Ce am mai citit, ce așteaptă pe noptieră, ce nu lipsește din bucătărie

Foto: Marius Constantinescu

Nu a fost o perioadă cu multe cărți, dar câteva rămân cu mine, unele accesorizate cu interviuri, cum e cea a lui David Grossman, De mine viața și-a tot râs, de la Polirom. Dincolo de întâlnirea aceasta incredibilă, pentru mine cartea este, fără discuție, cea mai puternică din câte am citit în ultimul timp. Povestea Ninei cea sfâșiată de viitorul care mușcă deja din memoria ei, a Verei, care nu lasă trecutul să o devoreze și a lui Ghili care, între mamă și bunică, descoperă fâșia de durere ce i se cuvine, e atât de tulburător scrisă încât îmi e greu să aleg o scenă, o imagine, o senzație, o spaimă, o bucurie intelectuală din toate cele care m-au traversat citind. Am să rămân cu momentul tentației primordiale, orchestrat într-o livadă de avocado, unde doi orfani descoperă păcatul și salvarea și pornesc în povestea lor, ruptă în unghiuri și paragrafe de generația următoare.

Cartea aceasta, de la Nemira, care ne plimbă prin Belle Epoque în traducerea magistrală a lui Radu Paraschivescu, e un regal, mai ales pentru fanii lui Barnes, între care mă număr. Dar nu numai pentru ei. O deschizi și dai de Pozzi, ”dezgustător de chipeș”, de ”mustăciosul Robert Proust”, fratele lui Marcel, de o lume care te soarbe ca pe o spumă de lapte tivită pe sufletul cafelei. Oscar Wilde, Jean Lorrain, Henry James, Sarah Bernhardt ies la rampă în scrierea aceasta cu alură de scenă mereu deschisă. Te consumă spectatorial, te implică beletristic. Începe, după cum ne avertizează autorul, cu haina, nu cu bărbatul. Cu un singur papuc de brocart. Cu un tablou de John Singer Sargent. Crește mitologic, scandalos, fără fisură narativă. Priceless.

Foto: Marius Constantinescu

Într-un cu totul alt registru, o conversație absolut savuroasă din ultimul timp a fost cea cu Ross. Ross Welford scrie pentru copii și adolescenți. Am citit cartea lui, Ce să nu faci dacă devii invizibil, de la Corint Junior, și am plonjat într-o discuție despre cum se amestecă, în proza aceasta, singurătatea, pericolele nesfârșitei lumi a net-ului, bullying-ul, cu tot ce presupune el. Mi-a plăcut metafora invizibilității. Cum nu ne vedem unii pe alții, cum deformăm ce vedem. Cum vedem altceva… Pe altcineva. Inclusiv în oglindă.

Ok, să trecem mai departe. E fabuloasa colecția cea nouă de la Pandora M, Anansi, coordonată de Bogdan Alexandru Stănescu. Eclectică și puternică literar, ca o declarație identitară. Le-aș citi pe toate odată! Am devorat Bine ai venit în America!, de Linda Boström Knausgård, abia aștept să le bifez pe celelalte. Jurnalul unui librar, de Shaun Bythell, e următoarea pe lista mea. Din ce citesc despre ea, e exact ce îmi trebuie acum, când se mohorăște și vreme, și stare interioară, și cam atât. Sper.

Foto: Marius Constantinescu

O altă carte excesivă, dar, într-un fel, emblematică pentru îngrozitor de talentata Jeanette Winterson e Frankissstein, de la Humanitas Fiction. Are un sărut închis în titlu, are și mai multe planuri, dintre care, personal, îl prefer pe cel de pe malul Lacului Geneva, unde, în 1816, soții Shelley, Byron și medicul lui Shelley au petrecut o săptămână ploioasă, presărată de jocuri mai mult sau mai puțin ortodoxe. Mary cea de 19 ani a scris despre monstrul lui Frankenstein. Și lumea s-a schimbat. Între tușele foarte groase, stridente, Winterson strecoară incredibil de multă poezie, dialoghează cu Shakespeare, își dezvelește abilitatea de a crea, deopotrivă, replică scăpărătoare și angoasă pâcloasă, trenantă, extremă. E o carte definită de ironie amară și vulgaritate care drapează momente de reverie frisonant de frumoase. Pentru mine a fost, în primul rând, un roman despre singurătatea creatorului în lume. Am vorbit puțin desprea ea, cu Alina Purcaru.

O altă carte care m-a bucurat, în ultimul timp, e cea a lui Samin Nosrat, Sare, grăsime, acid, căldură, Editura Litera. Pe Samin am descoperit-o grație minunatei Andreea Chiriac Hentea. De atunci, o citesc aici, am văzut toată seria pe Netflix și uite că am ajuns să o am și în bucătărie.

Necazul ar fi că mi se face foame citind-o. Cam ca acum. Șansa mea ar fi că Marius face paste azi.

Foto: Marius Constantinescu

În sfârșit, m-am hotărât ca, dacă tot aleg, la finalul lunii, câteva cărți care îmi plac, care mă intrigă, pe care vreau să le citesc sau din care am păstrat o idee sau un moment, să o provoc pe Maria să facă o selecție și să propună și ea o carte. A ales… multe, dintre care, la insistențele mele de a păstra una, am rămas cu Prietenul meu imaginar, de Michelle Cuevas, apărută la Arthur. Zice că i s-a părut o poveste originală, cu suspans și că a impresionat-o mult Jacques Papier, personajul care călătorește și trece prin aventuri (așa mi-a zis să scriu! :-)), pentru a regăsi, în cele din urmă, un ”acasă” tandru și cald. (Ok, eu nu am citit cartea, dar expunerea ei a fost foarte entuziastă – mă gândesc chiar ca data viitoare să o las să scrie singură :-).

Ce rămâne pe listă: Colson Whitehead, neapărat, Maria Semple, Azi va fi altfel (am nevoie de ceva mai light, care să mă însenineze), Slavenka Drakulić (mi-a recomandat-o Oana Boca și ea mă intuiește foarte bine), Mary McAuliffe, pentru că perioada asta din an obișnuia să(-mi) fie sinonimă cu Parisul, Atwood, dar despre asta sper să vă povestesc mai pe larg, cât de curând :-). Mi-e foarte dor de Tartt. Și un pic de Faulkner.

Ah, și să nu uit! Last minute, ca la shopping. Joseph Campbell în dialog cu Bill Moyers. Puterea mitului, de la Editura Trei. Îți amintește ce înseamnă jurnalism cultural, conversație consistentă, versatilă, flexibilă, mitologie, cu toate frumusețile ei revărsate peste lumea asta cenușie în care trăim acum. M-a făcut să visez la mai multă culoare. La mâine. Un alt mâine. Cu alte povești.

Când am plecat din biroul unde am locuit, într-un fel, aproape douăzeci de ani, am luat cu mine o cană de cafea și un desen pe care l-am primit de la cineva important care credea că, de la fereastra mea, se vede frumos afară. Atât. Două obiecte.

L-am uitat pe al treilea. Era un trandafir de Ierihon, de la Ohara Donovetsky. Mi-l lăsase la poartă. Ajunsese la mine după mult timp.

La început mi-a părut rău, pe urmă mi-am dat seama că îl port cu mine, oricum, cam peste tot. Ohara mi-a dăruit lavandă, în prima zi când ne-am cunoscut, și generozitate incredibil de caldă, tapetată cu povești, cu cafea, cu îmbrățișări care se simt, chiar și virtual, îmbrăcate în aceeași catifea de suflet cu adâncimi lipsite de cute.

Pentru că Ohara a scris o carte nouă, las aici un fragment în avanpremieră, pentru voi, și un trandafir mușcat de mister, pentru ea.

Puzzle cu pețitoare

Ohara Donovetsky

În curs de apariție la Editura Trei

***

Dona îi plăcuse Avei cel mai mult dintre toate fetele din Sis. Ba mai mult, uneori avea senzația că trăia în locul ei. Reținuse foarte multe dintre întâmplările Donei, era în stare să le povestească foarte amănunțit, așa cum a făcut‑o, de pildă, cu episodul pe care ea îl numise „întâlnirea cu Mamaguda“.

Prima dată când a ajuns acasă la Mamaguda, Dona a fost martora unei scene care a îngrețoșat‑o. Plecase din orășelul ei de baștină din mijlocul Bărăganului ca să vină la București să se înscrie la Liceul Pedagogic. A ajuns la Mamaguda într‑o dimineață îngrozitor de toridă din luna august, însoțită de mama ei. Era doar 8 dimineața când au coborât din tren în Gara Obor și deja soarele era greu de suportat. Mama Donei primise adresa așa‑zisei Mamaguda de la o colegă de serviciu, care o folosise și ea pentru fiica ei, ce călduuură, se topește asfaltul, uită‑te și tu, auzi‑auzi, ce mai oră de întâlnire, da’ tot e bine că ne primește acum și nu ne‑a chemat la douășpe’ noaptea! Până în Drumul Taberei, unde locuia Mamaguda, au mâncat două înghețate. Când au ajuns, un bloc turn dinspre Pre­lungirea Ghencea, Dona s‑a bucurat că Mamaguda (Nu serios acum, ce fel de nume e ăsta, Mama Duda sau Aguda, e la derută sau ce?, e pseudonim? Cum să te cheme așa? întrebase mama ei tot drumul, nu, nu o cheamă așa, așa i se spune, asta‑i acum), stătea la etajul trei și deci nu erau nevoite să ia liftul, am oroare de mașinăriile‑astea.

Ușa apartamentului le‑a fost deschisă de o femeie tuciurie, masivă, cu buze groase și ochi verzi, care le‑a zâmbit larg și le‑a făcut, și mai larg, semn să intre, haideți, bine ați venit, vă așteptam! și mare le‑a fost mirarea când au văzut o sufragerie rococo, auzi, tu, îți vine să crezi?, după înfățișare ai fi zis că are fuste colorate și lungi sau că trăiește, ce știu eu, în cort sau în bordei, povestise Dona, în care lumina albă de afară era filtrată discret de draperii de culoare grej, iar căldura, în mod miraculos, nu răzbătea deloc. Au fost invitate să ia loc, s‑au așezat amândouă una lângă alta pe aceeași sofa, iar Dona de‑abia atunci a observat că în cameră mai era cineva. Așezată pe unul dintre sca­unele somptuoase, aduse aproape de masa rotundă — o bijuterie, îți zic, de unde le‑or fi având? comentase Dona —, pe care fusese deja adusă tava cu cafele, se afla o femeie care părea cu totul scufundată în scaun, și oricum complet nepotrivită cu el, cu decorul, cum, de altfel, era și persoana care ne deschisese ușa, da, dragă, cea masivă și tuciurie, cea cu buze groase era gazda, nu cum am crezut noi, că ar fi fost femeia de la curățenie, ajutorul în casă sau așa ceva.

— Vai, mă scuzați, nu v‑am văzut, a zis și mama Donei, când femeia scufundată în scaunul de lângă masă a tușit.

A crezut că femeia aia mică era gazda, așa că a conti­nuat, stânjenită:

— Bună ziua, am venit…

— Da, știu de ce ați venit, a răspuns repezit femeia mică și stafidită, fără să zâmbească.

Avea un batic pe cap, legat la spate și își ținea buzele strânse sau atât de subțiri erau ele din născare.

— Sunteți… Mama Duda…? a întrebat mama Donei încurcând denumirile și nebăgând de seamă de tulburare.

— Eu sunt Mamaguda, s‑a auzit dinspre ușa sufrageriei.

Vorbise femeia mare și tuciurie, care zâmbea larg, părând să ignore greșeala, dar și grozav de amuzată de încurcătura mamei însoțitoare, care de‑abia atunci înțelesese că Mamaguda era cea care le deschisese ușa și le invitase să intre, deși tot nu pricepea cum de arăta chiar în halu‑ăla, ca o… ca o, zi tu să nu‑i zic io, așa cum stătea ea cu brațele în șold și cu o țigară între buze, fără filtru era, dacă‑ți spun?, știu, pentru că mirosea îngrooozi­tooor. Fumul îi intra femeii în ochi, așa că făcuse ochii mici. Avea o față, maamă, ca fețele‑ălea de gangsteri, când stau ei așa, cu țigările în gură și o fac pe durii.

Mamaguda, pe numele ei Floarea Moscu, s‑a apropiat și ea de un fotoliu Art Nouveau aflat lângă masa rococo, și‑a apucat poalele fustei largi și le‑a adus cumva spre genunchi, avea fustă, da, nu d‑aia, dar gestul era ca pentru aia, s‑a așezat crăcănat, s‑a răsturnat în fotoliu, părea un bulibașă, scoțând fumul pe nas și pe gură în același timp. Apoi și‑a continuat discuția cu femeia mică și stafidită:

— Ce ziceai, madam Lăuneanu, că ai făcut?

— Da. Așa am făcut. Să se învețe minte să mai lase păr în chiuvetă. Sau să mai lase păr oriunde. Când se piap­tănă. Să‑l adune. Cum or ști. Nu știu cât era. Am adunat toate firele de pe marginea chiuvetei și le‑am înfășurat strâns de tot pe peria de dinți, a zis madam Lăuneanu, femeia din celălalt fotoliu, spre disperarea Donei și a mamei ei.

Apoi, fără nicio tranziție, Mamaguda s‑a întors că­tre mama Donei și a întrebat‑o, cu aerul cel mai firesc din lume, de parcă ar fi întrebat dacă a pus leuștean în ciorbă și asta după ce ar fi controlat că întreg procesul tehnologic al produsului culinar ar fi fost respectat:

— A fost născută cu placenta pe cap, cu căiță, cum se spune, așa‑i? Ăsta da noroc, ce n‑aș da să fi avut eu no­rocul ăsta… Spune drept acum, e rodul unei iubiri între rude foarte apropiate? E cea mai mică din șirul de șapte surori? Nu a avut surori, zici? A, nu știi tu să fi avut, dar cine poate ști? A fost întoarsă de la țâță sau măcar a supt iar după ce a fost înțărcată? Cum să nu știi? Cum se poate să nu știi? Știi, știi, numai gândește‑te bine, poate ai uitat, atât trebuie, să‑ți amintești doar. Nu se poate să nu‑ți amintești ceva.

Până la urmă, mama Donei ar fi răspuns la toate în­trebările, oricât de stranii i s‑au părut, deși a mărturisit mai târziu că i‑ar fi venit rău în timpu‑ăla de vreo cinci ori. Mamaguda îi fusese recomandată ca o gazdă bună, implicată în protejarea fetelor, prea fragede pentru orașul ăsta care le putea înghiți de vii. Mama Donei știa că undeva tot trebuia să o lase pe Dona, undeva în gazdă, pentru că liceul nu avea internat, începea școala, iar faptul că acolo mai stăteau încă trei fete îi întărise convingerea că Floarea Moscu, numită Mamaguda, poate nu degeaba, ei?, era potrivită. Nu știi ce greu am aflat de școala asta… Ce să mai… n‑ai idee! Doar că nu l‑am omorât pe tata, cum se spune, i‑a zis femeii.

După întâlnirea asta, Dona a avut și alte surprize, Mamaguda a luat‑o tare de la început, Și oricum, gândește‑te, voi, aici, în Regat, nu ați avut niciodată probleme cu condamnarea vrăjitoriei, ca‑n Ardeal. Acolo au fost și procese. Aici, trai! Aici în zonă asta a fost dintotdeauna chiar o breaslă respectată! S‑a transmis mai ușor. Oricum, numai din gură la ureche, că altfel nu se poate.

Dona a acceptat foarte repede, Mamaguda se pare că avusese dreptate, fata era din același aluat cu ea, așa că a învățat foarte repede. Meseria asta se fură, nu se învață, nu se scrie nimic, nimic, altfel se pierde harul. Nu mai spun că am avut noroc să găsim una care s‑a stabilit în oraș, că, de obicei, știi, stau în colibe, în păduri, în peșteri, sub poduri…, îi spunea.

Nu fi îngrijorată, dragă mamă, sunt pe mâini bune, i‑ar fi spus până la urmă Dona mamei ei, la o lună de când stătea în gazdă la Mamaguda. Le întâlnise și pe celelalte interne, împreună erau mai ușor de suportat toate, dorul de casă, distanța, înstrăinarea etc.

Poate că șocul înstrăinării sau excentricitatea Donei o fi făcut ca în jurul ei să strângă rândurile și să se adune fetele aflate în aceeași situație. Dona a putut astfel să‑și formeze cercul. Sau poate devierile femeii la care stătea în gazdă, s‑a gândit mai târziu Ava.

Cert era că Donei i‑a intrat în cap că avea o în­zestrare. Credea cu tărie că e aleasă, dar spunea și că a cântărit și c‑o auzise într‑o seară pe Mamaguda vorbind cu madam Lăuneanu — căreia fetele ajunseseră să‑i zică Damlauna, de la dambla — despre înzestrarea de care‑ar fi nevoie.

— La înzestrarea ei, ce zic eu?, la… ăsta, la darul ei, pentru că are un adevărat dar, sau, mai bine zis, har, asta e, har, n‑ai văzut cum le știe, cum le potrivește, cum le intuiește, cum le învață pe toate. Îți zic sincer, dragă, eu nu am văzut pe nimeni așa în toată viața mea… și am ceva! Nu trebuie să se piardă așa ceva! Eu am avut o bunică, știu ce spun. Unde n‑am avut eu norocul ăsta. Da’ las’, că tot e bine. Sunt nașă acum, spusese Mamaguda.

O lună mai târziu, Dona formase Sis și le explica fe­telor: Școala asta de vrăjitoare din inima orașului, ce noroc pe noi, cine‑ar fi zis? Păi, vă dați și voi seama. Casa asta e cheia. Timpul în care ne‑a fost dat să ne întâlnim. Liceul Pedagogic?, puai, doar așa, moft.

Păi, nu mi‑a povestit mie Mamaguda? Ascultați aici, cică o cunoscuse pe una. O văzuse dansând în mijlocul satului. Goală de la brâu în sus, în jos avea o fustă roșie și în mână un steag roșu. Cică ar fi alungat ploile care se abătuseră ne­ostoit peste sat. Se mai zvonea și că fac negoț cu ploile, că le aduc sau le duc unde e nevoie de ele sau după cum sunt che­mate sau plătite. Ei… și pe asta cu fusta roșie și cu steagul, se pare că au dus‑o și au legat‑o. Bunică‑sa așa povestea. Zicea: „au dus‑o la cănțălarie și au închis‑o…“.

Numai patru copile — Dona, Alexa, Catarina și Lenuș — avuseseră acces în casa femeii despre care Dona credea că le va învăța cele mai mari secrete. Se întrebase mai târziu dacă Mamaguda avusese cumva mai multe serii.

***

Un interviu cu scriitorul David Grossman

Cred că arareori m-a bucurat mai mult un interviu cum a fost întâlnirea aceasta cu David Grossman, orchestrată de Dan Croitoru și Claudia Fitcoschi, de la Editura Polirom, cărora nu am cuvinte să le mulțumesc.

Am vorbit despre literatură, pornind de la ultima lui carte, despre bunul lui prieten, Amos Oz, și despre pierderi. Grossman, care și-a pierdut acum paisprezece ani fiul în războiul din Liban, știe despre suferință și răni sufletești cât nu ar trebui să știe nimeni pe lume.

A fost una din cele mai emoționante conversații din anul acesta urât, presărat cu cioburi de neînchipuită strălucire.

Sandra O’Connor, psiholog, despre ce putem construi din singurătățile noastre

Sandra O’Connor

Pe Sandra am citit-o, înainte să o cunosc. Am ascultat-o vorbind despre motivele pentru care școala online nu înseamnă alienare, despre cum nu vom involua semnificativ în acest an de schimbare, despre cât de mult ne ajută o perspectivă echilibrată asupra unor realități care vin, oricum, peste noi. Mi-am dorit o conversație despre singurătate și însingurare, despre lecturi asupra lumii și felul în care, părinți, copii și profesori, am putea trece prin furtună fără să ne frângem. Press PLAY :-).

Când nu se vede nimic bun la orizont, inventezi ceva. Press PLAY.

Foto: Lucian Năstase

PLAY. Sandra O'Connor, psiholog, despre singurătate și alți demoni PLAY

Am stat de vorbă cu Sandra O'Connor, psiholog, președintele Asociației Outreach din Târgu Mureș, despre cât suntem de singuri și ce putem construi în noi din absența pe care o percepem.
  1. PLAY. Sandra O'Connor, psiholog, despre singurătate și alți demoni
  2. Pauză. PLAY
  3. PLAY. Sanda Nicola
  4. Romanian Design Week. PLAY
  5. Câteodată nu îți trebuie mult. PLAY

O conversație cu Ioana Condurățeanu

Pe Ioana am prins-o pe Zoom, după ce fusese la Art Safari și bifase un atelier cu David Sandu, mentorul absolut, când vorbim de bijuterie contemporană. Era luminoasă și, când am rugat-o să-mi povestească despre ea, mă așteptam la un puzzle eclectic, dar lucrurile s-au dovedit a fi mult mai complicate, așa cum piesele Ioanei mixează opulența și delicatețea cu know how-ul orfevrului de secol XXI.

Ioana Condurățeanu e creatoarea brand-ului de bijuterii Sheba, designer și, de anul acesta, studentă la Universitatea Națională de Arte, secția Pictură. E un om eminamente solar, cu o energie incredibilă, dublată de o modestie cumva reconfortantă în lumea noastră cu accese de Dorian Gray.

Am întrebat-o cum reușește să jongleze cu atâtea mingi.

”E greu și obositor, cu mult stres, dar îmi place foarte mult ce fac și, atunci când iubești ce faci, cu tot efortul, merită. Nu fac nimic pe jumătate. Când mă apuc de ceva, merg până la capăt și, în momentul în care descopăr că mai am ceva de învățat, nu mă pot opri.

E o declarație de perfecționism ca la carte, dar fără încrâncenarea de rigoare.

Mă gândesc câteodată, când stau câte șase ore la atelier și mă copleșește oboseala, că e foarte mult pentru mine, dar știu că e acolo informația asta, mă așteaptă pe mine, trebuie să o găsesc.

O întreb despre pandemie și Ioana îmi povestește despre un firesc adaptat, despre examenul la Arte, cu mască și distanțare, dar cu aceleași rigori academice comprimate în trei probe. Se luminează când îmi povestește despre expozițiile de artă. Simți, ascultând-o, că fac parte din dieta ei intelectuală, dintr-un metabolism estetic care funcționează ca un ceas elvețian.

În cazul ei, pictorul, creatorul de bijuterie și amatorul de artă fuzionează într-o identitate fațetată, ca o bijuterie complicată, în continuă desfacere, mereu reimaginată, reorchestrată în altă montură.

De unde vine, la tine, toată nevoia asta estetică?

În primul rând, de la mama. Oriunde ajungeam cu ea, într-un muzeu sau altundeva, îmi atrăgea atenția asupra felului în care sunt făcute lucrurile, se entuziasma când ceva i se părea superb realizat.

Bunicul meu a lucrat la Monetăria Statului, la Metale Prețioase. Nu știu cum să-ți zic, cred că undeva există un drum pe care fiecare și-l găsești continuându-l și pe cel al generațiilor anterioare. Vine și de la ei pasiunea asta. Din faptul că m-au învățat să mă bucur când văd ceva frumos.

Tu faci asta cu copiii tăi? Le cultivi gustul pentru ce e frumos?

Întotdeauna încerc să mă perfecționez cot la cot cu ei. Pictura am început-o cu băiatul cel mic și am continuat-o cu băiatul cel mare. Ei au renunțat, eu nu. Asta e amuzant. Generațiile de astăzi sunt puțin mai comode. Noi nu am avut atâtea posibilități. Pe vremea noastră, să dai la Arte era ca și cum ți-ai fi dorit să ajungi pe Lună. 5 locuri, 500 de candidați… Era ceva atât de exclusivist, aproape imposibil! Nici nu visam așa ceva. Acum mă bucur enorm că pot să fac asta.

Dar nu ai senzația că faci deja asta de foarte mult timp?

Ba da, normal, că pictez și îmi e drag de așa mult timp… Primele bijuterii au fost picturi pe brățări de lemn. Gândește-te că, în școala generală, am fost eleva domnului Horea Cucerzan, pictorul. E imposibil să nu te influențeze o asemenea întâlnire.

Vorbim de întâlniri și îl evoc pe David Sandu. Nevoia de mentorat, de repere. Mă trezesc articulând întrebarea care mi se pare esențială în conversația noastră.

Cum se întâmplă imersia asta completă în intimitatea bijuteriei?

”Cu pietrele am o relație de când locuiam în Mozambic. Știu să le apreciez. Cursurile cu David Sandu sunt minunate și, fiind concentrate pe o perioadă foarte scurtă, înveți enorm. Trebuie să știi să lucrezi cu focul, să le poți îmbunătăți în permanență. Pe mine m-au fascinat bijuteriile regale, care sunt transformate din coroană în diademă, din diademă în colier, din colier în brățară… Să poți să le dai o altă funcționalitate mi se pare grozav – pietrele sunt atât de vii, atât de speciale! Te invită, parcă, să le reinventezi.”

Faci obsesii legate de anumite piese?

Încerc să nu fac. E periculos. E frumos să schimbi bijuteriile. Părerea mea e că, la un moment dat, îți cere sufletul o anumită piatră. Pe vremuri aveam onyx pentru examene, dar trebuie să poți să variezi.

Când cauți o bijuterie pentru tine, ce cauți?

A, nu caut nimic pentru mine, dar când merg la o expoziție să achiziționez, cumpăr toate bijuteriile care-mi plac mie, ceea ce e fantastic! Unicul dezavantaj e că trebuie să mă limitez, dar, când cumpăr pentru magazin, nu rezist să nu iau ce aș purta și eu.

Cum îți dai seama ce piatră se potrivește cui?

Asta e foarte ușor. Mai ales când ai la îndemână multe pietre, din câteva întrebări poți ghida clientul. Îți dai seama și din energia pe care o emană. Te gândești automat la piatra pe care ți-o inspiră omul. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să ofer cuiva o anumită bijuterie (sau, mă rog, ceva din aceeași gamă) de două sau de trei ori, pentru că simțeam că asta li se potrivește. Pentru mine, e ceva care vine natural.

Tu ce piatră ești acum?

Topaz. Îmi place foarte mult albastrul.

Când te uiți la un tablou în care se întâmplă să apară și bijuterii care traduc statut, context istoric sau o stare de spirit, te fură bijuteria din tablou?

Întotdeauna. Chiar am avut o gamă de lucrări cu bijuterii. E imposibil să te desprinzi…

Conversația se întoarce mereu la artă, la omul renascentist, care ajunge să respire frumos în toate direcțiile creative. Poate că, pe măsură ce lumea se închide, mintea se deschide. Exact așa. Prin creație. O ascult pe Ioana trecând de la expoziții la munca în atelier, la proiectele pe care le face împreună cu copiii ei, la alergătura de fiecare zi în care intră, ca într-un mozaic, o pagină de album de artă, un muzeu virtual, un workshop pentru copii, o ceașcă de cafea, un fragment de lume imaginară, o colecție de zâmbete reale.

Cum pui punct zilei tale?

Citind ceva… Deși seara mai reușesc să pictez câte ceva acum. Am mai multe schițe. Ajung ultima la culcare. A doua zi o iau de la început și lucrurile se leagă. Ideile vin unele după altele și mă surprind și pe mine. Ajung la atelier, descopăr niște pietre, mă gândesc la un anumit produs, încep să fac o linie…

La atelier ai un obiect favorit?

Nu. Ce mă bucură e că toate încă mă încântă. Intru acolo ca într-un spațiu de joacă. Pun mâna pe ceva și mă fulgeră gândul că se poate face și altfel. Știi colecția cu scorțișoară? Expoziția Cinnamon? Nici măcar nu mai știu cum a pornit, de unde am făcut rost de baghetele cu scorțișoară pentru brățările de piele, cum am ajuns să le pun și pietre… Ideile vin. Important e să știi ce să faci cu ele.

E rară lumea asta. Șlefuită. Adictivă. Surprinzătoare ca poveștile Ioanei, în care coexistă business, artă, maternitate și o continuă stare de învățare.

Ne despărțim într-o lumină caldă, filtrată de colierul ei cu topaze. Și, la final, sclipește o idee frumoasă, ultima din montură și, poate, cea mai importantă.

”Creativitatea e un bilet înapoi spre copilărie. E o joacă și, cât timp te joci, bucuria asta de a face lucrurile trece în munca ta și te îmbogățește. Îți face viața mai frumoasă.”

Sunt prea puțini cei care cu adevărat vor să afle și nu să îi convertească pe ceilalți la religia lor. E o mare durere a mea după douăzeci și ceva de ani de presă să constat că publicul din România e prea puțin curios să afle lucruri noi și, de foarte multe ori, ce își doresc oamenii de la jurnaliști e doar ca aceștia să le verbalizeze propriile gânduri.

Nu știu cum și de ce, în conversația cu Sanda Nicola am ajuns să vorbesc despre episodul acesta, care mă bântuia. Era în lockdown. Am dat pe CNN. Broadcasting ca la carte. Reporterul intră live de la ea din sufragerie. Spune, în șoaptă, că nu poate vorbi foarte tare – a fost o zi grea și copiii ei dorm. Din studio, ancora îi răspunde tot în șoaptă că e în regulă și continuă amândoi așa, într-o umanitate și o complicitate care, pentru nivelul la care eram noi, la care eram… eu, e de pe altă planetă.

Cred că atunci m-a lovit mai tare ca niciodată ideea că la noi lucrurile sunt în alt ev. Și mi-am dorit să vorbesc cu Sanda, care își asumase schimbarea și care scrisese deja despre… putreziciunile daneze. Alas, poor Yorick, mai erau multe de vorbit…

Press PLAY.

PLAY. Sandra O'Connor, psiholog, despre singurătate și alți demoni PLAY

Am stat de vorbă cu Sandra O'Connor, psiholog, președintele Asociației Outreach din Târgu Mureș, despre cât suntem de singuri și ce putem construi în noi din absența pe care o percepem.
  1. PLAY. Sandra O'Connor, psiholog, despre singurătate și alți demoni
  2. Pauză. PLAY
  3. PLAY. Sanda Nicola
  4. Romanian Design Week. PLAY
  5. Câteodată nu îți trebuie mult. PLAY

Ediția de anul acesta de Romanian Design Week trebuia să se întâmple în mai. Se întâmplă acum, e cu un picior în online și cu o temă care, cred, ne vorbește tuturor: CHANGE. Schimbarea. Fragilitatea noastră, a tuturor. Lucratul de acasă. Condițiile fragile de lucru (și înregistrarea aceasta e fragilă și, după ce am luptat cu el, am acceptat lucrul acesta, că suntem vulnerabili… inclusiv sonor).

Designerii au imaginat pentru ediția…pandemică viziere speciale pentru cei din linia întâi sau roboți care dezinfectează spații contaminate. Sau realitatea din 2030, cu și fără siajul viral.

Am stat de vorbă cu Ana Păun, de la The Institute, despre cum ne-am schimbat, în ultimele luni.

PLAY. Sandra O'Connor, psiholog, despre singurătate și alți demoni PLAY

Am stat de vorbă cu Sandra O'Connor, psiholog, președintele Asociației Outreach din Târgu Mureș, despre cât suntem de singuri și ce putem construi în noi din absența pe care o percepem.
  1. PLAY. Sandra O'Connor, psiholog, despre singurătate și alți demoni
  2. Pauză. PLAY
  3. PLAY. Sanda Nicola
  4. Romanian Design Week. PLAY
  5. Câteodată nu îți trebuie mult. PLAY

Pentru că m-au provocat Valentina Băințan și Claudiu Sfirschi Lăudat, aka Artizanii Olfactivi și Osmé – The Perfume Review, m-am jucat un pic de-a Jean Baptiste Grenouille și am pus cap la cap o listă de ingrediente, parfumuri și stări care s-au ridicat în aburi de amintire și proiecție din conversația de ieri, despre călătorii olfactive și identități imaginate.

  • NUIT DE TUBÉREUSE de la L’Artisan Parfumeur, o creație Bertrand Duchaufour, e fără doar și poate, unul din parfumurile mele identitare. Tuberoză, cardamom, cuișoare, piper roz… E rafinament, e delicatețe, e seducție, e zâmbet și cearcăn, e Parisul purtat după ureche și la încheietura mâinii. Îmi mai plac, de la aceiași artizani :-), LA CHASSE AUX PAPILLONS (tuberoză, flori de portocal, iasomie și lime, dacă nu mă înșel), sau VANILLE ABSOLUMENT (lemnos și cald, are și boabe de tonka în el, și ceva miere).
  • EAU TRIPLE TUBÉREUSE DU MEXIQUE de la Officine Universelle Buly. Tuberoză și vanilie. Și un pic de reverie la pachet.
  • TERRACOTTA LE PARFUM de la Guerlain. Aceeași combinație, dar mai pudrat. Are un pic de cocos. E pregnant, are personalitate și e diafan, în același timp. Poate unul din cele mai versatile parfumuri din ultimul timp.
  • GYPSY WATER de la Byredo. E de zi. Citric, proaspăt, condimentat (îmi place mult piperul în parfumuri și nici acesta nu se dezminte). E puțin lemnos. Persistă.
  • ESCALE À PORTOFINO, Dior. Ador parfumul ăsta. Ușor, citric. E o boare de fericire, de purtat la petreceri vara sau pe o insulă unde cade lumina în falduri. Are migdale și flori de portocal (știu, dar nu mă pot abține! :-)), bergamotă, lămâie, mosc. L-am descoperit acum vreo zece ani și îl iubesc de-atunci.
  • UN JARDIN SUR LE NIL, de la Hermès. By the one and only Jean Claude Ellena. E mai verde, mai fresh, are și mango, are și lotus, are și tămâie. Pe mine nu ține foarte mult, ceea ce nu mă împiedică să-l țin pe lista marilor favorite.
  • SOLE DI POSITANO, Tom Ford. Mandarine, lămâie, petitgrain. Iasomie. Pur și simplu, miroase a vară, a călătorie, a viață trăită frumos. Îmi dă o stare de bine.
  • Aproape toate coloniile de la Jo Malone. Asta era joaca mea de aeroport, să stau cu nasul în ele. BASIL &NEROLI, LIME BASIL &MANDARINE, FRANGIPANI FLOWER COLOGNE sunt pe lista scurtă.
  • ACQUA DI PARMA BLU MEDITERRANEO ARANCIA DI CAPRI. Unisex. Are grapefruit. Și cardamom. Și e un clasic.
  • EAU DE MINIMES COLOGNE de la Le Couvent. Are toate ingredientele cu care v-am plictisit mai sus, plus rozmarin. Gata, I rest my case. Grădina e completă :-). Deocamdată, cel puțin…

O conversație cu Cristina Mehedințeanu

Pe Cristina o știu de mult. De niște ani, mă uit fascinată cum talentul ei de a face dulciuri călătorește prin laboratoarele de patiserie de la Ottolenghi, Harrods sau Cakes and Bubbles by Albert Adria. O citesc des pe blogul ei, http://anasonculapte.ro/. Și m-am bucurat, în vară, să o iau la întrebări.

Cum a fost drumul tău de la Anason cu lapte în bucătăriile de Ottolenghi, Harrods sau Bubbles by Albert Adria?

A fost un drum lung și plin de peripeții. Din momentul în care am început să scriu pe blog, în 2011, și să dedic mai mult timp acestui hobby, și viata mea s-a schimbat. Îmi petreceam timp și la birou, unde lucram înainte, găndidu-mă la ce să gătesc și la rețete noi. Am început apoi să cunosc oameni pasionați de mâncare și să merg la diferite evenimente și ocazii dedicate acestui domeniu.

Au fost câteva momente cheie care m-au propulsat apoi spre și mai mult și, mai ales, spre schimbarea de carieră și jobul de cofetar pe care îl am acum.

Atunci când am facut un curs de bucătar la Horeca School în Bucuresti, am reușit să primesc și o ofertă de job care mi s-a părut prea tentantă să nu o accept. Măcar așa, în glumă, și să văd pe urmă dacă pot face asta!

Au urmat ani dedicați acestei meserii foarte grele, dar frumoase, cu sacrificii, frustrări, revelații culinare și momenul în care am plecat spre Londra ca să lucrez ca pastry chef.

Pare foarte simplu și ușor parcursul meu așa, în scris, dar, în realitate, am avut dubii, emoții, momente de total felurile și am muncit foarte mult ca să reușesc să ajung pastry chef și la Ottolenghi, și la Harrods și apoi să-l cunosc pe Albert Adria in 2019. Totul însă a meritat pentru că la bază a fost mereu prezentă pasiunea mea pentru cofetărie și o ambiție care a continuat să crească pe măsură ce mai puneam o cărămidă pe noul drum.

Ce înseamnă să fii pastry chef în România și ce înseamnă să fii pastry chef în străinătate?

Nu e o diferență așa mare. Faci prăjituri într-o bucătărie. Poți să fii și pe lună că activitatea este aceeași și mediul nu diferă prea mult.

Pot spune doar că în Londra ai ocazia să lucrezi cu oameni din toată lumea. Mie asta mi s-a părut mereu fascinant, atât din punct de vedere profesional, cât și personal, pentru că îmi place să aflu povești despre oameni și să descos. La Ottolenghi, spre exemplu, am lucrat cu pastry chefi din Franța, Malaezia, Brazilia, Italia, Australia, etc. Am reușit astfel să aflu multe despre cofetăria altor țări, cultura de acolo și ingredientele lor.

O altă diferență este că vorbești în altă limba mereu. Am avut ocazia să-mi exersez engleza studiată ani de zile și am fost foarte fericită, deși la un moment dat poate să devină obositor și frustrant să nu te poți exprima liber și unele lucruri chiar se pierd în traducere.

O ultima diferență și poate cea mai importantă este nivelul înalt de pregătire al bucătarilor alături de care poți lucra, numele mari din scena culinară locală și restaurantele faimoase de acolo.

Vara, la Ottolenghi, este o coadă imensă ca să intri în restaurant și să mănânci faimoasele salate sau prăjituri. Este un sentiment uimitor și foarte flatant să știi că vin oameni din toată lumea ca să guste din ce ai pregătit și să facă poze la vitrina cu prăjituri.

În România nu suntem încă la acest nivel, dar ne îndreptăm ușor, ușor în direcția bună și noi.

Cristina, la Ottolenghi

Cum arată biblioteca ta gastronomică?

Nu am așa multe cărți, sincer. Clar am mai multe ca cineva care nu este pasionat de gastronomie, dar colecția mea este modestă. Mi-am cumpărat multe cărți în Londra și, după ce a trebuit să mă mut cu ele prin oraș de câteva ori și, mai ales, să vin cu ele acasă, am zis că nu mai cumpăr în viața mea. Am un Michel Roux, care ma obsedează momentan, Pierre Hermé, Richard Bertinet, Ottolenghi, cărți dedicate unei singure teme – precum rețete cu fursecuri sau doar cu ciocolată și, desigur, “biblia” mea – Professional baking. La ea ma întorc mereu. Am însă cărți și în format electronic. Mi se pare mult mai simplu și practic așa.

În general, prefer cărți profi, care aparțin unor școli culinare sau unor chefi cunoscuți. Merită investiția. Am și cărți cu rețete de mâncare, dar le folosesc rar. Mereu gătesc ce îmi vine pe moment și nu folosesc rețete.

Însă, cele mai prețioase rețete pe care le am sunt de la restaurantele unde am lucrat în Londra. De acolo îmi iau inspirație.

Ai idoli în materie de dulciuri?

Nu știu dacă am idoli. Am urmărit și urmăresc câțiva chefi de ani de zile. Îi admir pentru puterea de muncă, pasiunea, ambiția, creațiile lor și sacrifiicile realizate de-a lungul anilor ca să reușească. Printre ei, se numără Raymond Blanc, Cedric Grolet, Bachour, Albert Adria, Pierre Hermé, Sarah Barber și Anthony Bourdain.

Care au fost cele mai importante întâlniri culinare din ultimii ani?

Cu siguranță, prima cea mai importantă întâlnire a fost cu Yotam Ottolenghi. A fost un moment care mie mi-a dat încredere că pot să reușesc în viața asta să îmi îndeplinesc visurile și că toată munca grea depusă înainte de acel moment a meritat cu vârf și îndesat.

A doua a fost cu un ex Head Chef, Thuha, care mi-a fost și mentor, și “tartor” deopotriva. Acest om m-a învățat și ghidat mult pe drumul pe care încă sunt și îi multumesc, deși atunci eram nervoasă pe ea. Mi-a făcut zile fripte.

Ulterior, am ajuns să lucrez în cel mai nou restaurant al lui Albert Adria, deschis în Londra în 2018. Am făcut acolo un stagiu de practică la 3 luni de la deschidere și a venit și el în vizită. Am fost foarte norocoasă, dar mi-am și dorit mult să-l cunosc și am reușit. Am fost foarte emoționată și m-am simțit inspirată să fiu în prezența unui geniu culinar. Abia ce văzusem episodul din seria Chef’s Table despre el și nici două luni mai târziu eram față în față și făceam cunoștință.

Un gust pe care îl găsești numai la Londra :-).

Cardamom, pastă de fasole roșie, matcha, lemongrass și pui Katsu.

Care e dulcele tău semnătură?

Nu am încă. Mi-ar plăcea să am. Momentan vreau să realizez un produs de cofetărie din fiecare categorie și să văd ce îmi place mai mult.

Pot să spun că îmi plac deserturile fine și nu foarte dulci. Mai mult merg pe gusturi amărui și acrișor, fresh și cu fructe.

Care e cel mai important lucru pe care l-ai descoperit despre tine în bucătărie?

Ca pot să ridic 25 de kilograme și că pot să lucrez și 60 de ore pe săptămână. Lăsând și gluma deoparte, chiar dacă pot să fac toate astea, mi-am dat seama că sunt mult mai puternică decât am crezut vreodată și asta mă bucură.

Care a fost prăjitura copilăriei tale? 

De Crăciun, aproape în fiecare an, făceam cu mama și sora mea tartă cu cremă de vanilie, citrice și puneam un strat de gelatină deasupra. Țneam tarta în dormitor, la temperatura camerei pentru că era așa frig acolo. Era cea mai bună tartă.

Cum s-a schimbat viața ta de pastry chef în pandemie?

În pandemie, la început, am stat acasă, deci timpul petrecut în bucătărie nu a mai existat. A fost ciudat, dar odihna este mereu binevenită. Mi-am reîncărcat bateriile mult în perioada aceea. Am predat lecții de cofetărie online, pe Zoom. Am testat multe rețete acasă, deși e așa de greu și frustrant uneori când nu ai tot ce iți trebuie și spațiu suficient.

Acum, lucrurile au revenit la normal pentru mine. Sunt iar în bucătărie și fac prăjituri, testez rețete și predau lecții de cofetărie.

Ce prăjitură alegi când nu te vede nimeni?

Mănânc multe prostii uneori. Aleg pungi cu jeleuri și cornuri ambalate. Știu că nu sunt bune, dar cred că mănânc din nostalgie și pentru că, uneori, chiar nu am chef sa pregatesc ceva acasă. Eu nu am niciodată prăjituri în frigiderul de acasă și prefer asta.

Jeleurile sunt ultimate guilty pleasure, dar cornurile mereu le regret după.

Care a fost cel mai frumos moment de la Horeca School, până acum?

Au fost mai multe momente. Am cunoscut chefi internaționali, precum Hans Ovando si Tanya Novak și am avut ocazia să învăț multe de la ei. Am avut momente happy și fun cu colegii, mi-am serbat și ziua de naștere la școală și am ținut un curs de weekend de cofetărie. Mereu se întâmplă ceva palpitant la școală. Nu ne plictisim deloc.

Cum arată o călătorie gurmandă pentru tine?

Până acum, cele mai importante și frumoase călătorii au fost în Paris. Am fost de două ori și dacă prima dată am inclus și câteva obiective turistice, a doua oară am fost doar în cofetării și brutării de dimineața până seara.

Ideal ar fi să merg undeva și să mănânc local și de sezon, să am interacțiuni cu localnicii, să vizitez o piață cu mâncare sau doar cu alimente, să merg la restaurant, dar și în baruri și chiar magazine de zi cu zi. Sunt mereu curioasă ce este tradițional și apreciat acolo unde ajung. Și, desgiur, o călătorie gurmandă presupune și câteva suveniruri pentru acasă – ustensile pentru gătit, o vedere foodie, produse culinare, mirodenii și un magnet.

Mi-ar plăcea să merg la San Sebastian, să mănânc tapas pe stradă de la barurile lor faimoase și să stau de vorbă cu localnicii la o bere.

Care sunt patiseriile tale favorite?

În Franța cele ale lui Pierre Hermé, în Londra e Maître Choux. Zexe și French Revolution în București.

E miezul nopții. Nu poți să dormi. Te duci tiptil în bucătăria ta de-acasă și imaginezi o rețetă. Ce pregătești?

O budincă rece și cremoasă de lămâie servită alături de biscuiți fragezi cu mult unt. Nu m-ar deranja însă nici să mănânc un castron imens de zmeură proaspătă.

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates