Un serial cu oameni ocupați

Când am început acest serial, nu plănuiam să mă transform, ușor, ușor, în cronicar contemporan al unei generații bântuite de multitasking, încărcată până la refuz cu bullets de adăugat pe un to-do-list încă mai nesfârșit ca povestea lui Michael Ende. Dar, ușor, ușor, poate și pentru că locuiesc, de câteva zile, într-o carte cu Ev Mediu răsfirat alene în direcția prezentului, am ajuns să mă simt, cu laptop-ul în brațe, ca într-un mic scriptorium personal, înțesat de mărturii ale unor oameni pe care, admirându-i, nu-i bănuiam la fel de împărțiți între munca lor și un strop de timp, adesea greu de găsit, pentru ei înșiși.

Sunt în vacanță și, în sfârșit, am timp. Timp să stau pe balansoar, să citesc, să stau la povești cu ai mei, să mă plimb. Nu-l folosesc creativ. Pentru asta nu mai am vlagă. Simt că nici n-o să am până se termină concediul. O să aduc frustrarea asta în bagaje, înapoi, la București. O să-mi reproșez, o să oftez și o să găsesc argumente care să facă orice altceva mai important. Anul trecut, pe vremea asta, eram dispusă, cumva, să lupt pentru acest timp. Acum nu prea mai sunt și nimeni din anturajul meu nu mă mai trage de mânecă. Toată lumea mă simte prea obosită. Ceea ce nu înseamnă că nu voi continua să mă întreb de ce am ajuns aici și să nu trag cu coada ochiului la alți oameni, să văd cum fac ei. Cum luptă, câteodată, pentru ei înșiși, cum trasează limite, cum învață să-și ia interiorul minții în serios. Nu, odihnă nu înseamnă doar să ai timp să dormi. Am citit de curând, într-o carte (o altă carte) foarte simpatică un lucru care a rămas cu mine – suntem constelații de alegeri și ne datorăm în primul rând nouă să nu strălucim etern într-o singură direcție. Poate că alegerea asta a mea de-acum, de a consemna cuminte cum fac alți oameni să aibă timp pentru interesele, pasiunile, întrebările, liniștea și talentele lor, mă va ajuta să fac ordine în propriile mele sertare interioare și să găsesc un spațiu, cât de mic, care să fie doar al meu.

Oana Drăgulinescu, magic maker la Connect Media

Tu cum faci să ai timp pentru tine? – m-a întrebat Ioana Bâldea Constantinescu, într-o zi în care lucrasem vreo 14 ore, fără oprire. Am râs… gândindu-mă la cât umor are universul. Dar adevărul este că am început să îmi fac timp pentru mine și, odată cu anii, nevoia acestui timp personal în viața mea a devenit din ce în ce mai palpabilă.

Multă vreme nici măcar nu am avut în orizontul minții mele conceptul de „timp pentru mine”. Cred că aceasta era rețeta pe care o metabolizasem, că trebuie să muncești mult, foarte mult și… poate să și fugi la fel de mult de tine. Iar eu, ascultătoare, chiar așa am făcut.

Cât am lucrat în televiziune, 12 ani, am fost campioană la ore de emisie și număr de proiecte realizate, cu cât mai noi și mai complicate, cu atât mai bine. Apoi, când am devenit propriul meu șef, mi-am imaginat că lucrurile vor fi mai lejere, dar de fapt mi-am asignat singură și mai multe proiecte… și mai complicate, și mai urgente. Dar viața îți oferă negreșit lecțiile de care ai nevoie. Uneori ți le predă mai dur decât ți-ai dori… însă, cu siguranță, lecția va să vină. Iar la mine, când a venit, aveam vreo 36 de ani și nu știam aproape deloc ce înseamnă timp pentru mine, cu ce mi-ar plăcea să umplu acest spațiu temporal și, de fapt, cam cine sunt eu când nu joc un rol social.

Când am început să construiesc timpul meu, mai întâi am întins mâna către rafturile bibliotecii, unde stăteau cărțile pe care în anii din urmă le citeam doar în vacanțe. Eram atât de obosită permanent, încât rareori reușeam să citesc legat, în timpul anului, așa că pentru mine vacanța era despre citit. Plecam cu 4-5 cărți după mine și citeam fără oprire… motiv pentru care realizam abia acasă că eu nu apăream mai deloc în fotografiile de călătorie. Normal că nu apăream, aproape că nici nu prea știam pe unde călătoresc, fiind mereu cu nasul printre pagini. Așa că mai întâi mi-am făcut timp de citit constant, uneori în mijlocul zilei, printre telefoane, ca o asumarea a unei plăceri vinovate. Apoi am învățat să evadez. Prima oară a fost ca adrenalina unui jaf armat :). Eram la birou, cu un „to do list” ce se întindea pe două pagini, telefonul suna insistent, fiecare om din birou părea să aibă o listă de întrebări pentru mine și, efectiv, m-am ridicat fără să spun nimic, mi-am luat geanta și am plecat la film, în mijlocul zilei, într-o sală de cinema atât de goală la acea oră, încât părea neverosimilă.

Apoi am început să meditez, în încercarea de a găsi un timp doar cu mine și pentru mine. Realizasem că sunt persoana din viața mea căreia îi acordam cel mai puțin interes. Practic, nu mă întrebasem niciodată cum îmi este, dacă am nevoie de ceva… așa cum făceam constant cu prietenii și colegii mei. Primele încercări de a sta eu cu mine au fost un eșec total. Cum încercam să mă detașez, cum toate gândurile năvăleau ca niște mici cotropitori și tot felul de avioane brăzdau cerul serenității mele. În timp ce încercam să respir calm, în mintea mea se auzea: ah, să nu uit de rufele din mașină…. și neapărat să plătesc astăzi salariile…. și să cumpăr fructe…. Mi-a luat ceva să fac liniște și să mă minunez de lucrurile din interiorul meu, pe care nu le observasem niciodată, dar iată, cred că meditez deja de vreo 4 – 5 ani, zilnic (poate cu mici excepții) și mi se pare cea mai bună investiție de timp personal făcută vreodată.

Apoi am tot adăugat pe lista de lucruri pentru mine câte ceva. Am făcut curat prin jurul meu, am scos mult balast și am învățat să mă pun și pe mine în ecuație, să mă întreb dacă locul ales pentru vacanță este cel care mă interesează cu adevărat sau doar partenerul meu sau prietenii vor să meargă acolo. Dacă timpul liber îl aloc mai mult altora decât mie. Dacă oamenii alături de care lucrez sunt chiar cei mai potriviți sau se mai pot face schimbări. Dacă proiectele în care îmi investesc energia mă reprezintă cu adevărat.

Iar apoi a venit pandemia și le-a resetat pe toate, pentru că atunci lumea s-a închis, telefoanele și e-mailurile s-au oprit… și cu toții, cred, am fost nevoiți să ne gândim la cine suntem noi și, mai ales, cu ce sau cu cine ne place să ne umplem timpul. Și când am deschis sertarul personal de lucruri pentru care niciodată nu părea să am timp, am regăsit idei pe care le dădusem mereu la o parte, pentru că lucram prea mult la proiectele altora. Am scos două dintre ele, le-am șters de praf și de nepăsare și am început să mă gândesc dacă ar putea exista și dincolo de universul imaginației mele și… iată! Chiar proiectul la care lucram de 14 ore când Ioana m-a întrebat cum îmi fac timp pentru mine este al meu și urmează să se întâmple, foarte curând. Este un gând care mă bântuie de vreo10 ani, de când am făcut primul interviu cu un copil orfan. Au urmat zeci și sute de astfel de întrebări, legate de comunitatea aceasta, despre care nu vorbim mai niciodată  – copiii nimănui. Cum cresc ei, cum trec peste această sfâșiere a sufletului, peste acest abandon extrem? România avea 100.000 de copii abandonați în instituțiile statului, la revoluție, iar eu am scris, citit și lucrat mult pe acest subiect. Și mai am câțiva oameni în jur, pe care îi bântuie niște întrebări similare, unul dintre ei este chiar partenera mea de proiect, o altă Ioană foarte dragă sufletului meu – Ioana Călinescu. Așadar, alături de ea am pus totul pe hârtie și s-a născut Muzeul Abandonului – primul proiect de acest tip din România, care va fi un muzeu virtual, ce va găzdui zeci și sute de astfel de povești.

Un prieten m-a întrebat de ce nu fac un proiect despre ceva mai vesel. Corect! 🙂 Nu știu exact de ce, poate pentru că această poveste este ceva ce mi-a rămas în suflet. Durerea asta de a fi al nimănui, care este o traumă atât de grea și de incomensurabilă, încât cred ca ne-ar ajuta să o punem undeva, într-un spațiu, să o privim în ochi, să înțelegem că este parte din istoria societății noastre, să ne asumăm că încă suntem pe locul întâi în Europa la abandonul copiilor și că trebuie să vindecăm în noi acest „ceva” care ne face să abandonăm copii, locuri, vise, povești. Această poveste, a abandonului, este una care va fi spusă, o poveste la care am visat, pe care am făcut-o parte din timpul meu personal și în curând va prinde contur. Iată cum timpul de lucru a devenit și un timp al meu, pentru un vis al meu.

Ioana, mulțumesc pentru întrebare. Răspunzând, mi-am dat seama că îmi place din ce în ce mai mult ce fac cu timpul meu.

Alina Kasprovschi, fondator Fundația Comunitară București

Am citit zilele trecute despre conceptul de firebreaker, care vine din munca pompierilor, dar este perfect aplicabil pentru crizele noastre de fiecare zi. Atunci când o pădure ia foc, nu te lupți direct cu flăcările, pentru că n-o să le faci față. Ce poți să faci este să sapi o groapă suficient de adâncă și de lată în jurul focului, de unde să nu mai poată sări scântei spre restul pădurii. Nealimentat, focul se consumă și moare de la sine. Așa văd și eu, în momentele de criză de timp, conceptul ăsta de timp pentru mine. În felul ăsta, știu că nu o fac ca să mă răsfăț, nu că ar fi ceva greșit la asta, ci pentru că altfel oricum n-am să mai pot funcționa. Pentru mine, firebreaker este să am o oră timp pentru mine de dimineață și să o păzesc cu strășnicie. În ea scriu paginile de dimineață, de care mă țin de câțiva ani cu încăpățânare, mă gândesc la lucrurile pentru care sunt recunoscătoare, mă întind puțin, mă gândesc la ce urmează.

Firebreaker este și să mă opresc, când nimic nu pare că merge, și să fac altceva. Chiar și câteva minute de “altceva” mă ajută să mă adun și să revin. În perioadele mai liniștite, de câțiva ani, îmi iau zile, nu câte o oră, să mă gândesc la ce a mers și cum mi-aș dori să meargă lucrurile mai departe. Mereu mă întorc cu câte un plan mare, de fiecare dată când stau puțin în pauză. Cred că dacă am ajunge cu toții să înțelegem cat de importantă este investiția asta de timp în economia vieții noastre, am avea mai puține remușcări și un impuls mai puternic de a ne da timp pentru noi.

Sandra Ecobescu, președintele Fundației Calea Victoriei. Foto:  Valentina Balașa Ario

Pentru că sunt o persoană destul de agitată și îmi place să glumesc, uneori, spunând că nu pot face un singur lucru în același timp, adică de multe ori fac două lucru în același timp (oare pentru că sunt în zodia gemenilor?), îi mai amețesc pe cei din jur cu ideile mele și dorința mea de a explora locuri noi, de a face ceva interesant, de a nu sta locului, de a nu mă plictisi, cum s-ar spune.
Asta se întâmplă, mai ales, în timpul liber, când sunt cu familia sau cu prietenii mei, și îmi doresc sa vizităm un muzeu, să călătorim într-o insulă exotică, să vedem un film, un spectacol, o expoziție, să descoperim o stradă stranie din Bucureștiul vechi, să ne rugăm la o mănăstire veche, cu sfinți îmbrăcați în haine bizantine, care ne privesc curioși și demni.
Soțul meu îmi spune să mă mai liniștesc, să nu mă mai agit, să stau locului, să privesc marea, să lenevesc, să mă gândesc la mine, să nu mai fug în povești și locuri ca și cum aș fi un turist continuu. Asta nu înseamnă că, atunci când sunt liniștită, tăcută (fenomen mai rar, dar profund tulburător pentru soțul meu) nu generez îngrijorare și solicitări repetate de a povesti ceva, de a vorbi.
Dar tu mă întrebi, Ioana, despre cum îmi fac timp, și aici vin la povestea mea. Făcând multe lucruri destul de repede, și deseori sau uneori, și bine, mie îmi cam rămâne timp, sau mereu am avut impresia asta, dar nu îmi mai rămâne suflu, inspirație sau stare pentru mine, la final de zi, sau într-o pauza de prânz. Dar de la o vreme, de ceva ani, am învățat că dacă nu îmi acord timp de tihnă, dincolo de dialogurile savuroase cu oamenii de la fundație, de explorări exterioare prin locuri din oraș sau din afara orașului, nu mă mai bucur de nimic.
Și atunci devin o mică isihastă, mă izolez în camera sau biroul meu (inițial colegii mă întrebau dacă sunt bine, am nevoie de ceva, apoi s-au obișnuit), și încep să explorez mai liniștit și mai atent, interiorul meu, amintirile dar mai ales visele si visurile mele. Meditez, citesc, mă rog, ascult muzică, deseori ”conversez” cu îngeri și alte ființe luminoase. Uneori fac asta în parc, în natură.
Cred că aici am ajuns cel mai greu și am avut nevoie de câțiva ani ca să înțeleg ca dincolo de timpul exterior liber, de zburdat prin lume, poate mai valoros e timpul liber interior, în care stau doar cu mine, despre care nu m-a învățat nimeni când eram mică cât de important este. Cred că de fapt m-au învățat despre timpul ăsta liber interior și puterea imaginației artele, pictura, prima dată, apoi cărțile, muzica și spiritualitatea, mai apoi.
Altfel spus, mai urcăm cu liftul, mai coborâm, mai mergem pe diverse paliere ale realității, în diverse locuri, dar tare bine este să mai stăm și în fața liftului, să ne oprim un pic gândurile răzlețe, să ne controlăm dorința de a fugi, de a explora, de a evada în afară, pentru a sta o vreme și la nivelul propriului parter, aproape de pământ și de noi. 

Fotografia cadou mi-a trimis-o Oana Drăgulinescu. Sunt recunoscătoare pentru toate cuvintele și imaginile pe care oamenii care-mi răspund le decupează din timpul lor pentru mine. Și sper ca toate lucrurile acestea să le fie de folos și altora care, așa, ca mine, trec prin niște ani din viață obosiți și hăituiți și simt că e mai mult, că ne datorăm mai mult, că în economia socială și personală e nevoie de un spațiu în care să putem deveni, fără vină și fără a gâfâi de oboseală, cine suntem.

Un serial cu oameni ocupați

Even the best job will never love you back, scrie Zoe Williams în The Guardian. Și, în timp ce se întreabă cum ne va fi mai departe, dacă extrovertiții se vor întoarce la birou și introvertiții vor continua să lucreze de acasă, nu ocolește elefantul din camera – centralitatea biroului în viețile oamenilor, nevoia intrinsec umană de a avea un scop în viață, de a face lucruri care să aibă sens dincolo de condica bifată conștiincios și fluturașul de salariu. Felul în care biroul ăsta te urmărește peste tot, te stoarce de puteri, se insinuează acolo unde nu-i mai e locul. O citesc în buza dimineții, în timp ce îmi pun semnul ăsta ca de carte în minte – e joi, să nu uit să-mi public serialul despre timp. Când l-am început, nu m-am așteptat la atâtea povești. Nu m-am așteptat ca zona asta, nevralgică pentru mine, a cheltuirii constante de sine în lucruri despre care nici măcar eu nu o să-mi mai aduc aminte peste câteva zile, să fie atât de plină de miez și pentru alții. Timpul pentru tine vorbește, în fapt, despre sensul pe care-l dai lucrurilor pe care le construiești. Pentru cei fericiți, aspirația și job-ul se suprapun, ceea ce nu înseamnă și nu va însemna niciodată că munca nu e tot muncă, sau că nu epuizează, sau că nu-ți atârnă greu în buzunare și că nu te sleiește, chiar și atunci când o iubești. Că nu-ți pui întrebări: ce faci, în timpul ăsta, pentru familia ta? Cât timp rămâne pentru ei? Cât timp pentru prieteni? Ce felie din tine capătă ei – cea consistentă sau firmiturile? Și, în cele din urmă, ce faci pentru tine? Cât din timpul unei zile e al tău și cum îl cheltuiești?

Valentina Băințan, realizator și producător TVR

“…mă scufund în vină ca Diogene în butoi…”

Dragă Ioana,

M-am decis să scriu aceste rânduri pornind de la cuvintele tale de mai sus, ce-mi răsună în minte de câteva zile…de fapt, cam de când mi-ai lansat provocarea de a răspunde la întrebarea “Tu cum faci să ai timp pentru tine?” Am stat și m-am gândit, apoi am citit ce au scris ceilalți invitați ai tăi în acest proiect și… iar am stat să cuget… doar sunt ardeleancă. Și noi așa procedăm.

Să știi că am rezonat foarte mult cu ceea ce spuneați tu și Oana Boca Stănescu despre acel sentiment de vină. Ce vine la pachet odată cu aducerea pe lume a primului copil.

Vi-nă vi-nă vi-nă. Îmi răsuna mereu în urechi, precum ticăitul unui ceas elvețian, ori de câte ori programul de lucru se extindea cu câte un festival sau vreun eveniment transmis în direct. Sufeream îngrozitor pentru că eram departe de copil. Iar să fac ceva și pentru mine, era un subiect tabu. Exclus. Out of the question.

Însă perspectiva aceasta mi s-a schimbat cumva în bine, printr-o întâmplare foarte simpatică petrecută acum câțiva ani, când a trebuit să filmez într-un proiect privat prin țară cu SoNoRo. Atunci am descoperit locuri încântătoare în Transilvania. Locuri de poveste, cu istorii fantastice…

Însă era prima oară când plecam mai multe zile de acasă. Doamne! Am zis că mor, că se termină zilele, că sunt o trădătoare și o cumaipututsăfaciașacevamamădenaturată?

Dar tăceam, înduram și număram zilele până mă întorceam la copil. În fața muzicienilor afișam o Valentina veselă și exuberantă, glumeață și cu pletele în vânt, însă seara, când închideam ușa camerei de hotel în urma mea, butoiul cu VINĂ mă aștepta romantic și languros pe fotoliu.  

Până într-una din zile, când, aflându-mă în mașină cu Răzvan Popovici, directorul Festivalului SoNoRo (de care mă și leagă 16 ani de prietenie), îl surprind că îmi spune din senin: “Ce noroc pe tine că te-am scos cu proiectul ăsta din casă. Nu? În sfârșit ai mai ieșit și tu din universul tău blocat în sentiment de vină și te poți bucura de toate locurile prin care mergem. Că viața trece repede. Și copilul va pleca la un moment dat pe drumul lui. Iar tu o să îți dai seama cât ai pierdut, refuzând să trăiești și pentru tine!”

Paf !

Whaaaat? Ce-a spus? Panică. Șoc și groază. Eram siderată, îți dai seama. Doar că șocul era cumva împărțit. Pe de-o parte mă întrebam cum și-o fi dat seama că sunt “cu capul”, pe de alta, am realizat câtă dreptate avea…

Acel moment a fost fix ca un “cut” pentru mine. S-a rupt filmul. Filmul în care personajul principal eram eu, iar în toate celelalte roluri juca VINA.

Mi-am dat atunci seama că nu puteam trăi așa. Că viața este, trebuie să fie și despre noi, mamele. Că pe lângă copii-serviciu-deadline-uri și proiecte diverse, nu strică să ne oprim din când în când, să ne uităm în oglindă și să ne întrebăm: “Bun. Astăzi ai făcut asta-asta-asta. Dar pentru tine, cea din oglindă, ai făcut ceva frumos, care să te încarce cu acea energie magică?

Este imperios necesar să facem zi de zi ceva frumos pentru sufletul nostru. Pentru că acel “ceva”, cât de mic, ne încarcă și ne dă un elan nebănuit în a termina ceea ce avem de făcut în materie de proiecte, serviciu sau atribuții casnice. Și aici aș vrea să fac o mică paranteză, ca să nu fiu înțeleasă greșit. Toate lucrurile ce trebuie realizate pe parcursul unei zile, le duc la bun sfârșit pentru că îmi face plăcere. Și pentru că îmi aduc bucurie și satisfacții. Sigur că sunt și momente în care “fluierul fierbătorului” din cap țiuie asurzitor, însă exact acele momente ne fac mai puternici, mai hotărâți, mai ambițioși, mai tenace. Mai învingători cu noi înșine.

Iar acum, să răspund și întrebării tale, ce face subiectul acestei mărturisiri prelungite: DA, în fiecare zi reușesc să fac ceva pentru mine: fie că citesc câteva pagini, fie că ascult puțină muzică, sau că frunzăresc internetul după lucruri care mă pasionează… Iar un lucru numai și numai pentru mine, pe care îl fac zi de zi, cu religiozitate, se întâmplă în fiecare dimineață. Îmi place la nebunie să mă trezesc în jurul orei 05.00 (uneori se întâmplă să fie și 04:30) – da, da, fără ceas – să îmi pregătesc cafeaua și micul dejun, să mă așez apoi în canapea cu cana fierbinte, să dau drumul la televizor și să mă delectez timp de o oră pe HGTV (Home and Garden Television). Mi se pare cel mai fain lucru din lume si totodată modul ideal de a-mi începe ziua. Și orice fel de zi s-ar anunța la orizont, acel moment de relaxare și delectare vizuală îmi încarcă bateriile bunei dispoziții și îmi dă un elan nebănuit.

Știi de ce?

Pentru că mi-am început ziua gândindu-mă întâi la mine.

P.S: Sentimentul de vina mai exista totusi si pandeste din umbra, mai ales atunci cand lipsesc prea mult de langa copilul meu. 🙂

Melania Medeleanu, trainer, public speaker, fondatoare MagiCAMP și Zi de BINE

Dacă m-ai întreba ce-mi lipsește cred că în 90% din cazuri aș spune “timpul”. Dacă mă auzi văicărindu-mă, e probabil pentru că mi-ar mai fi trebuit niște timp. Încă o oră dacă aș mai fi avut cu cursantul X, încă o săptămână pentru proiectul Y, încă 20 de minute dacă aș mai fi reușit să țin ochii deschiși aș fi terminat cartea. Doar un ceas să mai fi dormit în plus…

Rareori însă, lângă “timp” aș pune „pentru mine”. Pentru că, într-un fel sau altul, cam tot ce fac e pentru mine. Am bafta incredibilă de a avea o meserie care mă pasionează atât de tare încât niciun minut pe care i-l dau nu e prea mult, nu e în plus, nu e o corvoadă. Da, uneori nu-mi ies cum mi-aș dori și aș da cu dragă inimă vina pe câte un funcționar public sau pe câte un sistem nefuncțional. Dar adevărul e că dacă aș fi avut pentru ele ceva mai mult timp…aș fi găsit o soluție.

Mi-ar trebui mai mult timp pentru ai mei, pentru meșteșugit lucruri prin curte sau pentru câte o cochetărie – shopping, manichiură, ieșit în oraș cu prietenii.
De curând am început un experiment: aveam prea multe haine și oricât aș da din el, tot prea multe sunt. Așa că am decis ca pentru fiecare bluză pe care o mai cumpăr, să scot din șifonier două. Nu-i ușor. Mă despart greu de lucruri. Lucruri pe care, de altfel, nu le-am purtat cum ar fi meritat dar de care mă leagă mereu câte un “Mai știi? Rochița asta ai luat-o din locul ăla cochet din Sighișoara, eșarfa e din Saint Malo și încă mai am poza aia în care o purtam cu un nod discret într-o parte”.

Experimentul e reușit: cumpăr tot mai puține haine și cu fiecare dintre ele, șifonierul începe să mai respire puțin”.

Cred că o să-l aplic și pentru timp: o ieșire în oraș, două zoomuri mai puțin. În fond, n-o să moară nimeni dacă lipsesc două ceasuri. Iar mie o să-mi prindă bine să schimb un “pentru mine” cu altul.

Te imbratisez, 
mel 

Livia Lucan-Arjoca, inițiatoare SMARTKID și 7ARTE

Am avut o copilărie cu timp nesfârșit, în care nu făceam altceva decât să stau gură-cască prin Lunca Oltului și Pădurea Harca, două nesfârșiri care nelimitau spațiul meu de joacă, ferma de la Câmpu-Mare din județul Olt, unde este acum sediul „Domeniile Sâmburești”. Prețul acestei copilării mitice a fost scump și l-am plătit cu meseria mea, de jurnalist, tot timpul patronată de…urgență.

Primii mei ani în presă au fost într-o agenție de știri. Agenția dă prima știrea, altfel nu este competitivă. Ca să se întâmple acest lucru, ritmul de viață al jurnaliștilor de agenție este ceva greu de imaginat. Pentru știri am plecat de la aniversări, cafele, petreceri, înmormântări, ședințe cu părinții, de sub duș, am întârziat (ore) să iau copilul de la grădiniță sau de pe la alte activități, n-am avut concedii mai lungi de o săptămână și, oricum, lucram și în concedii. Când am făcut schimbarea de la presa de agenție la presa de cotidian am început să respir…dar era doar o impresie, tot cu accelerația la podea eram.  Treaba aceasta a venit cu somatizări și până la urmă, chiar cu boală. Profesional am făcut niște schimbări, personal am încercat să readuc echilibrul. Încă sunt dependentă de „a face”, în continuare nu am timp, dar lucrez la asta și încerc să-mi simplific cât mai mult viața, să fac doar acele lucruri care se aliniază cu viziunea și valorile mele. Este un proces cu care am răbdare.

„Timp pentru mine” nu este ceva sofisticat, dar este ceva esențial fiincă pentru mine înseamnă contactul cu tine autentic, cu resursele interioare. O să dau un exemplu foarte prozaic. Eram în vacanță cu prieteni apropiați și a apărut și discuția despre „îngrijire”. Prietena mea s-a plans ca are unghiile nefăcute, ca nu a găsit timp să și le facă înainte să plece în vacanță. Am găsit în bagajul meu trusă de manichiură și ojă, așa că i-am zis: „Haide, îți fac manichiura!”. Atunci mi-a zis, „Bine, dar nu acum, nu am starea”. Acest „nu am starea” este și al meu, și al multora dintre noi. Și înseamnă că, de fapt, AM AVEA TIMP, dar NU AVEM STAREA, adică acea liniște pe care ți-o da contactul cu tine, cu resursele interioare despre care spuneam. Și este valabil și pentru făcut unghiile, și pentru examenul de doctorat.

În altă oridine de idei, „timpul pentru mine” poate fi și timp pentru ceilalți. În ultimii ani mă ocup de programe de educație prin cultură la Asociația 7 ARTE și smARTkid, și chiar dacă acest lucru implică multă muncă, acolo câștig timp pentru mine fiindcă fac ceva care pentru mine este plin de semnificație și de sens. În mod constant fac cursuri și investec în actualizarea mea, lucru care mă face să nu am timp, dar care, in mod paradoxal, reprezintă „timp pentru mine”. Am în minte, deja scrise, cărți pentru copii și cărți de poezie care s-au născut din „timp pentru mine”. Mai trebuie înca puțin „timp pentru mine” să le pun și pe hârtie și să vi le dăruiesc.

Sigur că este o diferență între a-ți face manichiura și a zice că a fost timp numai pentru tine și, de exemplu, a scrie acest text. Însa eu, scriind acest text mi-am făcut timp pentru mine. Așa simt. Și îți mulțumesc că mi-ai oferit ocazia să o fac.  

Fotografia aceasta, de final, mi-a dăruit-o Melania. E un răspuns în sine. Și m-am gândit că ține loc și de ”mulțumesc” al meu, dincolo de cuvinte, pentru toate bucățile astea atât de consistente de timp, gând și viață pe care le împărțim.

Dacă ați plecat deja, vă invidiez. Dacă nu, știu că empatia mea nu vă ajută foarte mult, așa că am făcut o mini-listă bibliofilă de ridicat moralul. Știu, un bagaj în plus, dar cum (ne) fericirea (casnică sau de birou) produsă de o relație atât de stabilă cu laptopul se cere neapărat tulburată când îți bate iulie la geam, mi-am propus ca literar, cel puțin, să fiu eu the other woman.

So, let’s dance. (Adică să citim pe plajă/în hamac/în copac/ pe marginea piscinei/departe de licărirea vinovată a Inbox-urilor. Vorba lui Baz Luhrmann, wear sunscreen.)

  • O să încep cu minunea asta de carte a lui Radu Paraschivescu, Acul de aur și ochii Glorianei, Editura Humanitas, pe care spre rușinea mea nu am ajuns încă la librărie să o iau (mea maxima culpa), dar care e prima pe lista mea de vară. Pentru că o intuiesc nerușinat de frumoasă, pentru că o aștept de foarte mult timp, pentru că ideea de călătorie glorioasă în secolul XVI e irezistibilă și luxuriantă ca portretele suveranei de pe copertă (toate sunt spectaculoase – Rainbow, Phoenix, Pelican), în sfârșit… pentru că iubesc literatura lui Radu Paraschivescu. Abundența ei imagistică, semantică, senzorială. Voluptatea detaliului. Țesătura tramei, verbul imediat recognoscibil. Aștept cu încântare să citesc cartea aceasta, de care mă leagă deja o vacanță încă neîntâmplată, despre care am aflat chiar de la autor acum ceva timp și pentru care m-am bucurat de-atunci, cu egoism și cu proiecția răsfățului beletristic foarte clar conturată în fața ochilor.
  • Ascensiunea, de Nikos Kazantzakis, Humanitas Fiction, e un soi de manuscrito encontrado, varianta Cambridge 1946, colț cu Franța lui 2021. 75 de ani între scriere și publicare. E o poveste despre supraviețuire și regăsire într-o Cretă devorată de propria mitologie, despre umbre și livezi de măslini, despre îngeri despicați cu sabia, care umplu munții și câmpiile insulei. Hipnotic, într-adevăr. De neocolit vara asta.
  • Frica în Occident, de Jean Delumeau, Art. Știu, n-ai zice că e o carte de vacanță (nu că ar fi Kazantzakis mai asortat cu factor de protecție 50 :-)), dar e fascinantă, e provocatoare cultural (ca subiect, ca reprezentări ale fricii, ca bibliografie, ca frescă socială, ca studiu antroplogic). Plus că aceasta e o listă subiectivă și profund eclectică. Fiecare cu bagajul lui 🙂
  • Burnout, de Emily și Amelia Nagoski, Litera. Cartea asta îmi trebuie, pur și simplu. Simt nevoia să-mi spună cineva că mai am de învățat despre subiectul ăsta, că mi se pare că-l trăiesc perpetuu. Și mă ia, ușor, ușor, frica, la modul prea puțin occidental. Sincer, acum, cred că suntem insuficient educați cu privire la viralitatea acestei stări, la efectele ei pe termen mediu și lung, la felul în care ea va recalibra, în timp mult mai scurt decât ne imaginăm, piața muncii. Despre Burnout am scris, acum aproape doi ani, pentru Forbes Life, acest text care mă sperie puțin prin calitatea lui premonitorie. Între timp în căștile mele colorate se aude altă muzică, ceea ce nu e deloc un lucru rău.
  • Viața bună, de Cristian Iftode, Trei. Nu doar un contrapunct la Burnout :-). Cartea asta mă cheamă cu șapte guri, pentru că integrează ochiul filozofic în cotidian și modelează privirea cu subtilitate și alonjă culturală. E o carte care mustește de erudiție, fără a fi greoaie. Îmi aduce aminte de cum l-a tras Alain de Botton de mânecă pe Proust până l-a pus sub reflectorul unor generații care-l citeau, poate, prea puțin. În sfârșit, pentru că simt că-mi lipsește prea des din farfurie felia de înțelepciune care împacă lumea de-afară cu lumile pe care le port pe dinăuntru. Între atâtea tulburări, cartea asta pare o insulă de pace.
  • Despre Diana. Povestea unei prințese spusă de ea însăși, de Andrew Morton, Editura Corint, mă veți auzi povestind live, miercuri, pe pagina Cărturești, într-o companie selectă: Nigel Bellingham – Country Director British Council România, Raluca Michailov – General Manager BP Publishing Media, director Forbes România, Filip Lucian Iorga, istoric, Irina Markovits – consultant fashion și imagine publică, Irina Păcurariu – jurnalist TVR, Andreea Hentea – jurnalist TV Mania,  Alex Gâlmeanu, fotograf. Împreună încercăm să răspundem la întrebarea Cum se uită secolul XXI la Prințesa secolului XX? Dincolo de eveniment, însă, biografia are marele merit de a recupera vocea Prințesei de Wales prin transcrierea casetelor cu interviurile originale, are un material fotografic bogat, se citește ușor și, una peste alta, publicarea ei e o reverență frumoasă făcută Dianei care, pe 1 iulie, ar fi împlinit 60 de ani. Detalii despre dezbatere găsiți aici.
  • Cât aur ascund aceste coline, de C Pam Zhang, Nemira. La cartea lui Pam m-a dus interviul lui Marius, care mi s-a părut scăpărător. Abia aștept să o citesc, nu doar pentru că a fost longlisted la Booker în 2020 și pentru că împușcă premiu după premiu, ci pentru că, din ce mi se șoptește în cască :-), e, metonimic vorbind, o pagină de literatură în stare pură, din cele care generează adicție și pură plăcere intelectuală.
  • Aștept cu toată inima să citesc cartea Simonei Preda, Cabinetul albastru, Litera. De Simona mă leagă multă literatură și cred că va fi o mare bucurie să mă iau de mână cu eroina ei, pe care o intuiesc vălurită de multe ape interioare, și să străbat orașele ei de culoare, de frici, de lumini, de taine. Sunt de pe acum recunoscătoare pentru tot ce voi citi.
  • Am lăsat la final opțiunea fashionable: Anomalia lui Le Tellier, Anansi. Da, pentru că toate lumea vorbește despre cartea asta și da, atât sunt de superficială :-). Se adaugă la rețetă Prix Goncourt 2020. Cu plăcere 🙂

Cam atât, că deja pare că am un concediu luuuung cât nici în basme nu s-a povestit, e 20.30, sunt frântă și îmi doresc fierbinte ca relația mea cu net-ul să ia pauză, măcar câteva ore. Ne mai vedem, ne mai citim, mai povestim, mai facem bagaje și mâine :-).

Un serial cu oameni ocupați

Întrebarea asta, despre care nici măcar nu am crezut că e simplă, pare a evolua, ușor, ușor, spre o cercetare sociologică in nuce… Recunosc că e fascinantă relația oamenilor cu timpul lor, un timp pe care să nu-l tapeteze cu proiecte, dat cu mop-ul, bibliografii profesionale și mobilarea unui coș la supermarket. Pentru mine, care am din ce în ce mai puțin un timp, fie el cât de scurt, pe care să fiu stăpână în economia zilei, conversațiile acestea funcționează și ca modele de bună practică, și ca oglindă retrovizoare, și ca spațiu de întâlnire cu oameni pe care-i simți blocați în aceeași viteză care te traversează și pe tine. E motivul pentru care voi continua să pun întrebarea.

Acum câteva luni, toată lumea spunea că perioada postpandemică va fi mai puțin despre muncă, muncă, muncă și trăitul pe fast forward și mai mult despre călătorii, explorări, reconectări, studiu și așa mai departe. Slow living. Amușinarea relaxată a propriului potențial uman. Nici nu s-au limpezit bine apele și iată-ne, pe cei mai mulți, înapoi cu două sute la oră, cu presiunea economică în ceafă, cu heirupism care ne ține departe de cine vrem și poate că și putem să fim, în puținul timp în care nu ne mână nimic în luptă. Mai mereu, când timpul nu ajunge, tăiem de la noi, din ce ne place să facem, din ce ne alimentează vitalitatea, din orele de somn. Eu așa pățesc. O spun cu toată starea de vină asumată. Și întreb mai departe cum fac alții.

Csibi Magor, activist, specialist în leadership antreprenorial

Am avut un moment în viață care m-a învățat cât este de important ca să îmi rezerv zilnic timp pentru mine. Dacă ești obsedat de muncă și performanță, cum am fost și eu, este foarte ușor de spus că trebuie să ai timp și pentru tine, dar mult mai greu de realizat.

Deseori confundăm carierele noastre cu viața și ratăm multiplele aspecte și fațete ce există pe lângă muncă.

Csibi Magor

Pentru mine momentul de schimbare a fost când m-am apucat de sport, acum aproape 10 ani, și mi-am zis că în fiecare zi, la ora 18, vrea să fiu pe pista de alergare. Pentru asta, însă, era nevoie să plec de la birou pe la 17:30, în fiecare zi. M-am ținut de acest obicei de atunci. Aproape zilnic mă antrenez și nu lucrez după 18, decât dacă este o situație ce nu suferă amânare. Adică munca după ore 18 este excepția, nu regula.

Sabina Varga, host &producătoarea podcastului Zest

Timpul a căpătat o nouă dimensiune în ultimul an și ceva, de când sunt mamă. Înainte, pur și simplu spuneam stop muncii, îmi puneam căștile și făceam ce aveam chef. Citeam, scriam, alergam, mâncam ceva bun și mă uitam la filme. Dacă mă durea spatele, programam un masaj. Ieșeam cu prietenii la o cafea sau la bere, plecam în munți și cumpăram bilete de avion. Mi-am propus mereu să am în jur oameni care nu au pretenția să iau munca acasă și care să-mi respecte spațiul personal, atât timp cât și eu respect ce am de făcut.
Acum, depind de alții pentru a avea timp pentru mine. Alții fiind soțul sau altcineva din familie care să stea cu copilul. Faptul că ei trebuie să-mi dea timpul lor la schimb pentru timpul meu nu e tocmai comod. Chiar dacă o fac cu inima deschisă, și nu din datorie sau obligație, simt o presiune, ca și cum nu aș fi liberă, de fapt. Știu că e doar în capul meu și că, în ciuda presiunii ăsteia, trebuie să-mi iau timp pentru mine. Oarecum ironic, timp pentru mine înseamnă, mai nou, să muncesc. Pentru că acasă nu mă puteam desprinde cu adevărat de copil, la începutul anului, am închiriat un birou într-un spațiu de coworking. Am mers acolo până în vară, doar în weekenduri, și am folosit timpul ăla să mă concentrez pe proiectele mele, în special pe podcastul Zest. Chiar dacă a fost obositor să nu iau cu adevărat o pauză – poate mi-ar fi fost mai bine să dorm sau să mă plimb -, simțeam că e mai important să nu abandonez lucrurile pe care le construisem. Identitatea de mamă poate fi copleșitoare și te poți trezi, după ani de zile, că nu mai știi cine ești. Încerc, pe cât posibil, să mențin contactul cu mine, pentru că e sănătos și în relația cu ceilalți să ai o lume doar a ta și să nu te uiți doar spre ei pentru împlinire.

Cum fac să am timp pentru mine? Îl negociez cu alții, îmi găsesc un spațiu unde am liniște, îmi iau laptopul și musai căștile și, când mă încearcă vina sau când trece prea mult timp fără, calculez prețul uitării de sine, și iese cam scump.

Sabina Varga
Doru Căstăian, profesor, autor, traducător

Ca să pot răspunde la întrebarea ta, va trebui să îmi definesc termenii. Ce să fac, vechi apucături filosofice. Aşadar, ce înseamnă “timp pentru mine”? Un timp pe care să mi-l dedic, în care preocuparea mea să fiu eu însumi, să mă îngrijesc de ale mele? Atunci, parte din timpul pentru mine este şi timpul pentru alţii. Nu cred că viaţa unui om se împarte în ceea ce le oferim celorlalţi si ceea ce facem pentru noi. Anticii ştiau asta foarte bine atunci când nu despărţeau interesul personal de cel public. În siajul culturii creştine, cu tot cu modernitatea Luminilor, oamenii au învăţat să sape o prăpastie între interesul lor personal şi cel public. Eu nu cred asta, n-am văzut niciodată o distincţie clară între cele două.

Elevii mei îmi cunosc familia, mi-au intrat în casă, s-au jucat cu băiatul meu. Pot continua gândurile începute în sufrageria mea în vreme ce discut cu elevii sau studenţii mei. Am timp pentru mine chiar şi atunci când timpul meu e pentru alţii.

Doru Căstăian

Desigur, asta nu înseamnă că nu îmi trebuie şi timp singur. Deşi, chiar şi atunci când sunt singur sunt cu alţii. Când îmi permite programul, îmi iau o oră să stau undeva în oraş, de obicei pe malul Dunării, printre sălcii şi să citesc. Trag în pieptul aerul umed şi ascult Dunărea de când am venit pe lume, nu m-am săturat vreodată. Îmi las uneori mintea să rătăcească, în chipul vechilor stoici, îmi imaginez cum Dunărea străbate milioanele de ani şi cum noi, cu toate patimile noastre, suntem nişte vietăţi de o zi. Apoi, nu mă feresc să am mereu cu mine cărţi. Tocmai pentru că nu mai am timp, citesc oriunde, la coadă la medicul de familie, la picnic, chiar şi la coada din supermarket. M-am dedulcit şi la podcasturi, vloguri şi alte cele, dar, deocamdată cartea rămâne viciul fundamental. Nu în ultimul rând, reuşesc să am timp pentru mine pentru că sunt rezistent fizic. După ce toată lumea adoarme în casă, îmi fac un ceai bun si iarăşi citesc sau scriu, dar mai rar. Acesta e tot timpul pentru mine, întrepătruns cu cel pentru alţii, pentru că întotdeauna sunt cu alţii când sunt singur şi sunt puţin singur când sunt cu alţii. Să nu uit: vara asta promit că voi da mai mult timp pescuitului. O excursie în deltă acum două luni m-a făcut să îmi amintesc ce mult îmi place să fac asta. Am cam uitat-o în ultimii ani. Vă îmbrăţişez cu drag, fir întins tuturor.

Un serial cu oameni ocupați.

Mi-a licărit prima oară ideea acestui serial când mi-am dat seama că nu mai fac aproape nimic pentru mine. De fapt, mint, am văzut un film de oameni mari, eu singură, în ultimele… șapte sau opt luni. Era un documentar despre traumă și l-am văzut, cu pauze, între 23.30 și 02.00. Am citit maxim trei cărți pentru mine de când a început anul. Dacă îmi rămâne o felie cât de mică de timp în care nu mă ocup de toate cele care așteaptă în Inbox-ul meu mental, mă scufund în vină ca Diogene în butoi. Așa că m-am hotărât să întreb alți oameni – ocupați, conectați, poate mai obosiți, poate mai bine organizați cum fac. Cum se împart între toate rolurile lor sociale, cum vâslesc până la mal, cum echilibrează munca, viața de acasă și stropul de spațiu care, teoretic, ar trebui să ne rămână nouă, să ne încărcăm bateriile. Senzația mea e că zona asta e făcută mai mereu din firmituri. Dar, de ce să mint, poate că tuturor ne folosește să împrumutăm obiceiuri bune de la alții, sau măcar să ne ostoim cu ideea că nu suntem noi singurii oameni tocați mărunt între deadline-uri, rapoarte, rufe necălcate, cumpărături nefăcute, ședințe și proiecte personale amânate pentru o dată neidentificată, ca obiectele zburătoare (mă rog, despre ele măcar se discută, în ultimul timp…). So, here it goes…

Oana Boca Stănescu, coordonator editură și publicații UNATC PRESS, fondator Headsome Communication

·          Tu cum faci să ai timp pentru tine?

Prin 2016, am intrat într-o mică încurcătură cauzată de un cartof. Să vă explic: în primăvara aceea, mă ocupam de programul Israelului, țară invitată de onoare la Bookfest, proiect care mă obliga să particip la multe ședințe desfășurate la sediul Ambasadei. Asta, în calitatea mea de manager cultural. În calitate de mamă a doi copii și gospodină a casei, eram într-o continuă alergătură. Ca și acum, de altfel… Regula era aceea că făceam cumpărături oriunde vedeam un magazin deschis, între două întîlniri profesionale.

Într-o astfel de pauză, într-o zi am cumpărat un kilogram de cartofi, pe care l-am îndesat în geanta de umăr. Ajunsă acasă, am scos cartofii din geantă, dar unul s-a rătăcit aiurea printre documente și m-a băgat a doua zi în bucluc la punctul de securitate al Ambasadei.  

Întîmplarea asta cu cartoful rătăcit este rezumatul vieții mele de aproape 14 ani, de cînd încerc să înghesui într-o geantă cu volumul de douăzeci și patru de ore munca profesională, pe cea casnică și îndatoririle de mamă. În tot acest interval mi-am mai găsit timp pentru mine (omul, femeia…) doar de teamă sau accidental.

Oana Boca Stănescu

De spaimă, atunci cînd se prăpădea cîte un apropiat și, înfricoșată, juram că îmi schimb stilul de viață (iar pentru cîteva zile găseam și energia să simulez asta) și accidental, de fiecare dată cînd am depășit cotele de oboseală permise sau cu ocazia unei vizite neprevăzute.

În rest, timpul-pentru-mine este doar un motiv de vinovăție a mea față de mine.

Noemi Meilman, cofondator al agenției de PR TheStation.ro, blogger noemimeilman.com

“Cum faci să ai timp pentru tine?” cred că este una dintre întrebările cheie pentru mine.

Chiar dacă raspunsul meu poate părea anecdotic, acesta este destul de scurt:

Timp pentru mine este atunci când citesc o carte în tihnă (iar asta înseamnă: în vacanțe, de sărbători sau în tren și în avion). Timp pentru mine este atunci când merg să văd o expoziție la muzeu sau într-o galerie de artă sau studio artistic. Timp pentru mine înseamnă să mănânc ceva dulce și să mă uit la un film sau la un serial bun. Timp pentru mine este să fac colaje sau pur și simplu să mă uit la cum dorm fericiți cainii noștri dragi, Miami, Clint & Shlomo. Timp liber mai înseamnă ca pur și simplu să mă uit la cerul împodobit cu stele, în nopțile cu cer senin.

Noemi Meilman

Mulțumesc pentru întrebarea prețioasă.

Noemi

Vlad Eftenie, fotograf, lector doctor arhitect la Universitatea de Arhitectura si Urbanism „Ion Mincu” Bucuresti

De peste 10 ani am modelat, am „sculptat” conştient modul în care dau sens trecerii timpului. Probabil că astăzi este ceea ce am numi „un stil de viaţă”. Atunci când faci lucruri în care te regăseşti, când cunoşti ce iţi place să faci şi reșsșsti să te apropii de ceea ce te atrage, ceea ce îţi trezeşte curiozitatea şi îţi hrăneşte creativitatea, timpul ocupat şi cel liber se împletesc în mod fericit şi te încarcă. Eşti tu însuţi, în flux, în ambele instanţe. Trebuie să oferi ceva, pentru a câştiga altceva. Știu asta. Investesc timp şi emoţie, energie creativă,  pentru a câştiga un timp al experienţei, al aflării şi conştientizării. Cand faci ceva interesant, pasionant, timpul parcă dispare, nu iţi mai dai seama cum se scurge. E o metodă „secretă” de a a-l „fenta” :). Atunci când fotografiez, revin la „acum”, imaginea conferă senzaţia perenităţii.

Am privilegiul sa pot face ceea ce ma pasionează, aleg acele joburi şi activităţi care mi se par atrăgătoare, interesante, din care pot învăţa, unde pot avea esenţial o contributie personală.  Momentul în care am avut curaj să spun „nu” a fost magic şi a avut urmări pozitive, mereu.

Vlad Eftenie

Am avut mai mult timp să fac cu şi mai multă dedicare ceea ce iubesc. Creativitatea consumă resurse, se consumă şi trebuie mereu aprovizionată. Da, câteodată sunt epuizat şi surmenat. Am răbdare atunci şi „fac focus” pe ceea ce este important, pentru a duce acţiunile la bun sfîrşit. Cursuri la facultate, workshopuri, cercetare activă, formare continuă, seminarii, campanii, interviuri, infotrips, joburi, evaluări, interviuri, emisiuni. Fac câte ceva din toate acestea în fiecare zi. Din afară pare că doar mă plimb 🙂

Mă încarc explorând, ascultând muzică bună. Caut prezenţa apei, lumina bună. Observ, simt, sunt foarte curios, mă las uşor fascinat, filtrez mult. Când simt mai intens, e semn că timpul e bun. Când nasc noi idei şi viziuni, ştiu că timpul e bun. Când pot ajuta şi pe altcineva să afle şi să fie uimit, să devină curios, e un timp bun. Atunci timpul, ocupat sau liber, devine doar  timp cu sens, iar aceasta estompează graniţele şi conferă un sentiment palpabil de libertate.

Când fac ceea ce imi place, e mereu timp pentru mine, de fapt. Consumat, transformat, dăruit, câştigat.     

Unsplash

 Am editat acest prim episod într-o pauză de prânz pe care am reușit să o reduc la douăzeci de minute în care am mâncat, cu laptopul în brațe, aproape două cești de cafea. Am geanta plină de cartofii Oanei, încerc să-mi umplu buzunarele de clipele mici de tihnă despre care mi-a povestit Noemi și simt că ”nu”-ul magic al lui Vlad e una din formulele care, dacă nu îți poate da mai mult timp liber pentru tine, măcar îți poate da un timp trăit cu sens. Cel puțin pentru o vreme.

Mai studiez, mai învăț, mai exersez. Va urma.

De la șoferul care urlă în trafic, la vecinul care urlă în toiul nopții, la profesorul care urlă în oră, la copilul care urlă în pauză, la tine care urli. La altcineva. Căutăm pe șoptite soluții pentru viața trăită cu vocea ridicată. De obicei când ne doare gâtul sau când obosim. Adevărul, arareori pur și niciodată simplu, cum ar spune Oscar Wilde, e că ne urlă multe frici pe dinăuntru. Neputința e mai mereu zgomotoasă. Ne uităm la documentare, căutăm mindfulness pe Youtube, pledăm pacifist cu vecinul, cu profesorul, cu copilul.

Nu m-am apucat să scriu despre asta ca să mă alătur corului care arată cu degetul violența nejustificată, deși ea e peste tot – în reclame, la Poștă, la spital, pe stradă, în background-ul nostru cultural, în informația primară, în adolescența din jurul blocului și din curtea școlii, într-un headline, într-o ședință, într-o notă, într-o ușă trântită, într-o durere insuficient mestecată interior. Face și desface ierarhii, convinge copiii să sară pe geam, când nu mai pot de umilință, rupe familii, crește în spatele (prea) multora ca o cocoașă în care se amestecă genetic părinți și bunici. De curând, cineva m-a întrebat cum ar trebui tratat dezechilibrul acesta social care pare mai acut acum, după un an de frici, ca înainte. Apetitul ăsta fantastic de a urla la celălalt. De a-l pălmui metaforic. De a șterge cu el pe jos. De a-l umili. De a-l îndoi. De a-l rupe. Am spus, cu destul de multă convingere, că eu cred în conversațiile publice, la nivel de comunități și micro-comunități, în dezbatere, în punerea subiectului pe tapet în școli, în companii, în librării, peste tot. Cred în trasul de mânecă, în umanizarea instantanee și obligatorie a celui la care urli ca să calmezi o frustrare născută în altă parte. În exercițiul negocierii, al argumentului, al dezechilibrului ostoit nu de timp, ci de cuvinte.

Azi, însă, am văzut o scenă clasică, revelatorie în simplitatea ei. Copilul se împiedică și cade. Se ridică plângând, aleargă la mama care merge cu doi pași în fața lui și o lovește cu jucăria, țipând amcăzutamcăzutamcăzut… E atât de simplu, de fapt. Lovim pentru că ne doare. Nu știm prea bine să vorbim despre durerea asta și atunci o replicăm în celălalt. Mi-am dat seama că știu foarte mulți adulți toddleri.

Așa că poate durerea e conversația socială necesară. Suferința din care proiectăm durere înspre celălalt și, câteodată, înspre noi înșine. Generația mea așa a învățat. Să ia note mari ca să fie iubită și să muncească până cade din picioare ca să fie apreciată. Și, da, cred că e o formă de violență pe care o generație întreagă a întors-o către sine, cu pumni imaginari, până când ne-am îmbolnăvit, am obosit și am urlat la celălalt tot ce nu mai avem putere să urlăm înspre noi înșine. Mă uit la câtă lume se vede într-un film despre traumă și mă sperie un pic . Unde ne plasează asta pe noi, achieverii, workoholicii, extenuații, ipohondrii, defensivii, compulsivii, nehotărâții? Cei care așa am înțeles, că trebuie să fim cuminți și să învățăm bine, să muncim mult și să stăm în banca noastră? Nouă nu prea ni s-a povestit despre odihnă, răsfăț, compasiune (inclusiv pentru sine), identitate definită dincolo de borderouri, cataloage și ambalaj exterior. Așa că poate trebuie să povestim noi. Mai mult. Mai des.

E o lecție foarte grea. E o conversație aproape imposibilă. Și e foarte târziu pentru ea. Dar poate că merită.

Iei jucăria din mâna copilului, îl iei în brațe și-i spui la ureche, de câte ori are el nevoie, îmi pare rău că te doare. Poate că e atât de simplu.

Da. Toți ne-am plictisit. De Zoom și de DocuSign. De planuri pe termen scurt. De cei patru pereți, oricât de frumos ar fi accesorizați. De lipsa de proiecție, de hiperadaptabilitate. Cel mai acut am simțit asta după prima și foarte scurta evadare de anul acesta. După câteva zile la țară, m-am reobișnuit greu spre deloc cu o realitate despre care nici măcar nu știam că e atât de importantă pentru mine: lipsa unui colț de grădină. Cât de mic. O insulă verde, a ta, unde să scoți nasul când și cât ai chef, indiferent dacă plouă, dacă ești în papuci, dacă e două noaptea sau patru dimineața.

Cred că niciodată nu m-a bântuit ca acum gândul mutatului la țară. Lucru cel puțin bizar. Acum… nu foarte mult timp, aș fi spus despre mine că sunt o ființă eminamente urbană. Uite, însă, că după un an de evenimente și librării online, fără cafele băute pe drum, în conversație matinală cu un oraș care știa, cumva, să apese pe butonul PLAY, în cazul meu, lista obiecțiilor mele la rural se reduce la două aspecte. Ce-i drept, esențiale: școala copilului și diferite plictiseli medicale. Cum ambele sunt greu de reorchestrat în alt spațiu, …iată-mă captivă în oraș, la bloc, la etaj. Nu grădină, nu balcon. Câteva ghivece. Nu comunicăm bine, le suspectez că se tem de mine. Pe bună dreptate.

Îmi lipsește grădina aceea. Un loc de hălăduit, de observat, un ierbar viu, un soi de expoziție permanentă, cu actualitatea ei, tradusă în ritm suav, cu dramolete iscate între cuiburi și răsaduri, cu suspansul creat de un boboc înghețat peste noapte, cu câini care evadează dincolo de gard și, una peste alta, cu natura placidă în ceea ce privește tumultoasele mele probleme existențiale, de la net la taxe de plătit, rețete și orare pline de la prima la ultima oră a zilei. Inițial, m-am gândit că, poate, cu vârsta se activează o genă idilică, până acum nedetectată. Poate că ea intră în scenă oarecum sincron cu reumatismul și tabieturile. Adevărul, însă, e că dincolo de cei patru pereți suntem într-o permanentă stare de explorare, pe care în funcție de vârstă, rutină și preferințe, o traversăm cu mai multă sau mai puțină atenție. Lumea, la scară mică, poate fi o grădină. Acolo se întâmplă toate. Miracol și tentație. Căderi și expiere. Acolo e mereu timp (și spațiu) de otium meum, cum ar spune latinii.

Pe termen scurt, planurile mele de viitor includ o tartă, în weekend. Cu cremă de lămâie și cu mure. Am două mâini stângi, deci o să mă frâng un pic pentru ea. E, însă, o opinteală bună, la finalul căreia mă întrevăd fericită din toate punctele de vedere. Bine, mai puțin caloric. Pe termen lung, fantazez la o grădină înflorită în care mă strecor dimineața, cu cana de cafea plină ochi, cu laptop-ul plantat afară, pe o masă, sub un pom, cu idei care, dincolo de actuala viață de oraș și ghiveci, ar avea o șansă… nu știu la ce, poate la un soi de înflorire. Mi-e dor de grădina pe care nu o am, la care nu am acces, care e în afara rețelei mele. Connect to outdoor. Sună a vrajă, a ușă încuiată, a fereastră care nu se deschide, a pagină care nu se mai încarcă. Dar e frumos să ți-o imaginezi. Să o crezi posibilă. Într-o zi…

Am dat rar pe aici în ultimul timp. Din motive multiple. Lumea mea e complicată, iar eu sunt un mic Sisif din ce în ce mai obosit. M-am trezit, însă, zilele astea, cu o întrebare care, de când mă știu, mi-a organizat ceva mai bine haosul interior. M-a ajutat să văd mai clar în momentele proaste.

M-am gândit s-o dau mai departe. Poate mai ajută pe cineva, poate plutește ca o ușă de dulap și reușește să țină la suprafață, pe un ocean rece, mai mult de doi oameni 🙂

Pe tine ce te face să fii tu?

Așa sună întrebarea mea. Câteodată reușim, chiar și pe o perioadă mai lungă de timp, să funcționăm ca niște mici roboței, facem ce trebuie, ne organizăm viețile în sisteme de susținere, ne concentrăm pe util și pe utilitar. Siguranță, stabilitate, rutină bună, mici plasturi de supraviețuire (o înghețată în plus, poate mai multe cumpărături, un mic viciu întreținut (eu, când nu-mi mai doresc cercei și cărți, știu că nu-i a bună), ideea că mai e puțin și… [insert guilty pleasure]. Facem ce trebuie, cât trebuie. De la un punct încolo, însă, ne târâm spre un finish. Spre cine suntem, într-un fel.

Poate că nu mai suntem cine eram anul trecut. Sau acum doi ani. Sau cinci. Lucrurile care ne făceau să fim noi, cele la care eram buni, poate, cele care ne făceau să râdem, cele pe care le asamblam cu plăcere într-o volută identitară sunt încă acolo. Cât din ele reușești să faci, în viața ta de acum?

Ce lași să moară pe drum? Și de ce?

Cunosc oameni extrem de talentați într-o direcție sau alta care supraviețuiesc în cu totul alte domenii decât cele în care excelau. Că așa e viața. Îți dă câte-o furtună, te mută pe un alt continent… și câteodată te face să pierzi piese pe drum. Și să nu mai știi. Ce făceai tu bine. De ce. Cu ce miză. În plan concret, lucrurile astea îngropate voluntar, părăsite, uitate, creează nedorite zone deșertice acolo unde au fost, cândva, grădini.

Da, sunt și lucruri care țin de vârste pe care le părăsești. Gusturi care se schimbă. Abilități care evoluează. Sau involuează. Sau stagnează. Sau dispar.

Dar sunt și lucruri care zac într-un sertar închis. Pentru că nu ai timp, nervi, chef, vlagă de ele.

Azi m-am gândit puțin la Arhitectura fericirii a lui Botton. Și la structura de rezistență a fiecăruia dintre noi. La ce făceam bine. La ce pot face mai bine. La ce nu fac. Pentru mine.

M-am trezit cu versurile astea ale lui O’Shaughnessy în minte, ca un soi de amintire vinovată a unui viitor neîntâmplat:

”We are the music makers,
    And we are the dreamers of dreams,
Wandering by lone sea-breakers,
    And sitting by desolate streams; —
World-losers and world-forsakers,
    On whom the pale moon gleams:
Yet we are the movers and shakers
    Of the world for ever, it seems.”

Arthur O’Shaughnessy

Pe tine ce te face să fii tu?

World Book Day

De curând, zapând fără țintă, am dat peste Anonymous. Filmul lui Roland Emmerich din 2011. Mi-am amintit aproape nevralgic cum l-am văzut prima dată, cum din substanța lui au crescut conversații despre De Vere, și Oxford, și Marlowe, și conspirații, și Ben Jonson, și Stephen Greenblatt, și Deborah Shaw și toată enigma aceasta fantastică, halucinantă care e opera lui Shakespeare.

In faith, I do not love thee with mine eyes, spune Shakespeare în sonetul 141, favoritul meu dintotdeauna, poate pentru că descrie cel mai bine relația voluptuos intuitivă a cititorului cu literatura care-l bântuie, îl recalibrează, îi testează plasticitatea neuronală, îi pune simțurile pe talgerele imaginației și-l leagă, justițiar, la ochi, până când cuvântul devine materie, esență, muzică.

În fiecare an, pe 23 aprilie, infama lună crudă, scriu despre cărți, despre literatură, un pic și despre sărbătoritul zilei, despre adicții beletristice și flirturi narative, despre ce și cum citesc, despre cât de adânc mă pierd în pagină și despre cine (re)devin când locuiesc în mintea altcuiva. Cum am mai spus de atâtea ori, cheers, Master Shakespeare, always a pleasure!

Pentru azi am ales, așadar, oarecum festiv. Nu că nu aș face asta mereu, dar, de data aceasta, sunt volume pe care așa le percep – ca pe un răsfăț dus la extrem într-o epocă austeră, ca pe un moment de nesperată extravaganță mentală într-un continuum eminamente searbăd.

O să încep cu Maggie O’Farrell. Știu că a mai fost pe lista mea. Acum, însă, am citit-o, într-un weekend pe care l-am perceput ca pe o vacanță. Am zăcut și am citit, am trăit un pic în lumea lui Agnes, care vede lumea cu un ochi interior, ca de Pythie, care simte ritmuri ale vieții ca pe o vâltoare a sângelui și ale cărei degete citesc hărțile sufletului în timp ce ele se scriu. E o carte ca o grădină sălbatică, năpădită de rogoz verde, zadă, scoruș și ochiul boului (da, e magistrală traducerea Mihaelei Buruiană! Chapeau bas!). Pentru personajul lui Agnes există un cuvânt în care încap mitologie și poezie celtică, spiritul jumătate magic, jumătate profund teluric al unei lumi de barzi, druizi și elfi ai pădurillor: eerie. O stranietate jucăușă, care farmecă și năucește deopotrivă. Din el izvorăște ființa aceasta care, în cartea lui Maggie OFarrell, se luptă cu ciuma, cu freamătul prea mare din sufletul iubitului ei, cu scena vizibilă și cu cea ascunsă privirii, cu forma unei case, cu aerul dintre ea și ai ei, cu fantome, cu fantasme. E o carte splendidă. Am iubit fiecare cuvânt. A sensual feast, cum ar spune autorul niciodată numit.

Foto: Marius Constantinescu. Hamnet, Maggie O’Farrell, Pandora M

O altă carte, extrem de diferită și de tulburătoare, într-un fel, e Fată, femeie, alta, de Bernardine Evaristo, Corint Fiction. Am tot vorbit despre cartea asta, am moderat și un eveniment de lansare, cu Ioana Pelehatăi, Fatma Yilmaz și Ana Antonescu în postura unor cititoare avizate și extrem de atente la nuanțele care fac din această apariție editorială un eveniment. Nu e vorba, aici, doar de sincronicitate cu ce se întâmplă în lumea literară (Evaristo a luat Booker în 2019 pentru cartea aceasta, premiu împărțit cu Margaret Atwood, pentru Testamentele), de statement politic sau de momentaneitate socială – e vorba de felul în care forma poetică a acestei proze în care se simt ecouri de Ginsberg, de Whitman, de Roxanne Gay, de Tracy Chapman reflectă diversitatea lumii, uneori chiar a lumii cuprinse într-o singură persoană a cărei identitate se schimbă, se modelează cu fiecare nouă etapă de viață. Douăsprezece femei văd lumea, se văd pe ele însele, aleargă prin povești care se intersectează uneori, se luminează reciproc, comunică, își desenează tăceri, spații goale și atingeri lipsă, așa cum și punctuația din frază lipsește. Viața însăși are arareori punctuație și mult prea puțină curtoazie sintactică, dacă stai să te gândești. Băltește, însă, lexical și te zăpăcește semantic. Mai mereu. E o carte experiență. Ca stil. Ca substanță. Ca probă de curaj. E minunat că există acum și în românește, într-o versiune pentru care Adina Ihora merită aplauze la scenă deschisă.

Una din cele mai surprinzătoare și frumoase întâlniri literare din primăvara aceasta

O altă carte pe care o așteptam și care, intelectual, s-a dovedit a fi un foc de artificii e volumul lui Robert Macfarlane, Lumea de sub noi, Polirom.

Foto: Marius Constantinescu

E o coborâre în Infern(uri) încărcată de o poezie densă ca un parfum greu, care lasă în urmă efluvii de scepticism cu privire la viitorul nostru, ca rasă. Călătoria, aventura, descoperirea, teama atavică de întuneric, tenebrele interioare, dimensiunea atotdistrugătoare a omului încap în paginile acestea care vorbesc despre toate lucrurile pe care le îngropăm: amintiri, secrete, dorințe. Suntem, noi înșine, lumi etajate, uneori complet necunoscute, dat fiind că omul vânează lumina și e prea puțin dispus să exploreze subteranul. Iată însă că subteranul, pivnița, tainița umbresc nu o dată soarele și întunecă speranța. Cartea lui Macfarlane e o istorie intelectuală a dedesubturilor, și greu, și delicios de digerat.

But my five wits nor my five senses can
Dissuade one foolish heart from serving thee,

… unde thee rămâne această foarte proaspătă apariție Woolf, cu Doamna Dalloway și Camera lui Iacob reunite în același volum. Ediția, în sine, e superbă, iar Woolf rămâne autoarea care a construit camere de libertate în imaginațiile atâtor autoare încât ea, cea atât de greu încadrabilă, e, cumva, canonizată de pionieratul ei. Aștept zilele libere ca să o parcurg pe îndelete și, deloc în ultimul rând, sper că acest volum va naște conversație, dezbatere și, de ce nu?, revizitări necesare.

Foto: Marius Constantinescu. Doamna Dalloway. Camera lui Iacob de Virginia Woolf, Corint Clasici ai Literaturii

O altă carte pe care Maria și cu mine o așteptăm de multă vreme vine de la J.K. Rowling. Da, e Ickabog. Și acum, că știm deja de apropiata deschidere la New York, pe 3 iunie, a unui fabulos magazin Harry Potter pe trei niveluri, parcă visăm și mai tare la lumea aceasta pe care Maria, căreia Iepurașul încă nu i-a adus cartea, dar… m-am întâlnit cu el la Cărturești și așa plănuia, sper să o exploreze, cândva, și la propriu. Ce să zic… Protego Maxima. Fianto Duri. Repello Inimicum. Să ne fie spre apărare tuturor. (O să las aici o bucățică de poveste, citită de J.K. herself. Știu. Magic 🙂

Foto: Marius Constantinescu. J.K. Rowling, Ickabog, Arthur

Pe lista mea de #wishful, adică în așteptare pe noptieră, stau și următoarele trei minuni, pe care visez să le citesc pe îndelete și despre care aș vrea să scriu curând mai pe larg. Prima ar fi această superbă apariție din colecția Orion, Nemira, coordonată de Laura Câlțea. Mie toate Istoriile Evului Mediu îmi fac cu ochiul (bestiarii, anluminuri, boare de miros de scriptorium, ooooo, da), dar cu aceasta, a lui Minois, a fost dragoste la prima vedere și ticăi pe lângă ea exact ca un copil în fața vitrinei cu ciocolată. O recomand, deja, așa, pe necititelea, oricărui spirit gourmet cu apucături medieviste. Splendoare, ticăloșie și un whippet pe copertă. Ce să-ți dorești mai mult?

Foto: Marius Constantinescu

A doua e cartea lui David Barclay Moore. În care un băiețel își construiește o lume nouă din piese de Lego disparate. E o carte despre bullying și despre cât de greu ne e să digerăm diferența. Despre centru și margine. Și tensiunea dintre ele. Și tot ce se naște din tensiunea asta. Pulsatilă. Violentă. E una din cele mai curajoase apariții în colecția Corint Junior și sper să vorbim mult timp despre panașul ei. E foarte multă nevoie de stele și de iubirea care le mișcă, în prezentul nostru țeapăn. Abia aștept să citesc cartea asta.

Foto: Marius Constantinescu

În sfârșit, În amintirea memoriei, de Maria Stepanova, Humanitas Fiction, e, la ora actuală, una din cărțile despre care toată lumea vorbește și cred că pe bună dreptate. Până ajung la proza aceasta cu tușe autobiografice, am citit-o pe Stepanova ca poetă – e profund intertextuală, cu abilități ludice remarcabile și un gust special pentru jonglerii culturale rafinate. O să las o mostră aici, pentru toți amatorii de artisticării.

Foto: Marius Constantinescu

Cam atât pentru azi, Master Shakespeare. E un an tare amestecat, cu un soi de ciumă și el, puzderie de îngeri și demoni pe fiecare umăr. Multe de citit, măcar.

Only my plague thus far I count my gain,
   That she that makes me sin awards me pain.

William Shakespeare, Sonnet 141

Un interviu despre freelancing, ilustrație, tihnă și cocori

Pe Alexia Udriște o știu de mai mult timp, dar parcă nicicând nu m-am bucurat de imaginația ei atât de diversă cromatic ca în ultimul an, când din ilustrațiile ei s-au furișat bufnițe și au înflorit iriși în laptop-ul meu adesea potopit de tristeți.

Pe paginile ei , care sfârâie de muncă, am găsit mereu un colț cu soare de care m-am bucurat și unde am aruncat ancora atunci când cenușiul din jurul meu a fost dens. Mi-ar fi plăcut mult să stăm de vorbă la o cafea, lucru pe care încă sper că îl vom face curând, într-o lume mai prietenos colorată.

Alexia. Fotografie din arhiva personală

 – În primul rând, trebuie să-ți spun că pentru mine, în perioada asta, a contat fiecare bucățică de frumos, iar site-ul tău e un veritabil sipet cu comori, fapt pentru care îți mulțumesc, din nou, din toată inima. Așa, ca mine, sunt mulți cei cărora le-ai colorat zilele în culori mai frumoase, le-ai strecurat o crenguță sau un animal jucăuș în peisaj. Tu de unde-ți încarci bateriile?

– Uite, pe mine genul ăsta de lucruri mă fac să mă hlizesc la pereți și să-mi încarc un pic bateriile – faptul că oamenii găsesc o gură de aur în munca mea. Îmi vine foarte greu să găsesc resurse pentru asta constant – fiindcă bateriile mele bat spre zero de ceva timp și nu par să-și revină. E o stare latentă în care îmi iau energia din feedback bun, ore petrecute săpând în grădină, pauze de muncă în tihnă cu mine sau jocul cu fiica mea, în zilele în care pot face doar asta. A devenit teribil de obositor să fac tot simultan, așa că profit să-mi reîncarc bateriile oi de câte ori am ocazia să mă concentrez pe un singur lucru: fie el pictat, joc sau împachetarea comenzilor din magazinul online.

Ce înseamnă să fii ilustrator freelancer în pandemie?

-Probabil că dacă vei întreba 30 de ilustratori vei primi 30 de răspunsuri diferite, cum e și normal. Cred că depinde extraordinar de mult de ce fel de ritm ai avut înainte de pandemie. Eu m-am bucurat enorm de perioada stării de urgență, spre exemplu, când cu toată incertitudinea de atunci, m-a lovit un val de tihnă. Zilele astea, cu agitația la cote maxime, mă gândesc uneori cu melancolie la plimbări, la păsările care invadaseră orașul sau la cafelele sorbite printre blocuri. Mi-a priit – atunci. Un an mai târziu, mă văd într-o alergătură continuă. Pentru mine lucrurile nu s-au schimbat foarte mult – am schimbat un pic nota colaborărilor și am început să le filtrez foarte mult, am început să lucrez mai multe proiecte pe care le țineam într-o zonă de wishful thinking și să investesc mai mult decât o făceam înainte în brandul personal. E o mișcare pe care am făcut-o fiindcă mi-o doream și o aveam pe listă, pandemia doar mi-a dat avântul.

Alexia Udriște

Ce a fost cel mai greu, anul trecut?


Anul trecut a fost un an tumultuos pentru toată lumea, însă în cazul meu a fost un hop continuu, fiindcă demarasem pocesul de plecare din București care a fost întârziat considerabil de pandemie. A fost greu să pot să fac față la schimbul de roluri pe care trebuia să mi-l asum de la un minut la altul. Probabil toți părinții care lucrează de acasă știu cât de istovitor este. Dincolo de asta, am început lucrul pe șantier și ne-am mutat într-o casă nouă care mai avea și încă are nevoie de timp. Să fii creativ când ai atât de puțin timp pe care îl poți valorifica este foarte greu. În 2020 am pictat cel mai puțin din ultimii 5 ani, dar am lucrat cel mai mult – fiindcă pe lângă ilustrație a fost nevoie să găsesc timp pentru marketing și managerierea magazinului. Trebuie să recunosc că la finalul lui 2020 m-am simțit complet dovedită și-am intrat într-un soi de disperare. De atunci lucrez zi de zi la a delega mai bine sau a găsit metode mai eficiente de a face lucrurile. Îmi tot vine să spun că ”e greu”, însă e mai mult de atât –  e atât de greu că singura soluție este ca în definitiv să fii mai blând cu tine însuți (iar asta trebuie să recunoaștem cu toții că este cel mai greu!).

Cum lucrezi? De ce ai nevoie ca să fii, cu adevărat, tu, când imaginezi o poveste nouă?


-Ori de câte ori îmi vine vreo idee ajung să o notez undeva. Am o listă luuungă cu concepte pe care vreau să le dezvolt, iar atunci când găsesc momentul oportun e bucuria aia că materialul curge și nu trebuie activ să caut.

Am nevoie de liniște. Am să repet asta la infinit – pentru mine tihna și liniștea sunt dătătoare de inspirație – fiindcă acolo am spațiu să mă adun eu pe mine, eu cu mine. Când mă pun la masa de lucru am cu mine toate plimbările din pădure, toate vrăbiile care se adună lângă casă seara, toate mașinile desenate pentru fiica mea pe orice bucată de hârtie. Cum poți să fii lipsit de inspirație atâta vreme cât ai ochi, urechi, miros? Trebuie un pic de atenție. Acolo intervine tihna – îți trebuie timp să te poți concentra pe fiecare în parte, îți trebuie timp să nu trăiești într-un du-te-vino continuu.

Care au fost cele mai provocatoare proiecte din ultima perioadă?


-E o provocare să faci producție de orice fel, mai ales în pandemie, când lucrurile funcționează de la distanță. Dacă era greu înainte, acum sunt mai multe impedimente. Îmi vine greu să manageriez tot ce ține de magazinul online, de producție și marketing în timp ce creez, în timp ce am o viață în restul timpului. Am continua senzație că sunt sloppy în tot ce fac dincolo de ilustrație, fiindcă nu am suficiente ore în zi pentru a îndeplini toate nevoile corect. Sunt chițibușară, îmi place ca lucrurile să fie făcute bine, iar binele acela nu-i relativ deloc. Mă văd nevoită să îmi accept limitele.

Tea towel by Alexia Udriște

Ce ți-ai fi dorit să poți face și nu ai reușit?


-În 2020 mi-aș fi dorit să călătoresc. Mi-aș fi dorit să avem libertate mai mare de mișcare, însă am scos-o la capăt cumva. Cred că de acum încolo încep să resimt mai tare nevoia asta, de a merge în locuri noi și de a mă simți în siguranță. Nu reușesc să mă simt în siguranță dacă nu-mi știu exact itinerariul, care acum este extrem de limitat, iar asta ia din spontaneitatea pe care o apreciam enorm când venea vorba de plecări.

Te-ai mutat din București. Ai scris despre asta, ne-ai și arătat câte un colț din lumea ta cea nouă. Ce impact a avut mutarea asupra vieții tale creative?


-Țuști, așa a luat-o în sus! Cum e asta, să ieși afară în 2 secunde oricând ai chef, să nu auzi mașini și să respiri aer curat? Am vrut ca timpii în care nu lucrez să se resimtă ca timp liber, iar eu asociez mult libertatea asta cu natura și cu cât mai puțini oameni pe metrul pătrat. Ce e drept, odată cu pandemia am început să apreciez mai mult cafelele băute cu prietenii în jurul unei mese ori un prânz bun mâncat în bistro-ul favorit, ori un concert din Green Hours, ori chiar aglomerația aia din centrul vechi în zilele de vară. Cu toate astea nu cred că va întrece nimic cafeaua băută pe scări sau pe Tilda sărind în bălți, prin ploaie, vara. La finalul primei veri aici știam deja ce oră e după animalele care ieșeau la pășunat. Tu știi ce stare de bine mi-a dat mie să știu că e ora 11 dimineața fiindcă oile intrau la umbră? E o realitate cu care eu sau soțul meu nu am avut contact, fiind amândoi crescuți între blocuri. Mă bucur că pot să trăiesc în ambele lumi.

Ce te-a ajutat, în perioada asta?


Mi-am pus mult resursele în a construi un brand, mă ajută să văd că ia aripi și că munca mea nu e în zadar. Pe mine mă ajută orice progres vizibil, fie că e o mână de var dată în baie, 3 mp de grădină săpată sau un zâmbet de copil bucuros că și-a terminat puzzle-ul de 36 de piese – iar pe plan profesional mă simt împinsă de la spate de fiecare comandă pe care o primesc în magazinul online, dar și de interacțiunile pe care le am cu comunitatea mea din online.

Spune-mi trei lucruri pe care nu le suporți la alții 🙂


Uai, chiar zilele astea trec printr-o situație în care mă lămuresc încă o dată că nu sufăr lipsa de consecvență atunci când vine vorba de oamenii cu care lucrez. Altfel, nu sufăr lipsa de sinceritate și neasumarea (un cuvânt mare, știu).

Ce (alți) ilustratori urmărești și de ce?


O urmăresc cu drag pe Oana Ispir și călătoria ei cu linocut – și-s și tare bucuroasă că am două lucrări la mine acasă. Maria de la Micul Haos îmi e incredibil de dragă, sunt fascinată de munca ei. Mai sunt, n-am să-i enumăr pe toți, dar fiecare are ceva speficic care mă atrage.

Care e cel mai mare clișeu în care ne împotmolim când vine vorba de munca unui artist?


În general, tot ce ține de inspirație. TOT. Oamenii se așteaptă mereu la răspunsuri foarte complicate (mie-mi place să le zic ”pompoase”) și pline de filosofie – care de cele mai multe ori nu există.

Emani fragilitate. Cum ți-ai construit curajul de a merge pe drumul tău?


-Cu fragilitatea înainte, aș zice. Cred că m-am prins devreme, foarte devreme, că nu am nimic de câștigat dacă pretind că sunt mai complicată decât sunt. Am pornit de foarte mică printre oamenii pe care i-am admirat, iar asta mi-a adus oleacă de smerenie. Îmi e însă greu în continuare să-mi găsesc locul. A trebuit să iau devreme frâiele a ceea ce vreau să fac și a ceea ce vreau să cresc în mine, iar asta mi-a dat curaj, dar și tone de îndoieli.

 -Un obicei prost de care încerci să scapi :-). Ai așa ceva?


Am o groază! Unul dintre ele este că sunt dezordonată. Iar aici este un paradox, fiindcă haosul îmi creează agitație, și în niciun caz nu-mi lasă creativitatea să zburde.

Ce vei păstra din toată perioada asta?


-Tihna pe care o învăț. Fac pași de melc, dar simt cum încolțește în mine sămânța asta e tihnei. Dintr-o altă perspectivă o pot vedea și ca pe o lehamite în a mă mai lăsa purtată de probleme care, în fond, nu-mi aparțin – dar astea sunt exerciții pe care le fac eu cu mine. Odată cu pandemia am început să simt o disperare de a învăța să trăiesc pe mai multe planuri, nu doar secvențial, printre muncă și proiecte.

Trebuie să pictezi ceva numai pentru tine. Ce cadou îți faci?

Visez de jumătate de an să pictez niște cocori pe o dimensiune de 100cmx50cm. Ăla o să fie cadoul meu pentru când voi avea timp. Tot ce știu e că va mai dura un pic.

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates