PĂSĂRILE dE AZI

”Câteodată păsările pe care le cauți nu sunt cele pe care le găsești.” (Sally J. Pla, Păsările dintr-o bună zi)

Am citit-o pe Sally J. Pla cot la cot cu fiica mea. Am râs în cartea aceasta, despre stoluri și singuratici, despre călătorii și revelații deghizate în vulturi pleșuvi și lebede trompetă, cocori siberieni și peruși de California. Charlie, eroul care ne-a ținut de mână toată povestea, e un băiețel care vede lumea puțin altfel, care adoră ilustrațiile lui John James Audubon, care are un tată jurnalist și care trece prin ceva necazuri. Se spală obsesiv pe mâini, e sensibil la mirosuri, la schimbări, la lumea de afară…

Am citit din carte într-un proiect inițiat de Cantus Mundi România, pentru toți copiii care stăteau acasă. Pe urmă am rugat-o pe Flori Mihalache de la Editura Corint să mă ajute să obțin un interviu cu Sally. Cumva, pe măsură ce lucrurile avansau, Sally a dat peste înregistrarea aceea.

Ce a urmat e o prietenie pentru care sunt foarte recunoscătoare cu unul din cei mai creativi oameni pe care îi cunosc. Începuturile ei audio sunt aici și îmi sunt foarte prețioase. Mi-au fost și foarte folositoare. Din interiorul tulburării de spectru autist, Sally scrie cu umor și empatie, cu vervă și entuziasm, cu sensibilitate aproape muzical de nevralgică. PRESS PLAY.

– Am adorat cartea dumneavoastră. Personajele. Vocea narativă. Atmosfera. Trama. Totul e atât de plin de imaginație și de captivant!

– Sunt așa de onorată că ați găsit-o și că ați citit-o! A fost atât de emoționant pentru mine să văd înregistrarea cu fiica ta citind și să-i aud vocea. Știi când ți se traduce cartea, iar aceasta a fost tradusă în nouă sau zece limbi, dar nu am văzut niciodată un copil citind-o într-o altă limbă. A fost minunat să aud sentimentele din voce, experiența în sine a fost extraordinară.

– ”Câteodată păsările pe care le cauți nu sunt și cele pe care le găsești.” Călătoria din Păsările dintr-o bună zi începe din ilustrațiile lui John James Audubon și se sfârșește pe terenul sălbatic reprezentat de iubirea pentru cineva. Care e cel mai important lucru pe care l-ați învățat pe parcursul acestei aventuri auctoriale?

– Cred că primul lucru pe care am încercat să-l creez și pe care l-am auzit în interiorul meu încă de la început a fost vocea lui Charlie. Am auzit vocea aceea și am știut cine este el. M-am gândit la el și la cum va crește povestea pentru că și aceasta, ca toate poveștile, a pornit dintr-o nevoie personală. Ca mamă a unui fiu diagnosticat cu autism, pe care îl iubesc mai mult decât orice și pentru care îmi doresc să se simtă bine și să fie în siguranță, am imaginat această călătorie care să-l facă pe Charlie, eroul meu, să se simtă în largul lui în lume. Totul a plecat din nevoia aceasta a mea. (Sally J. Pla)

– Ați afirmat că scrieți pentru tinerii care văd lumea puțin altfel. Mie mi s-a părut că scrieți despre toate felurile în care lumea trebuie privită.

– Da, pentru că toți vedem lumea puțin diferit. Suntem expresii ale aceleiași experiențe umane. De fapt, atunci când am început să scriu cartea nu m-am gândit că ar fi doar pentru copii. Credeam că e o carte pentru adulți, scrisă din punctul de vedere al unui copil. Am fost surprinsă când agentul meu a spus că e o carte pentru copii de peste opt ani.

– Eu m-am simțit mai tânără citind-o, pentru că publicul țintă era mai tânăr și m-am bucurat că mi se potrivește și mie.

– Mulți oameni mari se recunosc în ea, sunt și bunici care își recunosc nepoții, cred că toți ne putem raporta la povestea aceasta pentru că ea e despre o călătorie care duce la maturizare. Toți ne maturizăm mereu. Nu e ceva ce se întâmplă doar în adolescență, nu e o călătorie limitată la trecerea de la copilărie la viața adultă. Cred că toți ne schimbăm și trăim într-o continuă devenire, în funcție de ce ni se întâmplă. Știu că mie așa mi s-a întâmplat. Sunt etape de viață pe care le tot reiei. Toți avem asemenea transformări, dar lui Charlie i se întâmplă prima dată și de aceea e atât de ușor să te recunoști în el. Am trecut cu toții pe-acolo.

– Ați simțit că v-a schimbat viața?

-Absolut! E primul roman pe care l-am scris. De-atunci am mai publicat câteva. M-a făcut să-mi dau seama că scriam dintr-o perspectivă atât de limpede și de sinceră. Era așa de ușor de locuit în vocea lui Charlie, iar eu credeam că e un fel de dar pentru fiul meu… Cu cât avansam cu scrisul, însă, retrăiam etape ale propriei mele copilării, cu tot cu eforturile mele de a înțelege lumea. Păsările care traversează cartea sunt ale mele. Când aveam nouă sau zece ani adoram păsările! Aveam o carte despre ele cu care mergeam în pădurea din spatele casei. Am început să bănuiesc că ce scriam era mai mult decât un exercițiu de imaginație. Am ajuns să fac terapie și, în cele din urmă, mi s-a sugerat să fiu testată și așa mi-am primit diagnosticul de tulburare de spectru autist la vârsta adultă. S-a întâmplat ca urmare a scrierii cărții, așa că… da, în mod clar mi-a schimbat viața. A fost un lucru bun, multe aspecte ale copilăriei mele au căpătat alt înțeles. Am înțeles de unde veneau greutățile mele de copil și am înțeles și de ce a fost atât de important și de revelator pentru mine să scriu această carte. (Sally J. Pla)

– După ce v-am citit cartea, mi-am dat seama că dincolo de cartea lui Naoki Higashida, The Reason I Jump (De ce sar), tradusă de David Mitchell, pentru că vorbim de transpunerea unei narațiuni non-verbale, nu știu nici un alt personaj principal într-un roman care să aibă o tulburare de spectru autist. A fost o mare provocare?

– Când scriam nu eram atât de conștientă de acest fapt, abia după ce am terminat de scris am început să am suspiciuni… Nu am scris în mod conștient din perspectiva unei persoane cu autism, eu scriam din perspectiva vieții mele și a fiului meu și cântăream toate aceste lucruri. Acum mă bucur că sunt mai multe asemenea cărți. The Reason I Jump e o poveste incredibilă. Cred că a fost și ecranizată de curând. Mai sunt câteva, din ce în ce mai multe în fiecare an. Oameni care sunt în interiorul spectrului sau care au legătură, cultural, cu lumea aceasta, a personajelor lor centrale. Numărul autorilor cu tulburare de spectru autist care își expun experiența crește – mă gândesc la Mike Young, la Jen Malia… Suntem o microcomunitate, ne comparăm experiențele, e interesant.

– Ați scris un articol foarte frumos, pe blogul dumneavoastră, despre Monstrul Fricilor și despre cum conștientizarea schimbă felul în care purtăm bătăliile copilăriei. Povestiți-ne puțin despre cum l-ați creat pe Stanley.

– Da, Stanley din Stanley Will Probably Be Fine, e un copil anxios. Eu locuiesc în San Diego și mi-am dorit să scriu o carte a cărei acțiune să se petreacă aici. Am citit așa de multe povești care se întâmplă la New York… Fiecare oraș merită măcar o poveste. Stanley din cartea mea locuiește aici, la San Diego, unde în fiecare vară se întâmplă Comic-Con. Eu sunt mama a trei băieți pasionați de Marvel, de benzi desenate, așa că o asemenea carte era un pas firesc. Când abia începusem să scriu cartea despre Stanley, am suferit o fractură la genunchi. Eram în scaun cu rotile și aveam bilete la Comic-Con și mi-a fost prea teamă să merg. Nu voiam să fiu în scaun cu rotile într-un loc atât de aglomerat, oricum nu-mi plac mulțimile. La început mă entuziasmase ideea de a merge, dar eram, de fapt, îngrozită de marea aceea de oameni zgomotoși în care trebuia să mă descurc și cu un picior rupt, pe deasupra… Așa că nu am mers. Am rămas acasă și m-am supărat pe mine însămi, pentru toate lucrurile din viața mea pe care mi-a fost prea teamă să le fac. Așa că am scris despre acest băiețel anxios ca mine, de-aici a pornit el. Anxietatea e un subiect atât de important… Eu am fost anxioasă dintotdeauna. E una din principalele probleme ale copiilor de școală. În Statele Unite, statistic unul din șase copii suferă de anxietate. Vorbim de elevi de până în 13 ani. E o cifră enormă. Lumea e din ce în ce mai afectată de tot soiul de greutăți și de temeri, iar copiii sunt afectați la rândul lor. Așa că am vrut să scriu o carte despre cei care-și fac prea multe griji și așa a apărut Stanley.

– Mi-a plăcut foarte mult un paragraf care spunea așa ”Câteodată nu căutăm soluții pentru toate problemele noastre, câteodată vrem doar o îmbrățișare.” Ce le-ați spune, de pe câmpul de bătălie, părinților ai căror copii se luptă acum cu Monstrul Fricilor?

– E foarte mare câmpul acelea de bătălie și sunt tot soiul de probleme…

– Numai temerile de anul acesta fac cât un război…

– Da, e foarte mult de dus. Dar nu e nevoie să fie mult. Câteodată copiii care par să aibă vieți lipsite de tulburări, la suprafață, fac eforturi enorme, în interior. Nu e genul de lucru pe care părinții să-l poată repara și, ca părinți, vrem mereu să reparăm ceva în viețile lor. Câteodată tot ce ne trebuie e să ne asculte cineva. De-acolo conversația poate evolua spre găsirea unor modalități de a repara lucrurile cu blândețe. Când părinții se grăbesc să găsească soluții pentru tot, copilul înțelege că el singur nu s-ar putea descurca. Ce trebuie ei să învețe e să-și depășească momentele de anxietate. Noi avem o glumă, în familie. Îi spunem ”bietul copilaș”. Când cineva se jeluiește de ceva ce-a pățit și vin la tine fără a căuta neapărat un răspuns, o soluție, îi spun soțului meu sau copiii ne spun „Uite, trec prin asta și vreau să-mi zici ”Bietul copilaș!”.  E tot ce vreau de la tine.”

– Poate că avem nevoie să reparăm mereu ceva în viețile copiilor ca să ne convingem pe noi înșine că suntem niște părinți buni, ca să ne depășim anxietatea parentală.

– Clar! Vine din grijă și din iubire. Vrem să-i ajutăm, e firesc!

– …dar sfârșim prin a-i ajuta prea mult.

– Da, așa cred. Copiii au nevoie să-și poarte luptele și singuri și să găsească ei înșiși soluții. Le trebuie îndrumare, nu un părinte care să dea un telefon și să rezolve problema sau să le spună exact ce să facă. Atunci nu mai au ce învăța.

– Așa e. Care e cea mai mare satisfacție pe care v-o oferă scrisul?

– Cred că e ceva legat de faptul că trebuie să vin cu o idee nouă pe care să o explorez. Asta e partea cea mai incitantă. Câteodată lucrurile nu se leagă și atunci nici măcar nu duc ideea la bun sfârșit. Câteodată scriu 50 de pagini până să-mi dau seama că nu va funcționa. Îmi place și partea de editare. Stau mult timp pe prima variantă a poveștii. Sunt perfecționistă, îmi place să recitesc totul și să refac pagini întregi. Cred că partea cea mai grea e să ai o poveste cap-coadă. Dar, după asta, când revii și scurtezi, și corectezi și spui ”A, asta merge mai bine aici!” sau ”Asta e chiar o parte amuzantă!” e foarte, foarte plăcut.

– Când pregăteam interviul, m-am trezit răsfoind ediția noastră Audubon de buzunar. Eram curioasă cu ce începe lista dumneavoastră de păsări dintr-o bună zi? A mea începe cu bufnița polară.

-Superbă, nu-i așa? Mie îmi place pasărea flamingo. Îmi place cum se contosionează gâtul lui lung și roz pe pagină. Știi că asta se întâmpla din motive tipografice? Motivul pentru care Audubon a pictat toate aceste păsări mari atât de răsucite în poziții nefirești e că altfel nu le putea face să încapă în pagina tipografică. Era o chestiune de parametri. Pe mine mă intrigă însă contorsionarea acelei păsări splendide. Și îi ador culoarea.

-Știu că și dumneavoastră ilustrați!

-Da, de fapt, chiar în timp ce lucram la această carte, am desenat toate păsările cot la cot cu Charlie. A fost un fel de meditație care m-a ajutat să intru în mintea lui. Într-o zi mi-ar plăcea să-mi ilustrez propriile scrieri. E pe lista mea de autor.

-Ce mai e pe lista de autor? Lucrați la ceva acum?

-Da, tocmai am terminat o carte și aștept publicarea ei. Acțiunea se petrece o sută de ani de-acum înainte, în viitor. E o carte de aventuri pentru iubitorii de animale. Abia aștept să apară, am lucrat ani de zile la ea. Mai lucrez la ceva… Multă lumea mi-a spus că ar trebui să scriu și despre fete, așa că lucrez la o poveste cu o fetiță și, într-o notă mai personală, la niște memorii în versuri. O serie de poeme. Am cam 150 acum. Încă lucrez pentru că mă stăpânește cartea asta. E despre viața mea de fetiță.

-Sună grozav! Abia aștept să citesc! Cum au reacționat copiii dumneavoastră la copiii din cărțile pe care le scrieți?

-M-am străduit să nu expun intimități. Fiii mei au toți peste douăzeci de ani acum. Sunt mândri de mine și bucuroși că am scris… Se amuză foarte tare de toate lucrurile mici din viețile noastre pe care le regăsesc în cărțile mele. Văd toate detaliile astea și râd citindu-le. E bine. Mă bucur că le putem împărți.