai povestim. Ne-auzim și ne vedem tot pe-aici.

#staysafeandhappy

#prinOraș. Educație, industrii creative, formări culturale și un brunch la muzeu

Asta e o rubrică pe care am cam lăsat-o de izbeliște, dar, cum lucruri de văzut/vizitat/testat/gustat/reținut prin Oraș sunt din ce în ce mai multe, parcă, parcă aș reveni pe teren, chit că primmăvara asta e mai sucită meteorologic ca o toamnă supărată. Așa că vă propun un nou sezon de promenadă, de reîmprietenire cu urbanitatea zâmbăreață și destul de provocatoare a acestor zile în care se dă #play multor aventuri creative, educaționale sau, pur și simplu, urban-ludice.

Aici sunt câteva dintre cele care mi s-au părut interesante, importante și, deloc în ultimul rând, substanțiale:

Trofeele Merito. Foto: Bogdan Grigore / COOPerativa FOTO

Azi, 10 mai, de la 18.30 are loc Gala Merito, poate cel mai important eveniment anual de reverență și gratulare publică a profesorilor care, în marasmul generalizat care se numește educație în România, se străduiesc să schimbe lucruri, mentalități, contexte, oameni. Vor fi premiați 12 profesori din toată ţara, din mediul rural, comunităţi dezavantajate sau şcoli de oraş, selectați din peste 350 de recomandări procesate (~3,4% dintre candidaţi), validate online şi în teritoriu, de către un juriu format din membri RBL şi ai echipei MERITO, în urma unui proces de selecţie de aproape un an de zile. Vă invit să-i aplaudăm din off pentru că ei sunt șansa noastră pentru o țară mai articulată, mai puțin agramată și mai bine ancorată pe harta intelectuală a lumii. Va exista și un live pe Facebook, de urmărit aici.

Vineri, pe 12 mai, începe Romanian Design Week. Am stat de vorbă cu Andrei Borțun, CEO The Institute, pentru podcastul Litera, #CuVoceTare (difuzare din 11 mai, #staytuned) despre ce se întâmplă acolo. Ce pot să vă spun între timp e că sunt mai multe zile de festival anul acesta, peste o sută de evenimente și patru cartiere urbane împânzite de design și de arhitectură premium: Design Districts Cotroceni, Dorobanți-Floreasca, Cartierul Creativ & Ioanid-Icoanei. Este cea de-a unsprezecea ediție, iar tema acestui an este Connections – o invitație de a funcționa creativ sub hashtag-ul #împreună. Programul complet al evenimentelor RDW 2023 îl găsiți aici.

Pentru profesioniștii din cultură am un anunț care mi s-a părut interesant de la Centrul Cultural Clujean. E vorba despre o nouă ediție a Programului de Formare și Mentorat dezvoltat prin platforma Academia Schimbării și dedicat profesioniștilor culturali din țară și din străinătate. Tema ediției este Cultura, scenarii pentru viitor și propune un program variat, desfășurat în regim hibrid, structurat în patru module tematice care vor avea loc în perioada 30 mai – 21 iulie 2023. Profesioniști din domeniul cultural, cu minimum 2 ani de experiență, se pot înscrie până în 17 mai pentru a participa gratuit în program.

Pe 20 și 21 mai la MNAR se dă startul Weekend Sessions, un program care-și propune să transforme muzeele și grădinile acestora în spații de întâlnire și dialog cultural pentru bucureșteni. Din oferta festivalului, supranumit de organizatori „cel mai cuminte festival din România”, fac parte sesiuni acustice de jazz, muzică clasică, pop Indie de la artiști independenți, proiecții de film, momente de poezie contemporană, tururi ghidate de terapeuți, arhitecți, designeri, istorici şi alți invitați speciali, precum şi sesiuni de mindfulness și yoga, ateliere creative pentru copii și multe altele. Primele muzee care au dat curs invitației Weekend Sessions sunt Muzeul Național de Artă a României, Muzeul Bucureștiului: Casa Filipescu Cesianu, Muzeul de Artă Recentă, Muzeul Național al Țăranului Român, precum și Muzeul Bucureștiului: Grădina & vila Nicolae Minovici. Dacă aveți chef de un brunch cultural, cu muzică și conversație în weekendul 20 – 21 mai, aici vă înscrieți.

Deocamdată așa arată lista mea, revin cu completări, invitații și tentații urbane cât de curând!

Breathe gentle

Împreună, pe canapea, noi două, o otită, o entorsă, o cafea și un ceai de cătină. Antibiotic și antiinflamator. Mai sunt și weekend-uri așa. Statice.

Sigur, tentația e mereu aceeași: swipe up. E cel mai simplu să ne uităm la animale și la călătoriile altora, să râdem de farse care pariază pe momentaneitate, pe viteză, pe efect dat la maximum. Aș minți să spun că nu există. Imobilitatea te limitează. Durerea și mai și.

Există, însă, între un Nurofen și un Voltaren (știu, sună magic, nu-i așa?), playlist-urile și schițele ei, Word-urile amândurora și o jucărie remarcabilă, de care uităm câteodată și care bate Netflix-ul, Instagram-ul și Shazam-ul la un loc: conversația.

Conversația reală, dincolo de Hogwarts Legacy, de biletele la Summerwell, de liste de shopping și de călătorii potențiale, de ce e și nu e cool, de temele ei și de interviurile mele, de discuții despre microfoane, lavaliere, cărți și creioane grafice, pe unde mergem, ce gustăm bun și de ce nu putem avea un cățel mic (aici răspunsul e simplu pentru toată lumea – ar înghiți nenumărate piese de Lego și l-am avea pe conștiință). În zile ca astea, în care lumea toată e dată pe slow motion, putem vorbi despre fricile noastre (ăsta e un subiect vast și intens pentru amândouă), despre tensiunea dintre existența creativă și rutină (din birouri și din sala de clasă), despre liberul arbitru (e unul dintre subiectele mele favorite), despre tentații, despre cum e să aparții și cum e să stai bine înfipt și singur pe picioarele tale. Despre decizii. Despre diferența dintre singurătate și solitudine, dintre stil și modă, dintre muzică și ritm, dintre cine sunt eu cu adevărat și cine îmi spun alții că sunt, dintre indispozițiile pasagere și necazurile adevărate, dintre școală și viață, dintre job-uri și identitate.

Cred că, dincolo de partea asta cu tracasările care nu ne lasă, zilele astea, să ne plimbăm pe-afară, conversația rămâne punctul forte al weekend-urilor în care suntem împreună. E exercițiu de cunoaștere reciprocă, e descoperire, e alint, e tandrețe și e aerobic mental. Și îmi place. Câteodată mă gândesc că lucrul cel mai bun pe care îl poți face pentru copilul tău, dincolo de iubire și de libertate, e să faci efortul de a-l cunoaște, să-ți permiți bucuria de a vedea cum funcționează mintea lui dincolo de oricare dintre părerile tale. Să fii cu el acolo, în cuvintele lui. Să-l întrebi lucruri și să-l lași să te întrebe. Orice. Oricând. Să recunoști că nu ai toate răspunsurile. Să fii tu, cel adevărat. Și să-i dai voie să te placă așa, imperfect, nemachiat, morocănos, obosit. Să-l placi, la rândul tău, pentru toate lucrurile bune pe care el nu le vede la el. Și să i le spui. Să i le spui des și mult. Pe toate. Minusurile și plusurile.

Câteodată, timpul împreună e tot ce avem. Și, da, am cerut voie să scriu despre ea 🙂