Niciodată nu mi-am măsurat anii, vacanțele, weekend-urile în cărți. Poate doar stările. Anotimpurile interioare. Trecerea printr-o zonă de amorțeală sau, dimpotrivă, de bucurie intelectuală. Nu știu niciodată câte pagini, câte volume, câți autori. Nu reușesc să gândesc în topuri. Nu țin să termin toate cărțile începute. Am fost mereu de principiul că viața e scurtă și s-a scris prea multă literatură bună ca să mă cramponez de cărți care nu mă țin.

Îmi place așa. Trăiesc ce e de trăit și citesc ce îmi ține de cald pe dinăuntru. Cititul profesional este și va fi parte din mine mereu, dar, cum aici e spațiul meu de joacă, citesc asumat și răzleț, dezordonat și impulsiv, de plăcere, din nevoia de variație, de orizont, de explorare, de altceva. Niciodată de plictiseală (nu știu și nu am înțeles niciodată cum vine asta), tezist sau în siajul unui trend.

Zilele astea, cum spuneam, am citit puțin, cu mintea destul de vraiște, cu straturi, straturi de oboseală pe sub ochi. Mi-au rămas, însă, câteva titluri și imagini pe care mă bucur să le împart, la început de an, cu toți cei care își recalibrează, zilele acestea, dieta literară și nu numai.

Foto: Marius Constantinescu

O să încep cu ciocolată. Pentru că e guilt free, pentru că mi-a a adus-o Moș Crăciun, pentru că e La Durée, pentru că arată ca un cadou exclusivist, caloric și delicios. Și pentru că e o istorie culturală incredibilă, pusă în scenă de una din cele mai cunoscute ciocolaterii pariziene, sub semnătura lui Serge Gleizes. Între hărți ale plăcerii gustative, litografii de la 1796, vase mayașe în care erau ținute mirodeniile folosite să echilibreze dulceața sau, dimpotrivă, s-o potențeze, ceșcuțe de porțelan și cutii fabuloase cu mendiants, nougatines și orangettes, veți găsi elogii aduse de La Rochefoucauld, Maupassant, Madame de Sévigné sau Proust ciocolatei traduse în ganache, trufe și răsfăț premium. Deliciu. Capriciu. Supliciu… Am mâncat jumătate de cutie de praline citind. Singură :-(. Nu mă urc pe cântar până în aprilie.

Beletristic, Acolo unde cântă racii e cartea finalului de 2020, pentru mine. Delia Owens are o poveste de viață scrisă parcă de un scenarist de la Hollywood și o scriitură decupată în cadre cinematografice. Primul om e, în lumea mlaștinii imaginată de Owens, prima femeie care descoperă lumea cu durerile și minunățiile ei, cu iubiri strălucitoare ca o pană de lebădă de tundră, cu Eva și Cain pulsându-i deopotrivă pe sub piele. Are mult comercial, multe momente previzibile, multe elemente de thriller după rețetă ș i le ierți pe toate pentru cât de frumos e construit personajul ei central, Kya, neverosimilă și fermecătoare, captivă între inocență și tentație, traversată de toate stările, păcatele, slăbiciunile și darurile de care are parte sufletul omenesc cât e închis în sălașul lui de carne. E o carte de o poezie crudă, cu pescăruși și scoici în care citești lumea de pe dinăuntrul unei fetițe care crește, care își caută mama, iubitul, pe sine într-o mlaștină sălbatică și tulburătoare. Am fost, cât timp am citit-o, un om ceva mai bogat.

Nu știu cum am ratat până acum Monștrii lui Christopher Dell. Un compendiu savuros al alterității, al temerilor noastre colective mixate în creaturi cu gheare și colți, cu trupuri acoperite de blană și vieți interioare orchestrate după ritmurile lumii. Am citit cu groază și încântare despre Tlaloc, zeul aztec cu piele albastră și rânjet mușcător, despre solomonari care imaginează creaturi magice, despre Caliban, din Furtuna lui Shakespeare, despre Beowulf și Wawel, despre cinocefali și despre Sfântul Cristofor, despre demonii vulpi din legendele japoneze și despre șarpele Midgard, vânat fără încetare de zeul nordic Thor. E un bestiar al bizarului în care știu că mă voi întoarce negreșit, nu atât pentru creaturile care se perindă prin paginile lui, cât pentru spectacolul minții omenești înfierbântate de forjele fricii. E incredibil cât de aproape de noi, de lumea și viața de azi rulează mecanismul acesta care îmbracă în fiară tot ce nu înțelege, tot ce nu cunoaște, tot ce i se refuză.

Foto: Marius Constantinescu

Sunt la prima mea lectură din Elena Ferrante și îmi e încă destul de greu să spun dacă îmi place sau nu. Ce simt încă de-acum, din primele pagini, e acuitatea narativă proprie celor care trăiesc răsfirați în poveștile care-i locuiesc. Deocamdată mă pierd, seara, în vocea unei fetițe care crește cu fiecare rând și mă trage de mânecă în întrebările ei ca o inimă de anghinare – amare, suculente, crude, tainice.

Să ai un efect planetar botezat după tine, o legendă personală asociată cu premii Emmy și Bafta, un capital de încredere, simpatie, prestanță atât de vast… Să pui toate astea în slujba viitorului planetei, să faci din asta moștenirea ta culturală, să respiri bioantropologie, să înțelegi importanța educării generațiilor tinere în spiritul protejării lumii în care trăim. Să fii Sir David Attenborough. Să te trezești dimineața știind că faci pentru semenii tăi toate astea. Stau și mă întreb cum o fi… Cartea lui, bogat ilustrată, e un manifest despre biodiversitate, despre echilibru, comunicare și nevoia de a resălbătici lumea. Citesc despre mangrove și pajiști cu iarbă-de-mare, despre gazelele Thomson, despre tot ce înseamnă proteine alternative, cascadă trofică și încălzire globală. Despre cam tot ce ar trebui să știm ca să ne ferim de calamitate. ”Oamenii au ajuns o forță globală și au dobândit puteri care afectează întreaga planetă. În fapt, antropocenul s-ar putea dovedi o perioadă cu o scurtime unică în istoria geologiei – ba chiar una care se încheie cu dispariția civilizației umane”, scrie Attenborough.

Sumbru, e adevărat. Dar încă negociabil.

Foto: Marius Constantinescu

Și, dacă tot vorbim de planetă, nu pot să nu recomand aceste două atlase de la Litera, cu potențial de cărți de aventură pentru toată familia. Noi le deschidem și plecăm la joacă. Toți trei. Explorăm Templul Jaguarilor din Mexic, ne minunăm, din inima Norvegiei, de Aurora Boreală, ne povestim și ne repovestim refluxul de la Mont Saint Michel. Cred că serile în care reușim să ieșim așa dintre pereții apartamentului sunt cele mai frumoase călătorii din perioada asta fără bilete de avion, în care visezi, vrei, nu vrei, pe fundalul sonor al sirenelor care urlă angoasant, dincolo de ferestre.

Foto: Annie Spratt pentru Unsplash

Altfel, în perioada asta Maria a citit mult mai mult ca mine. ”Clubul Exploratorilor Ursul Polar”, de Alex Bell și două volume din ”Ordinul iepurilor regali din Londra”, de Santa și Simon Sebag Montefiore. Acum e la al treilea. Am rugat-o să-și descrie singură experiența de lectură și m-am trezit cu minicronica asta, pe care mă bucur să o fac publică pentru cititorii mai mici, a căror vacanță încă nu s-a terminat 🙂

Cheers! Să fim sănătoși.

Sarah Frier e autoarea volumului No Filter. Povestea Instagramului, apărut la Editura Corint, în colecția Corint Future. Frier, care e jurnalist specializat pe zona de social media pentru Bloomberg, a scris despre fondatorii instagramului, Kevin Systrom și Mike Krieger, despre incredibila lor ascensiune, preluarea de către Facebook și, deloc în ultimul rând, despre clash-ul cu Mark Zuckerberg și bătălia lor pentru statut, influență, bani și principii în vasta arenă a online-ului.

M-a fascinat lectura asta cu influenceri, algoritmi și ritm de sitcom, pentru care Frier a luat, săptămâna trecută, prestigiosul FT &McKinsey Business Book of the Year Award. Vă invit să o ascultați și să o citiți investigând istoria start-up-ului care, într-un fel sau altul, ne-a schimbat tuturor viețile.

Saah Frier. Foto: Jeff Singer

PLAY. Sarah Frier PLAY

Sarah Frier is the author of No Filter. The Inside Story of Instagram, winner of the Financial Times and McKinsey 2020 Business Book of the Year Award. I had the pleasure of interviewing Sarah live, on the Facebook page of Corint Publishing, her publisher in Romania. Transcript in Romanian available on ioanabaldea.com.
  1. PLAY. Sarah Frier
  2. PLAY. Sandra O'Connor, psiholog, despre singurătate și alți demoni
  3. Pauză. PLAY
  4. PLAY. Sanda Nicola
  5. Romanian Design Week. PLAY

–  În primul rând, felicitări pentru FT&McKinsey Business Book of the Year Award. Cum te raportezi la acest tip de recunoaștere?

– E incredibil pentru că mi-am dorit să spun o poveste despre un business în alt mod. Nu am vrut să vorbesc doar despre competiția dintre aceste companii, despre cum făceau profit și dividende și despre cum au devenit acești tineri miliardari. Am vrut să aflu ce înseamnă acest produs, Instagramul, pentru noi toți. Care e impactul lui asupra culturii noastre, la ce trebuie să ne așteptăm în viitor și cum se manifestă puterea celor de la Facebook în povestea aceasta. Văd acest premiu ca pe o validare a faptului că oamenii își doresc un alt tip de poveste de business. Una care să recunoască în aceste companii o infrastructură a societății noastre, cu efect direct asupra felului în care trăim.

– Eu am citit-o ca pe o carte de business și ca pe un thriller în același timp, pentru că are un ritm susținut. Roula Khalaf, redactor șef la Financial Times și președinte al juriului, a spus că această carte abordează ”două probleme majore ale timpurilor noastre: cum se poartă giganții tehnologiei cu rivalii mai puțin impozanți și cum afectează social media viețile noilor generații.” Cum ți se pare această descriere?

– Cartea chiar vorbește despre controlul exercitat de Facebook și despre imensa lor putere asupra lumii noastre. Facebook are acum trei miliarde de utilizatori ai produselor sale. E proprietarul Instagram și al WhatsApp, iar această întrebare cu privire la legalitatea achiziționării Instagramului va fi în centrul unor investigații asupra trustului, inițiate de Congresul American, de Comisia Federală a Comerțului. Veți descoperi în carte o serie de lucruri pe care nu le știați despre culisele acestei preluări. Celălalt aspect, cel cultural, e unul la care țin foarte mult, pentru că de multe ori nu cred că luăm în calcul impactul acestor decizii asupra fiecăruia dintre noi.

Ce am învățat eu din povestea Instagramului a fost că această companie era foarte vocală în legătură cu felul în care doreau să le fie folosit produsul. Lucrul acesta ne-a influențat comportamentele. Acum, când te uiți în jur, observi că toate s-au schimbat: felul în care călătoresc oamenii, în care mănâncă, modul în care se raportează la celebrități, la cultură. Instagramul e o parte a acestor procese, iar noi toți suntem mai conștienți de imaginea noastră, de brandul nostru personal online, filtrăm altfel ce e instagramabil și ce nu, ce anume din lucrurile pe care le-am putea posta ne-ar influența viețile în mod pozitiv, ne prefacem cu toții, conform indicațiilor Instagramului cu privire la cum ar trebui să ne purtăm. Am vrut să scot toate aceste lucruri în evidență și mă bucur că juriul le-a observat.

Foto: Unsplash

– Cu singuranță a avut loc o schimbare culturală în felul în care percepem realitatea și pe noi înșine. Cât de mult crezi că ne-am schimbat, însă, de când ne facem mereu griji în legătură cu cât de instagramabili suntem?

– Eu cred că acest produs nu ne-a afectat doar comportamentul online, ci și viețile din lumea reală. Când mergem la restaurant, e foarte probabil că ne vom fotografia mâncarea înainte să o mâncăm. Dacă mergem la o nuntă, ne concentrăm asupra detaliilor care vor arăta bine în fotografii. Oare avem nevoie de o cabină foto?… Toate aceste lucruri care fac parte din vacanțele noastre au altă dimensiune. Am stat de vorbă o dată cu o femeie care spunea că de câte ori merge la plajă cu prietenele ei își aranjază părul, pentru că plaja e un fundal foarte bun pentru fotografii și ele își fac pozele de Instagram înainte să intre în apă. Cred că acum trăim preocupați de tipul de conținut pe care îl putem crea din viețile noastre. Câteodată, când facem un lucru, ne întrebăm dacă nu cumva ar trebui să mai încercăm o dată, dacă lumina a fost bună, acum ne știm mult mai bine unghiurile și culorile care ni se potrivesc, evident, datorită Instagramului, știm multe lucruri legate de fotografie. E important și dacă începi o afacere, fie că e vorba de o brutărie sau de o companie de fitness, fie că ești speaker motivațional sau agent imobiliar, te folosești de Instagram pentru a transmite un mesaj vizual și pentru a încerca să ajungi la un anumit public. Așa că aș spune că Instagramul a schimbat și antreprenoriatul în lume. Într-un fel, el înlocuiește cerberii societății. Nu-ți trebuie neapărat un agent dacă vrei să faci stand-up comedy. Îți poți pune glumele pe Instagram și sunt șanse ca oamenii să înceapă să te urmărească acolo.

-Absolut! Mai există o schimbare pe care o semnalezi în cartea, și anume diferența între începuturile Instagramului, anterior achiziționării de către Facebook, când fondatorii Kevin Systrom și Mike Krieger au făcut, de fapt, o aplicație care a coagulat o comunitate de artiști, de exploratori, de iubitori de #caffelatte și comunitatea actuală, orientată mai mult spre business, influențată de celebrități, de brand-uri, de mulți bani. Cum s-a petrecut, concret, schimbarea aceasta?

– Când Mike Krieger și Kevin Systrom au pus bazele acestui produs, s-au gândit la un loc virtual în care oamenii să-și poată face cunoscută creativitatea, să relaționeze pe baza unor interese comune, cum ar fi fotografia, arta, gastronomia. Lucrul acesta s-a schimbat în timp, pe măsură ce oamenii au înțeles că urmăritorii reprezentau un public de pe urma căruia se puteau face bani. Când ai un public poți vinde spațiu publicitar și produse și sfârșești prin a avea puterea unui publisher. O persoană privată poate exercita o influență comparabilă cu a unei reviste sau a unei emisiuni de televiziune. Oamenii și-au dat seama de avantajele acestei situații. Toată cultura Instagramului a suferit o mutație ca urmare a acestei noi identități comerciale. La început a fost un mare șoc pentru comunitate, dar, în cele din urmă, s-au mulat pe acest model de folosire a aplicației pe care îl foloseau celebritățile. Au început să cultive utilizatori potențial faimoși și să parieze pe cine avea să câștige în lumea aceasta pe care o creaseră. Același lucru s-a întâmplat cu afacerea Instagram, inițial un hub al creativității și al artei, care s-a raliat Facebook-ului. Facebook-ul se concentrează pe creștere, pe sporirea numărului de utilizatori, a dividendelor și așa mai departe. Au pus multă presiune pe Instagram pentru a putea obține acest lucru. Cu timpul, Instagramul a început să semene din ce în ce mai mult cu Facebook-ul. Au devenit mult mai interesați de captarea atenției noastre și de influențarea unui orizont cultural.

Eu cred că, pe parcursul cărții mele, veți descoperi că și utilizatorii, și oamenii din interiorul echipei Instagram, se lasă ademeniți de succes, se întreabă ce reprezintă el în societatea noastră și își dau seama că răspunsul e ”mai mult”. Mai mulți urmăritori, mai multe comentarii, mai multe like-uri, iar, în cazul Facebook, mai mulți utilizatori, mai mult profit, mai mult timp petrecut pe aplicație. Eu cred că acest lucru m-a făcut să reevaluez modul în care definim succesul, pentru că în ultimii ani a avut loc o flagelare a aspectelor negative ale Facebook-ului, și anume controlul asupra culturii noastre, a dietei noastre informaționale, dat fiind că ei au toate aceste platforme – Instagram, WhatsApp, Messenger Facebook. Responsabilitatea e împărțită. Ei s-au concentrat să crească, nu să repare lucruri sau să fie atenți la sănătatea mentală a utilizatorilor. Așa că, dacă ne întoarcem la ideea aceasta a puterii Facebook-ului asupra Instagramului și a lumii în care trăim, definiția succesului ar trebui revizuită.

Foto: Unsplash

– Îmi place felul în care pui în evidența tensiunea aceasta dintre ”mai mult” și ”mai bine”. Pur și simplu trebuie să te întreb: crezi că istoria social media ar fi fost diferită dacă Systrom și Krieger ar fi fost mai puțin mofturoși, să zicem, în selectarea unei echipe la începuturile Instagramului?

– Așa cred… Un pic de background pentru întrebarea asta: când a fost achiziționat Instagramul, aveau doar treisprezece angajați și 25 000 de utilizatori. Acești oameni erau epuizați, pentru că serverele aplicației cădeau în continuu, nu aveau suficientă infrastructură pentru a putea remedia problemele… Dacă fondatorii ar fi dorit să păstreze compania independentă, ar fi trebuit să angajeze cam 80 de oameni în câteva luni, ceea ce era dificil. Așa că oferta Facebook a venit într-un moment potrivit pentru ei. Aveau aplicația aceasta care funcționa, funcționa chiar prea bine, dar erau mereu în pericol de a fi zdrobiți pe drumul spre succes. Cred că dacă ar fi investit mai mult în pregătirea echipei, ar fi câștigat milioane de dolari și ar fi reușit singuri, nu ar fi avut nevoie să fie preluați de Facebook. Mai e un aspect, însă. Zuckerberg amenința să concureze cu Instagramul. Asocierea cu el a fost o idee mai puțin dureroasă decât tot ce ar fi implicat o situație competițională.

– Pe de altă parte, avem și situația Snapchat.

– Da, și toată lumea a crezut că Evan Spiegel (n.tr. fondatorul Snapchat) a fost un idiot când a refuzat oferta Facebook de a-i cumpăra compania cu trei miliarde de dolari. Iată că anul acesta Snapchat a înregistrat progrese surprinzătoare, acțiunile lor au crescut, creează în continuu produse noi, pe care Facebook se grăbește să le copieze. Toate aceste lucruri pledează pentru asumarea acelui risc de a rămâne independent. Succesul poate depinde de hotărârea ta, iar Evan Spiegel s-a încăpățânat în hotărârea lui de a rămâne independent și a făcut-o să funcționeze.

– Pe scurt, aceasta e povestea unui start-up înghițit de un mamut corporatist. Cum a decurs documentarea acestei preluări cumva istorice?

– A presupus să stau de vorbă cu mulți oameni care nu mai vorbiseră niciodată cu un reporter, oameni care semnaseră contracte de confidențialitate cu Facebook, care nu puteau spune nimic din ce se întâmpla în spatele ușilor închise ale companiei. Până la urmă au vorbit. Am rămas cu senzația că toți înțelegeau importanța istorică a acestei preluări și că voiau să se asigure de faptul că e spusă corect. Am reușit să intervievez sute de oameni. Nu doar actuali și foști angajați, ci și influenceri, celebrități, proprietari de câini faimoși, părinți, psihologi, adolescenți, tot felul de oameni influențați de aplicație.

Am vorbit cu mici întreprinzători, oameni care vindeau gogoși prin Instagram, care deveniseră modele via Instagram, oameni din țări diferite. Am făcut acest lucru pentru a putea pune cap la cap modul în care niște decizii interne afectau utilizatori din lumea reală.

– Ai vorbit în cartea ta despre cum succesul inițial al Instagramului s-a datorat faptului că Systrom și Krieger au insistat să păstreze produsul simplu de folosit. Au avut un produs bun pe care l-au tot îmbunătățit, au pedalat pe conținut original, fără opțiunea share, fără etichetări agresiv semnalate și aș mai departe. Ce s-a schimbat de atunci?

– Dacă te-ai alătura Instagramului astăzi, ai vedea că Facebook l-a transformat în arma sa secretă prin care să poată concura cu alte produse. Lucru care nu e neapărat bun pentru utilizatori.

Acum ai colaje video prin care încearcă să concureze cu TikTok, ai Stories, prin care încearcă să concureze cu Snapchat, ai IGTV, prin care încearcă să concureze cu Youtube, ai Instagram Shopping, prin care încearcă să concureze cu Amazon, ai toate aceste lucruri și, dacă ești proaspăt utilizator, e derutant, pentru că simplitatea de la începuturile Instagramului s-a dus cu totul.

Foto: Unsplash

– Care crezi că a fost momentul decisiv al schimbării?

– În 2016, când și-au implementat cu succes versiunea lor de Snapchat Stories, au avut parte de o creștere nemaiauzită a bazei de utilizatori. Zuckerberg a profitat de acest moment și s-a temut că, dacă acest lucru continuă, oamenii se vor muta de pe Facebook pe Instagram și vor posta mai mult acolo ca pe Facebook, iar Instagramul nu era nici moștenirea pe care voia să o lase în urmă, nici viitorul Facebook-ului. Poate s-a gândit că, neintenționat, au direcționat oamenii mai mult către Instagram și a decis să schimbe sensul orientării. A făcut Instagramul să aibă mai multe legături spre Facebook. Prin 2017 lucrurile se schimbaseră major. Zuckerberg a început să le taie din resurse. A hotărât că nu mai pot să angajeze în ritmul în care aveau ei nevoie, pentru a crea produse noi. A devenit dificili pentru fondatori să-și mențină ideologia și viziunea asupra produsului, așa că aceștia au plecat. De atunci, Instagramul seamănă din ce în ce mai mult cu Facebook. Au mai multe notificări, te pistonează cu recomandările, îți personalizează mereu utilizarea. Instagramul fusese gândit să-ți facă, într-un fel, cunoștință cu lucruri noi. Vedeai oameni din Germania care-și pun gândaci pe față, acrobați din Australia, lucruri care nu ar fi făcut niciodată parte din căutările tale. Politica Facebook e să îți dea mereu mai mult din ce îți place deja. Dacă vei urmări un cont care se ocupă cu decorarea torturilor, ți se vor recomanda alte șaptesprezece conturi absolut similare.

– Mi s-a părut că e și o poveste cu un erou în centrul ei. E povestea lui Kevin Systrom ca fondator și CEO al Instagramului și, în cele din urmă, ca angajat al Facebook. Care a fost cel mai provocator aspect al redării acestei povești?

– Nu mi s-a părut chiar o poveste clasică, pentru că eroul ăsta nu câștigă. E mai mult un exemplu de luat aminte. Instagramul obține tot ce și-ar fi putut dori, dar asta nu îi face pe fondatori fericiți. Obțin miliarde de utilizatori, fac obiectul unei achiziționări istorice, primesc mai mulți bani decât se obținuseră vreodată printr-o aplicație pentru mobil, dar sfârșesc prin a se lupta cu Mark Zuckerberg pentru putere, pentru drumul spre succes. Cred că lucrul acesta arată că acum funcționăm într-o lume diferită. Companii ca Facebook, Google, Amazon, Apple, Microsoft au întâietate într-o asemenea măsură, încât, chiar dacă reușești să prosperi cot la cot cu ei, tot ești la cheremul lor.

-Eroul își pierde regatul, în cele din urmă. Cum vezi viitorul Instagramului?

– Vorbeam mai devreme despre cum Instagramul se considera un spațiu al creativității și cum, în timp, a devenit din ce în ce mai comercial, lucru care i-a cam îngrozit pe fondatori. Acum aspectul comercial e preponderent. Există magazine pe Instagram, poți cumpăra produsele direct de la influenceri, așa că toată această economie a influenței, care s-a născut pe Instagram, se va instituționaliza cumva. Vor să-ți faci cumpărăturile acolo. Al doilea aspect va fi creșterea integrării în Facebook. Transparența în legătură cu ce se întâmplă de fapt acolo va scădea. Din 2018 nu mai avem o cifră actualizată a utilizatorilor de Instagram, așa că habar nu avem câți oameni folosesc acum aplicația, de fapt. Facebook vrea să-și ascundă inevitabilul declin, care nici măcar nu a început încă. În ciuda faptului că oamenii tot spun că s-au săturat de Facebook, platforma crește peste tot în lume. Instagramul alimentează, însă, această creștere și va sfârși ca o componentă a Facebook-ului.

– Crezi că această economie a influenței e accelerată de pandemie, de faptul că suntem mai mult acasă, mai mult online?

– Absolut. Și comportamentul influencerilor s-a schimbat puțin în pandemie, nu mai e atât de mult despre unde mergem ca să arătăm că avem o viață de invidiat, cât despre a oferi sfaturi, despre vulnerabilitate, despre un tip de conectare care să înlocuiască evenimentele cu participare personală.

Vezi antrenori de fitness care-și țin orele pe Instagram, DJ care mixează pe Instagram… Oamenii se adună acum acolo pentru că evenimentele s-au mutat din viața reală în cea virtuală. Oamenii se plictisesc. Sunt acasă, pe canapele, dând scroll. Timpul petrecut pe Instagram a crescut mult în ultimele luni. Probabil că va continua să crească până la vaccin, până ne vom putea întoarce la viețile noastre. Dar și atunci vom face în neștire poze cu noile noastre activități.

– Ce crezi că spune feed-ul tău de Instagram despre tine?

– Sunt reporter specializat pe zona de social media, așa că stau mult pe social media și mai ales pe Twitter. Acolo se adună jurnaliștii, acolo ne punem poveștile, să le vadă concurența. Pe Instagram e locul unde pun poze din vacanțe, de la nuntă, acum acolo postez despre carte. Primesc feedback, mesaje, idei de povești de la oameni. Așa folosesc social media – țin legătura cu oamenii. Am început să țin un cont de Instagram pentru un cățeluș. E caraghios pentru că oamenii ți se adresează din perspectiva câinilor lor.

– Ce anume îți place acum cel mai mult la Instagram?

– Faptul că pot evada în altă lume. Asta a și fost intenția originală – să cunoști oameni de peste tot din lume, să înveți de la ei, să le apreciezi realizările. Unul din conturile mele favorite e @pastagrannies, cu toate acele bunicuțe italiene care te învață să gătești paste. Sunt grozave! Asta îmi place pe Instagram. Că înveți de la oameni. Găsești inspirație.

– Kevin Sneader, global managing partner la McKinsey’, a descris No Filter ca “o saga pasionantă despre cum acest start-up fenomen a devenit parte dintr-un Zeitgeist global”. Cum e să fii acel autor care a spus povestea asta?

– Wow… Simt validare, simt că e o poveste importantă pe care nimeni nu o spusese până acum. Nu eram sigură în legătură cu asta. Le spuneam oamenilor că scriu despre Instagram și mi se părea că pentru ei Instagramul e doar locul unde sunt pozele acelea drăguțe. Aveam multe neliniști. Înainte să iasă cartea mi-am rugat toți colegii de la Bloomberg să o citească, pentru că nu eram sigură că sunt pregătită ca ea să iasă în lume. Așa că mi se pare suprarealist că e citită peste tot în lume acum și că oamenii simt că ea contează atât din perspectiva de business, cât și din cea umană. Găsesc acolo multe lucruri, prezentate într-o manieră cinematografică, din care pot învăța ceva, își văd explicate multe lucruri pe care nu le înțelegeau pe Instagram, înțeleg altfel presiunea pe care aplicația o exercită asupra sănătății noastre mentale, deci a meritat. E o carte lansată în toiul pandemiei, așa că te întrebi dacă asta chiar e o poveste importantă acum, când oamenii mor sau își pierd serviciile, dar, așa cum am mai spus, ne petrecem foarte mult timp pe Instagram acum. Ne luăm de-aici inclusiv informații despre coronavirus și unele din aceste informații nu sunt corecte. Așa că trebuie să continuăm să tragem aceste companii la răspundere, pentru că ele ne influențează comportamentele.

– Încă o dată, felicitări pentru premiu, mulțumesc pentru interviu și pentru perspectiva revelatoare.

– Mulțumesc mult și eu.

Sunt cele mai ciudate Sărbători. Nu știu dacă neapărat cele mai triste, deși a plouat cu vești rele și, în ultimele zile, m-am strâns în mine ca sub o glugă de arici. Nu e ușor, nu e nicicum. Îmi lipsesc niște oameni, apa caldă și căldura s-au oprit de trei ori săptămâna asta (nici acum nu suntem departe de o stare de iglu, ameliorată doar de cele trei aeroterme care sfârâie strict cât să nu purtăm mănuși în casă), mestec greu schimbări care mă prind din urmă, ca un soi de Smaug care simte ori de câte ori îmi zornăie buzunarele de speranță. Iar mie, una, povestea cu hygge nu prea-mi ieșea nici înainte.

Dar azi e sărbătoare, Moș Nicolae chiar și-a găsit, în mod miraculos, drum până la noi și, după ce s-a plâns tot ce era de plâns, am râs tot ce era de râs.

Am făcut crumble. Și brioșe. Și fritatta persană. Și schimb de bunătăți cu mamele pe care nu le pot îmbrățișa. Și m-am auzit la telefon cu voci care îmi lipsesc. Și am cumpărat un ren mic și ciudat, ecosez, pe care l-am botezat Sven și care era suficient de hapciupaliu (cuvânt împrumutat de la membri ai familiei mai simpatici ca mine :-)) cât să se potrivească perfect la noi acasă. Nu am găsit ilex, nu am terminat tot ce era de făcut, nu citesc nimic grozav, copilul nu și-a terminat temele.

Nu e chiar cum am vrea.

Dar e.

Poate că asta e cel mai important.

Să scoatem vesela bună fără motiv. Să nu mai drămuim chiar fiecare linguriță de zahăr. Să facem să fie cald în casă când e rece caloriferul (mă rog, e o metaforă, puțin ajutor de facto ar fi grozav aici, că mie vraja cu țevile nu-mi iese decât cu ”parametri insuficienți”). Să luăm o pauză de la pozele cu noi în în sprint de alegători, de la tot ce e greu, tot ce e presant, tot ce ne mănâncă zi de zi.

Să ne descurcăm, cumva, cu Sărbătorile astea până când ne vom revedea. Să mai rezistăm un pic. Să ne ocrotim mai mult unii pe alții, dincolo de clișeu.

Să încingem cuptorul la 180 de grade. Să pregătim lingurițele. Să ne bucurăm de cum spiridușesc copiii (mai mici sau… mai mari) pe lângă ușa cuptorului. Să așteptăm.

Să fie bine. Azi.

Cine știe.

Poate că mâine se dă drumul la căldură.

(Acesta a fost, fără doar și poate, un intro mai mult sau mai puțin inspirat. Ideea era că Sven vă urează să vă bucurați de ce aveți și de cine sunteți, să vă desfaceți cadourile și să mai luați o prăjitură. Numai una. Că n-o fi foc ;-).)

Foto: Unsplash

CărturEȘTI. După 20 de ani

Întâi am vrut să fie un podcast. Pe urmă mai multe podcasturi. Pe urmă altceva. Ceva așa ca ei. Ca pentru ei. Un melanj de bun gust și versatilitate, de ”acasă” și de alteritate elegantă, prietenoasă, bibliofilă, simpatică, surprinzătoare, caldă.

”Am spus povestea de multe ori. Toată lumea o știe.” Vocea lui Șerban Radu, unul dintre proprietari, la telefon. Îl ascult și mă gândesc că are dreptate. Am auzit și am citit povestea asta de multe ori. O văd, cumva, defalcată în titluri noi, ambalaje, cutii de ceai, sacoșe de pânză și scări melc de câte ori intru într-o librărie. De ce aș spune-o din nou? Și cum? De ce aș vrea să-mi fie spusă?

”E un vis. Am vrut ca oamenii să recunoască locul acela pe care și l-au imaginat. Și, mai mult decât locul, să recunoască atmosfera.”

Suntem în plină pandemie. Aceasta nu e o conversație ochi în ochi. Pe măsură ce dau telefoane, notez, înregistrez, descarc fotografii, cuvintele capătă, cumva, carne pe oase. Așa e. Cărturești nu e un loc. Nici măcar mai multe locuri reunite sub același blazon. E o idee. E o atmosferă. Un tip de stare care vorbește unui tip de public. De 20 de ani. E un soi de Camelot. O vrajă care a funcționat. Nu doar comercial. A funcționat ca liant al unei comunități. Ca fir roșu în viețile unor oameni. Poate de-asta e, într-un fel, și povestea mea. A ultimilor mei 20 de ani. Poate de-asta simt, într-un fel, nevoia să păstrez și eu un paragraf din ea. Să-mi aduc aminte lucruri. Și să vorbesc despre asta.

Ce e ciudat, cumva, e că nu prea îmi aduc aminte când am dat prima oară cu nasul de librărie. Trăiesc cu senzația că a fost în drumul meu dintotdeauna. Mă văd mereu, cumva, în poză.

Așa că de-aici, din golul meu de memorie, pornesc când îl întreb pe Cristi Neagoe cum a început povestea lui cu Cărtureștiul.

Cristian Neagoe, manager Fundația Cărturești:

E o poveste care mi-a schimbat viața. Nu spun doar așa, dar chiar așa a fost. Fugisem de-acasă, îmi căutam un job, am văzut o cerere de CV la librăria de pe Edgar Quinet. Era o librărie foarte mică acolo unde acum e Cărturești &Friends. M-am dus repede la o prietenă să îmi scriu CV-ul și, când să-l depun, nu mai era afișul. Eram în anul întâi de facultate. Zic ”Aoleu, s-a terminat perioada de înscriere!”. Îmi fac curaj, intru, vorbesc cu un librar, Mihai, și îmi zice ”Daaaaaa, am încheiat înscrierile dar, dacă tot ai venit până aici, dă-mi CV-ul.” M-au sunat după vreo lună. Atunci se dădeau niște teste de cultură generală foarte interesante. Am răspuns foarte bine la întrebările lor și au zis că, în mod normal, nu ar angaja studenți care nu au timp, dar că se gândesc că poate suntem meniți să fim împreună 😊.

Perioada în care am lucrat ca librar a fost una din cele mai fericite și mai intense perioade din viața mea. Pe de o parte, adoram cărțile, și le ador și acum. Era, așa, o bogăție, ca în Paradisul lui Borges. Aveam acces la toate acele cărți, puteam să le răsfoiesc. Când nu era foarte aglomerat mă așezam să citesc pe o ladă din acelea de zestre, din care avea Cărturești Verona. Inițial eu am lucrat la librăria mică, de pe Quinet, apoi am ajutat la deschiderea librăriei de pe Verona, inclusiv cu cărat moloz și toate lucrurile astea.

Pe de altă parte, întâlneam niște oameni extraordinari, pentru că, fiind Cărtureștiul așa, o bijuterie a librăriilor din București, venea cam toată crema culturală. Să-l cunoști pe Cărtărescu, personal și să-i recomanzi o carte, sau pe Exarhu, sau pe Patapievici… Mi se părea un privilegiu să pot să lucrez acolo.

TE CUNOSC DIN CĂRTUREȘTI

Cam așa își amintește și Oana Dumitru. Pe Oana o știu de atâta timp că mi se pare sinonimă cu locul, deși ea e foarte tânără și, fără doar și poate, una din cele mai solare persoane pe care le știu.

Oana Dumitru, PR &Events Manager Cărturești: Cred că la 18 ani am descoperit Cărturești, eu venind dintr-un orășel fără nicio librărie. Trebuia să merg până la Târgoviște ca să cumpăr cărți. În primul an de facultate, când am intrat prima oară în Cărturești, jur că nu-mi venea să cred că nu vine cineva prin camere, așa, după mine, să vadă că nu fur nimic. Eu veneam dintr-o lume foarte suspicioasă și, cumva, defensivă. Experiența Cărturești era în contra acestui curent. A fost foarte interesant. Îți dă o încredere Cărturești când intri. Asta se întâmpla prin 2003, cred. Lumea de acum e mult mai obișnuită cu stilul ăsta relaxat, cu experiența faină a cumpărării. Acum douăzeci de ani lucrurile nu stăteau chiar așa.

Eu, cumva, n-am avut norocul să plec din școală cu încredere. Și Cărturești a făcut asta, prin generozitate, prin spațiile acelea mari și frumoase în care te invita să te plimbi liber, să descoperi… Niciodată nu m-am simțit judecată la Cărturești pentru alegerile pe care le făceam.

Țin minte că, la început, aveam foarte puțini bani și cumpăram niște chestii micuțe, drăgălașe, ieftine pe care mi le permiteam, gen casete audio… Nu m-am simțit niciodată judecată de librarul căruia îi întindeam produsul ăla, sau judecată că am stat jumătate de oră, o oră în librărie și că am plecat fără să cumpăr ceva. E un fel de încredere pe care o primești. Înțelegi că poți să descoperi lumea fără să dai musai ceva înapoi.

Nu e, așa, ceva tranzacțional. Nu trebuie să plătești pentru timpul ăsta.

Cristian Neagoe: Librăria asta a dat un pic peste cap comerțul de carte, așa cum îl știam din comunism. Prin anii ‘90, așa, librăria rămăsese un soi de alimentară, în care cărțile erau în spatele vitrinei. Nu aveai voie să le atingi, puteai cel mult să ceri și atunci, dacă puneai mâna, musai trebuia să cumperi. Cărtureștiul a venit cu propunerea asta firească: oricine se poate așeza, poate răsfoi cartea, dacă vrea, o ia, dacă nu, o lasă. Și-au asumat faptul că unele cărți vor fi uzate. Și-au asumat faptul că unele vor fi furate. Dar au creat atmosfera asta… Te duceai acolo ca pe o insulă de liniște. Găseai cultură, o muzică foarte bine aleasă, în surdină, un ceai, niște oameni cu care să poți discuta, pentru că librarii nu erau, pur și simplu, niște comercianți de cărți. Erau niște oameni cu care creai o relație. Aveam clienți care veneau special pentru că le recomandasem o carte care le plăcuse.

I: Librarul era ca barmanul din Dulcele bar, al lui Moehringer.

Cristi Neagoe: Cam așa ceva, da. Un rege în micul lui regat.

Când l-am sunat pe Vlad, tocmai ajunsese la Cărturești &Friends. Mi s-a părut, cumva, ciudat să îl sun. De Vlad Niculescu mă leagă una din acele prietenii care îți sunt dragi o viață, pe care distanța fizică nu le ruginește și în care te regăsești pe tine, cel care ai fost dintru început, indiferent de context. Vlad e LIBRARUL cu majuscule, omul cu vocație un pic donquijotescă pentru cărți și cu înțelegere dincolo de limite pentru oamenii lor.

”Ce faci, Vlad?”, îl întreb.

”Uite”, îmi spune, ”tocmai am ajuns pe Edgar Quinet, la numărul 9, în locul în care acum douăzeci de ani (se împlinesc pe 22 noiembrie) s-a deschis primul Cărturești. Acum librăria e închisă, dar tu știi că eu vin mai devreme să dau cu mătura, să spăl vitrina, să ud florile, să fac acte și așa mai departe…”

I: Un lucru care-mi place mie la spațiile astea e că ele seamănă cu oamenii care le creează și care au grijă de ele. Mi se pare că e și cazul tău.

Vlad: Da, și eu cred asta. Și în vremurile astea destul de dificile pentru comunități, oamenii se strâng în jurul librăriei.

I: Care e capitolul tău preferat din povestea Cărturești?

Vlad Niculescu, THE bookshop magic maker: Îmi aduc aminte că am notat în jurnalul pe care îl țineam atunci o întrebare care suna cam așa (era prin 2004, 2005):

Cum a devenit librăria asta din Pictor Arthur Verona Librăria cu  L mare din București? Asta consemna în micul meu jurnal apariția unui spațiu care împlinea cumva dorințele publicului, surprinzându-l, în același timp. Casa aceea din Verona, care s-a deschis la trei sau patru ani după prima librărie din Edgar Quinet, care acum este Cărturești &Friends, a găzduit un imaginar pe care îl așteptam cu toții de multă vreme. A fost un declic pentru un anumit tip de public.

Evident că pe mine mă leagă de Cărturești și un alt capitol foarte emoționant. E vorba de un alt noiembrie, noiembrie 2017 când, după închiderea Anthony Frost, m-am alăturat echipei Cărturești și împreună am conceput acest spațiu. Noi, adică eu, Ramona Chirica și Daniel Voinea i-am dat numele Cărturești and Friends. Am vrut să păstrăm aici și memoria Anthony Frost, îndrăgită foarte mult în cei aproape zece ani de viață, de bucureșteni și nu numai.

Îl ascult și rememorez perioada aceea. Lumea aceea. Faptul că Anthony Frost trăiește în prima librărie Cărturești, cea de pe Verona, e un soi de paradox al culturii noastre nevralgic consumeriste. E ceva frumos, de luat în buzunar și de dus acasă, ceva cu gust de tabletă de ciocolată și ceai de vanilie deopotrivă. E într-adevăr o poveste cu… prieteni.

Seamănă, cumva, cu ce îmi spunea Oana Dumitru: Am început să lucrez la Cărturești acum opt ani și văd și cum se întâmplă lucrurile în spate.

Lumea nu-și pune niciodată problema să facem vânzări pe titlul ăsta, să băgăm în față x sau y lucruri. Întotdeauna ideea a fost să aibă cititorul o experiență faină în librărie și cred că asta se vede. Noi nici nu eram organizați în stilul unei comunicări foarte comerciale. Nu era stilul nostru. Nu era stilul nimănui din echipă.

Absolut separat și fără să ne fi vorbit în vreun fel, Ana Niculescu îmi spune aceeași poveste. Ana e unul din acei oameni cu care am făcut click instantaneu. O cunosc de puțin timp și mă luminez când o aud. Ca atunci când simți că împarți niște gusturi cu cineva, chit că nu ți-a spus ce carte are acum pe noptieră :-). Știi, pur și simplu, că ți-ar plăcea și ție. Pentru că îți place omul. Just like that.

Ana Niculescu, Manager Comunicare &Relații Publice, Cărturești: Mă leagă de Cărturești o istorie de mai bine de cincisprezece ani. De pe vremea studenției, când aveam cursuri în Pitar Moș și, în drum spre facultate, am descoperit locul ăsta care nu semăna cu nimic din ce era în București, la vremea aceea. Și eu eram într-un moment în care descopeream Bucureștiul, umblam pe străduțe, citeam cărți despre istoria Bucureștiului, eram foarte atentă la arhitectură. Beam ceai și erau foarte puține locuri unde se putea bea ceai în perioada aceea. Mai era o ceainărie prin Cotroceni și încă una pe Paul Greceanu, așa că… atunci când am intrat în librărie, locul ăsta a fost ca un răspuns la o întrebare nerostită.

Era un loc pe care, de fapt, îl căutam. O casă de final de secol XIX, cu o ceainărie, cu niște librari cum nu mai văzusem în altă parte și pe care intram să-i observ, cel puțin o dată pe săptămână. Cred că de-acolo am și învățat să îmi aleg lecturile. Făceam Facultatea de Litere, dar, la fel ca în liceu, mi se părea că discuția se oprește când ajungi la literatură contemporană. Poate ai un curs, dar, în rest, nimeni nu discută despre literatură contemporană. Și atunci locul în care am învățat să-mi selectez tipul acesta de lecturi a fost Cărturești. Mergeam să văd ce e la Noutăți. Cum sunt puse cărțile.

Noi, acasă, îi spunem ”librăria noastră”. Maria i-a spus așa. La Cărturești am muncit. Am făcut și am dat interviuri. Am organizat o petrecere surpriză (probabil cea mai frumoasă la care am fost). Am pierdute ore. Am făcut direct. Am moderat evenimente. Am dus-o pe Maria la primul ei vernisaj. M-am așezat într-un fotoliu, cu nasul într-o carte și am uitat de lume. Am uitat lumea. Și m-am dus acolo ca acasă. Ca într-un acasă al meu, imaginat și găsit, în cele din urmă, așa cum spun toți cei care mi-au povestit ultimii lor 20 de ani, de CărturEȘTI.

”Ție, Maria, ce îți place la librăria noastră?”

”E prietenoasă și e mereu grozav decorată… Și știi ce îmi place? Că acolo găsesc mereu tot îmi doresc: cărți, jucării, filme, brelocuri din alea cu pisică, știi tu…”

”Știu. Găsești și ce nu cauți, dar îți trebuie…”

”Da, da, da, exact, găsești bucățele de imaginație…”

”Ce frumos ai spus…”

”Mulțumesc!”

”Dar de ce ei îi spui Librăria noastră?”

”Pentru că mergem acolo mereu, poate… Nu, știi de ce, de fapt? Pentru că acolo suntem mereu noi, înțelegi? Suntem mereu așa, nu știu cum să-ți zic… fericiți!” (Maria, 9 ani, cititoare)

Notă: mulțumiri Oanei Dumitru, pentru fotografii, și întregii echipe Cărturești, pentru cine sunt ei :-).

Despre livrări, livratori, amânări și ”o să transmit colegului”. Sau cum joacă adulții telefonul fără fir.
Foto: Unsplash

Buy local, they said. Susține afacerile mici, la care ții. Asigură-te că vor mai exista și mâine. Nu comanda de la brandurile mari, sprijină business-urile de familie. Ele au mai multă nevoie de tine.

Eu m-am conformat. Mai ales că acum câteva luni chiar am văzut închizându-se sau transformându-se în mod nefericit locuri la care țineam. Cu unele aveam un trecut, o poveste și mi-a părut rău. Așa că, atunci când pot, comand de la business-urile mici, de la oameni pe care îi știu, care se luptă ca și mine cu online-ul și offline-ul, cu pandemia, cu distanța, cu una, cu alta… Câteva experiențe au fost și sunt minunate și abia aștept să le recomand, cu nume și prenume :-).

Cele mai multe, însă, implică un soi de lipsă de racord conversațional, un anacolut continuu, o fisură logică absolut năucitoare. Nu e doar la business-urile mici, e și în alte părți, dar aici o simt, cumva, mai acut pentru că mă aștept ca oamenii aceia să vadă, cumva, că îi susții. Că îi preferi. Că le ții partea cu inima și cu contul din bancă deopotrivă. Acum… trei luni, cred, doamna care mi-a încasat plata pentru o cutie cu prăjituri și mi-a spus ”V-o aduc eu, personal!” nu a mai dat niciun semn. Nici nu a răspuns la mesaj. Nu am mai sunat-o. Mi-a fost rușine. Și m-am gândit că poate s-a întâmplat ceva, poate că i-a fost greu… Și mie mi-e greu, de multe ori. Sigur, niciodată pe banii altuia, dar asta e o chestiune separată. Ține de filozofia de viață a fiecăruia. Atât că aș fi apreciat să fi spus ceva, măcar. Un cuvânt. Nu am reușit, vă livrez altă dată în contul acelei plăți, ceva, orice. Never happened. Evident că nu o să dau nume , nu le-am dat bad review, nu nimic. Și sper să le fie bine și cu un client în minus. Prăjiturile erau bune. Luasem la un târg prepandemic, cu zâmbet și cu ”o să mă întorc”. Eu m-a întors.

Două torturi, comandate cu mult timp înainte, la adrese diferite, la aceeași oră. Anunțat că e o petrecere. Se mănâncă simultan, pe Zoom, în două case. (Da, așa am ajuns…). Unul ajunge, unul nu. Dau telefon. Tom, niciun răspuns. Tușa Polly insistă. Scrie mail. Nada. Scrie pe chat. Victorie! ”Să verific cu colegul.” Aici filmul meu se blurează, că știu ce urmează. Negură confirmată: ”păi, noi avem un singur livrator!”. Păi, de ce mi-ați luat comanda? Acum mult timp… ”O să vă sune colega mea în cinci minute!”

Mă sună. Peste vreo treizeci și cinci. Știți, comanda, două adrese, două plăți, aveți toate datele în mail, livrarea era stabilită pentru acum două ore. Și dă-i, și luptă…

”O să ajungă.”

”Când?”

”Astăzi.”

Mic moment de tăcere contrariată.

”Știți, e un… tort. Astăzi e o zi lungă. Era o petrecere. Astăzi la patru, la șase, la unșpe noaptea?”

Mai dezbatem puțin, dar astăzi rămâne astăzi. O gaură neagră în care s-au pierdut niște calorii glazurate. Ce-i drept, conversația nu e lipsită de bunăvoință, în substratul ei kafkian.

”Ne cerem scuze pentru situația creată, să vă dăm 15% reducere data viitoare?”

Nu îmi dau seama exact ce mă surprinde mai tare. Faptul că următoarea comanda e considerată certă, din capul locului, sau că vocea de la telefon se consultă cu mine dacă să îmi facă sau nu reducere data viitoare. Trecem peste. Probabil că era o întrebare… știu eu, retorică. Invariabil, la final, ajungem la ”Cu ce pot să vă mai fiu de folos?”.

Replica asta o URĂSC. E împrumutată, sigur, de la brand-uri mai mari, de unde vine și năravul, într-un fel.

Comandă mare, achitată, în vară. Chestii casnice. Totul confirmat. Trec… șase săptămâni. Sun.

”Păi, nu mai avem pe stoc.”

”Știți, eu am achitat. Mi-ați confirmat. Nu m-a sunat nimeni…”

”O să verific cu colegu’.”

„Cu ce pot să vă mai fiu de folos?”

Conversația asta se repetă cu date, număr de comandă și facturi forwardate și reforwardate, în vreo cinci variante. Peste vreo două luni de la prima comandă reușesc să o plasez pe a doua. Cumva, colegu’ e mereu de vină. El pierde comenzi, plăți, stocuri din vedere, e nou, e debusolat, nu vorbește limba, nu aude cu o ureche, e supărat, nu a venit la serviciu, și-a pierdut telefonul, nu are telefon deloc, a greșit o cifră, a greșit mai multe cifre, nu v-a reținut numele, nu i-a apărut adresa în sistem, nu știe să opereze sistemul, de ce ați plătit imediat, da, dumneavoastră, cu dumneavoastră vorbesc, ce nu înțelegeți?

Să ne înțelegem. E departe, foarte departe de mine ideea aceea un pic grobiană cu clientul nostru, stăpânul nostru. Oameni suntem toți și, cât timp banii nu cresc pe stradă (și ultima oară când m-am uitat pe geam nu creșteau), cu toții muncim în condițiile actuale și probabil că nu ne e ușor. E omenește să greșești. Și mai omenește e să recunoști, să îți asumi, să îl tratezi pe celălalt cu acel respect pentru banii lui pe care ți-l dorești și tu, pentru munca ta. Să încerci să porți cu el conversații reale, nu să repeți lobotomizat fraze găunoase, ca de chatbot. Ești o persoană reală. Stai de vorbă cu un om. Încearcă să afli ce nu a mers. Explică-ți și explică-i de ce. Calm. Civilizat. Politicos. Elegant, dacă nu e prea mare efortul. S-ar putea să merite. Pentru noi toți.

Cam atât am avut de spus azi.

Cu ce pot să vă mai fiu de folos?

Se caută S U P E R E R O I

Alexandra Râureanu, Asociația Spitale Curate

Pe Alexandra, de la Spitale Curate, o știu de mult timp. Am și scris despre ea și despre ce face ea pentru copiii bolnavi aici.

Alexandra merge în spitale, cumpără jucării, organizează petreceri cu supereroi. Mă întrebam cum reușește și înainte de pandemie.

Acum, când mă gândesc des cum, atunci când ne simțim vulnerabili, am vrea să vină cineva și să facă, prometeic, ordine în lume, să-și ia cerul pe umeri, ca Atlas, să ducă bolovanul la locul lui, cum face Sisif, să fie Megamind și Spiderman, Aquaman și Groot sub aceeași armură ca de cavaler arthuric, ei bine, acum Alexandra capătă, cu atât mai mult, medalia de Wondergirl.

Am întrebat-o câte ceva despre cum e. Despre cum îi e acum, când ne e greu tuturor. Citiți și, dacă vă stă în puteri, …cred că veți ști ce să faceți mai departe.

Foto: Unsplash

De ce au copiii aflați într-o situație dificilă nevoie de supereroi?

Cred că toți avem nevoie de supereroi în viața noastră, nu neapărat cei din filme, dar acel om care să ne inspire, care să ne ajute, care să ne sprijine, care să ne apere, care să ne învețe cum să avem grijă de noi. Supereroii au multe forme în timpurile acestea și poartă întotdeauna amprenta dragostei, a bunătății și a blândeții. De fapt și de drept cred eu că și cei mici, și cei mari au nevoie de dragoste. 

 Cum ai ajuns tu să te implici în povestea aceasta?

 Din mila lui Dumnezeu și din nevoia de a da un sens totuși vieții acesteia care trece așa repede. Acum mai mulți ani nu prea mai știam ce să fac cu mine. Nu îmi era de ajuns normalul pe care îl trăiam. Și cred că nevoia și nefericirea mea au fost atât de mari, încât Dumnezeu s-a milostivit de sufletul meu și mi-a dat un rost. Pentru care sunt profund recunoscătoare și mereu voi fi. 

De unde îți iei superputerile?

De la copii și de la familiile lor. Și mă rușinez de fiecare dată când mi se pare prea greu. Greul meu e nimic pe lângă ce trec ei. Așa îmi zic, e mantra mea. 

Ce e cel mai greu acum, în pandemie?

Că nu pot să îmi văd copiii. Sufăr mult din cauza asta. Dar știu că e bine pentru ei așa. Mai bine. Sunt mai feriți. Sper în vremuri mai bune. Și sper ca în vremurile mai bune să apreciez și mai mult timpul petrecut împreună.

Cum putem ajuta noi?

Aducând bucurie pe chipurile copiilor :). Momentan lucrul ăsta ar însemna niște jucării drăguțe ce vor fi utilizate ca premiu după procedurile medicale, o răsplată pentru curajul cu care suportă toate înțepăturile. Fapta aceasta bună se strânge aici: RO46RZBR0000060016949927 deschis la Raiffeisen Bank, beneficiarul fiind Asociatia Spitale Curate.

Foto: Unsplash

De câte ori vorbesc cu Alexandra îmi rulează în minte un clip publicitar. E mai vechi și sunt șanse mari să îl știți. Îl las, totuși, aici. Here’s to you, Spiderperson! Keep doing your magic 🙂

Un manifest floral, social și artistic powered by Florăria Iris

Cu Orașul am o relație complicată. Jalonată de eșec și conversație, de reverie și desfigurări stradale, de vise făcute cioburi și cioburi din care se mai nasc, câteodată, vise. La începutul toamnei, când toate traseele cunoscute aveau ceva amar în ele, am găsit poezie stradală în stare pură în eforturile unui artist vizual. Eu așa i-aș spune lui Nicu Bocancea, care este cel mai premiat maestru florist al României, pe plan internațional. El și fratele său, Cosmin Avramiță, fac din Florăria Iris un workshop creativ în continuă schimbare, care emană parfum într-un oraș din ce în ce mai searbăd. Iubesc vitrinele Iris. Le fotografiez constant, pentru că îmi dau o stare de bine, ca un vers de Oscar Wilde ascuns într-un sertar al memoriei, legat, poate, cu o panglică vișinie și lăsat să alunece, ca din întâmplare, pe caldarâm… Cam așa am simțit campania aniversară Iris, #50dezilepentrucincizecideani. A fost surprinzătoare, vitală, solară, exact când ne zburătăcea pe toți vântul mai tare. Acum, că s-a terminat, vă invit să aflați cum s-a văzut din unghiul autorului, chiar în timpul desfășurării 🙂

Nicu Bocancea

Umbrele, valize îmbrăcate în flori, gropi din care izbucnesc petale, frunze și tije care pun un plasture colorat peste rănile orașului. Cum se nasc ideile din manifestul pentru normalitate și frumos pe care l-ați botezat #50dezilepentru50deani?

Când ne-am propus să începem campania, ne-a fost teamă că ne va fi greu să găsim 50 de contexte pe care sa le semnalăm cu ajutorul florilor, însă cu fiecare episod de manifest, ne-am convins că 50 e un număr prea mic pentru cât de complexă e lumea din jurul nostru și pentru câte mesaje putem transmite cu ajutorul florilor. Ne legăm de orice ne inspiră pe noi ca oameni. Practic așa ne începem și ne terminăm fiecare zi de când am început #manifestul pentru normalitate si frumos, cu explorarea gândurilor, a sentimentelor, a neregulilor și a lumii din jurul nostru. Și după ce terminăm un manifest, deja ne gândim la următorul sau poate chiar ne ciocnim de el pe stradă, în drumul nostru înapoi înspre atelier.     

Banca de la Universitate

Pe unele, care ne “dureau”, le-am așternut de la început pe o listă și am așteptat să le vină ziua potrivită pentru aprobări, producție și implementare, însă altele apar pe moment, ne ciocnim de ele pe stradă sau se leagă de diverse evenimente care se întamplă: începerea scolii, evenimentul Fundației Renașterea, închiderea teatrelor și a restaurantelor, ziua internațională a cafelei, ziua risipei mâncării, zilele Bucurestiului. Durata realizării construcțiilor florale pentru manifest a depins de amploarea lucrării și a durat de la 3 la 10 ore. Ni s-a întâmplat să lucrăm până la 1 noaptea pentru unele sau la altele să începem lucrul la 5.30 dimineața. Putem spune că este un proces continuu care nu ne mai lasă să dormim, ne place, ne vin idei noaptea în somn sau la masa de duminica cu familia. Este un #manifest făcut din tot sufletul, cu tot sufletul. Speram să fie primit tot așa de catre oamenii care urmăresc rețelele noastre de socializare. 

Nicu Bocancea – Poarta Cărților
Nicu Bocancea – excesul de plastic

E și o manieră de a vorbi despre ce înseamnă urbanitate acum, în 2020, când existențele noastre tind spre indoor, spre monocrom, spre supraviețuire prea puțin accesorizată de frumos?

Este felul nostru de a sărbători 50 de ani de muncă în industria florilor și de a da glas florilor pentru a vorbi despre reguli și nereguli din jurul nostru. Nu putem să ne luptăm cu vremurile, să schimbăm regulile, să îndreptăm ce nu ne place, însă putem folosi ce iubim noi mai mult, adică florile, pentru a semnala ce ne place nouă și credem că ar trebui să placă mai mult celor din jur sau ce nu ne place și ar trebui să nu placă nici altora din jur. Bucureștiul are nevoie de frumos la fiecare pas, ca orice oraș însufletit, iar bucureștenii au nevoie de semnale sociale la care să adere sau pe care să le ducă mai departe în drumurile lor. Mucurile de țigara și măștile de protecție aruncate pe jos, coșurile de gunoi și trecerile de pietoni nefolosite, semnele de circulație ignorate au fost câteva semnale date oamenilor pe care nu noi, ci florile îi rugau să fie atenți la ei, la lumea înconjurătoare, la viitor. Înainte de a fi pentru un oraș, manifestele noastre zilnice sunt pentru oamenii ca noi.

Nicu Bocancea – 1000 de mucuri de țigară
1000 de mucuri de țigară

De Ziua Educației ați amenajat un loc de joacă pentru copiii cu dizabilități. Cât de important e pentru voi să vă implicați în proiecte sociale?

Este datoria fiecaruia dintre noi să ne gândim la cei din jur cărora le putem fi de folos. Este ceva ce am învățat din copilărie și ceea ce florile m-au ajutat să aduc acolo unde este nevoie: zâmbet și stare de bine. Dacă fiecare dintre noi ar face zilnic un gest mic pentru cineva care are nevoie de el, lumea ar fi infinit mai bună. Doar ca și așa e prea puțin față de cât e nevoie și de cât am putea să oferim în scopuri caritabile noi, cei fericiți. Din păcate, din cauza timpului și a proiectelor, doar dacă vin ei către noi, știm să le oferim ajutorul, așa că îi rugăm pe toți cei care cred că ar avea nevoie de aportul nostru și de frumusețea florilor să ne scrie, să ne spună și vă garantăm, prin educația și pasiunea cu care ne trăim fiecare zi, că vom fi alături cu tot ce putem.

Nicu Bocancea și Cosmin Avramiță

Vitrinele Iris vorbesc, by default, despre creativitate. Acum, cu acest proiect, creativitatea a ieșit în stradă prin măștile din fața Ateneului, a reinventat o cască de motociclist, a arătat că Ziua Cafelei poate avea legătură și cu florile… Multe sunt instalații, poeme stradale de care ne bucurăm cu toții. La care țineți cel mai mult?

Mulțumim pentru aprecieri și cuvintele frumoase și mai ales mulțumim ca ințelegi povestea din spatele construcțiilor noastre florale, pentru că ele nu sunt doar cadre superbe, ci niște metafore, ele vin cu îndemnuri, cu povești, cu emoții, cu semnale de tot felul. Oh, la toate ținem foarte mult, pentru că toate au pornit de la o pasiune, o bucurie sau o revoltă personală. Fiecare domeniu atins de flori își merită manifestul, iar nouă în fiecare zi ne plăcea cel mai mult cel pe care îl făceam atunci. Totuși, dacă ar fi sa aleg unul preferat, o să aleg subiectiv. O să spun că cel mai mult mi-a placut #manifestul despre începerea școlii când am transformat bagajul de îngrijorări al părinților în ghiozdane pline cu flori pentru școlari, iar școlarii din imagini erau copiii mei și ai fratelui meu.

Ce vă inspiră în fiecare zi?

Natura, oamenii din jur, societatea, orașul, viața. Prin flori poți exprima orice sentiment. Eu pot spune că pentru mine este cea mai eficientă terapie statul și lucrul cu florile. Când sunt supărat, stresat, obosit, asta îmi face cel mai bine: să stau în atelier, înconjurat de florile mele, încercand să le dau glas, să-mi trasmită emoțiile oamenilor din jurul meu.

Care a fost cea mai mare provocare de până acum, în alcătuirea manifestului?

Varietatea manifestelor, am avut mereu teama de a nu ne repeta cu ele. Atunci când intri într-un domeniu și încerci să spui o poveste, iți dai seama că ar fi mult mai multe de spus decât un singur unghi de abordare. Însă, am rezistat, nu am picat in capcana complexității domeniilor, ci am încercat să găsim cât mai multe domenii în care să lăsăm florile să spună ce este de spus, măcar o parte din ce este de spus.  

E și o formă de colecționism floral încapsulată în aceste 50 de zile? Mă gândesc la maeștrii floriști olandezi sau la tablourile unor Ambrosius Bosschaert sau Jan van Huysum.

Ce repere frumoase! Ne numărăm și noi printre marii iubitori de flori de pe planetă, nimic mai mult, știu că suntem mulți în fan clubul acesta, dar noi avem carnet de membru din tata în fiu. Acum serios, părinții noștri au iubit florile enorm și, din dragoste pentru ele și din dorința ca ele să ajungă să înfrumusețeze viețile românilor și universul în care traiesc, au ales să construiască Iris așa cum este afară, în țările cu istorie în industria floristicii. Nu le ințelegeam iubirea pentru flori până nu am devenit și eu “victimă” sigură a lor și la fel si fratele meu, Cosmin. Amândoi facem acum copiilor noștri ceea ce ne făceau în copilărie ai noștri și nu ne plăcea deloc, stăm printre flori de dimineața până noaptea, iar noaptea tot cu gândul la ele suntem. Florile sunt atât de versatile, pot spune atât de multe lucruri, uneori mai bine decât o fac cuvintele, în funcție de felul în care le combini și de contextul pe care îl completează, de lumina în care sunt puse. Sunt infinite rolurile pe care florile le joacă în viețile noastre, infinite domeniile în care au început să aibă rol principal și infinite motivele pentru care noi trebuie să le fim recunoscători.

Îi înțeleg perfect pe pictorii care le-au dedicat lucrări, pe scriitorii care le-au adorat în cuvinte frumusețea, pe compozitorii care au rămas în istorie cu operele lor inspirate din natură, pe toți artiștii care se lasă cuprinși de frumusețea, varietatea și rolul florilor pe pământ. Timid, și eu le iubesc așa cum știu și încerc să le pun în valoare prin ceea ce am învățat să simt și să fac: floristica. Sunt sigur că dragostea pentru ele mă va face să încerc mereu să găsesc câte un drum nebătut pentru a le pune în valoare.     

Familia
Nicu Bocancea și Cosmin Avramiță

Care e floarea predilectă a Bucureștiului? Dar a ta?

Când spun București, spun un buchet multicolor, un mix de flori mici și mari, de culori și origini diferite, care, în ansamblu, arată fascinant, însă, în detaliu, se pot observa unele “reguli și nereguli”, vorba manifestului nostru.

În ceea ce mă privește pe mine, mereu mi-au plăcut buchetele mici, aranjamentele discrete, nu-mi place opulența, îmi plac detaliile, îmi plac florile de sezon, îmi plac mesajele pe care le transmit florile prin felul în care sunt aranjate și emoțiile pe care le trezesc în cel care le primește.

Mie îmi plac toate florile, dar simt că am mereu cate o misiune pentru unele dintre ele. Salvez plantele care se ofilesc. Obișnuiesc să iau acasă plantele din atelier cărora nu le merge bine.

Este deja o regula că, odată ajunse la mine acasă, toate iși revin, înverzesc, înmuguresc, înfloresc și parcă îmi zâmbesc zi de zi. Pe lângă asta, culeg ierburi de pe marginea drumului sau flori sălbatice, crengi de copaci abandonate, frunze de tot felul și le aranjez în vaze sau în vase acasa la mine. Mă înconjor de flori și plante pe care nu le avem în atelier, de orice fir de iarba care nu e comercial, mi se pare că sș el merită atenția și aprecierea noastră. Chiar iubesc toate florile, pe unele le am la atelier, pe altele le găsesc prin păduri și mă bucur de ele în timpul liber.

FLOOS, the crafter’s secret

Ce am mai citit, ce așteaptă pe noptieră, ce nu lipsește din bucătărie

Foto: Marius Constantinescu

Nu a fost o perioadă cu multe cărți, dar câteva rămân cu mine, unele accesorizate cu interviuri, cum e cea a lui David Grossman, De mine viața și-a tot râs, de la Polirom. Dincolo de întâlnirea aceasta incredibilă, pentru mine cartea este, fără discuție, cea mai puternică din câte am citit în ultimul timp. Povestea Ninei cea sfâșiată de viitorul care mușcă deja din memoria ei, a Verei, care nu lasă trecutul să o devoreze și a lui Ghili care, între mamă și bunică, descoperă fâșia de durere ce i se cuvine, e atât de tulburător scrisă încât îmi e greu să aleg o scenă, o imagine, o senzație, o spaimă, o bucurie intelectuală din toate cele care m-au traversat citind. Am să rămân cu momentul tentației primordiale, orchestrat într-o livadă de avocado, unde doi orfani descoperă păcatul și salvarea și pornesc în povestea lor, ruptă în unghiuri și paragrafe de generația următoare.

Cartea aceasta, de la Nemira, care ne plimbă prin Belle Epoque în traducerea magistrală a lui Radu Paraschivescu, e un regal, mai ales pentru fanii lui Barnes, între care mă număr. Dar nu numai pentru ei. O deschizi și dai de Pozzi, ”dezgustător de chipeș”, de ”mustăciosul Robert Proust”, fratele lui Marcel, de o lume care te soarbe ca pe o spumă de lapte tivită pe sufletul cafelei. Oscar Wilde, Jean Lorrain, Henry James, Sarah Bernhardt ies la rampă în scrierea aceasta cu alură de scenă mereu deschisă. Te consumă spectatorial, te implică beletristic. Începe, după cum ne avertizează autorul, cu haina, nu cu bărbatul. Cu un singur papuc de brocart. Cu un tablou de John Singer Sargent. Crește mitologic, scandalos, fără fisură narativă. Priceless.

Foto: Marius Constantinescu

Într-un cu totul alt registru, o conversație absolut savuroasă din ultimul timp a fost cea cu Ross. Ross Welford scrie pentru copii și adolescenți. Am citit cartea lui, Ce să nu faci dacă devii invizibil, de la Corint Junior, și am plonjat într-o discuție despre cum se amestecă, în proza aceasta, singurătatea, pericolele nesfârșitei lumi a net-ului, bullying-ul, cu tot ce presupune el. Mi-a plăcut metafora invizibilității. Cum nu ne vedem unii pe alții, cum deformăm ce vedem. Cum vedem altceva… Pe altcineva. Inclusiv în oglindă.

Ok, să trecem mai departe. E fabuloasa colecția cea nouă de la Pandora M, Anansi, coordonată de Bogdan Alexandru Stănescu. Eclectică și puternică literar, ca o declarație identitară. Le-aș citi pe toate odată! Am devorat Bine ai venit în America!, de Linda Boström Knausgård, abia aștept să le bifez pe celelalte. Jurnalul unui librar, de Shaun Bythell, e următoarea pe lista mea. Din ce citesc despre ea, e exact ce îmi trebuie acum, când se mohorăște și vreme, și stare interioară, și cam atât. Sper.

Foto: Marius Constantinescu

O altă carte excesivă, dar, într-un fel, emblematică pentru îngrozitor de talentata Jeanette Winterson e Frankissstein, de la Humanitas Fiction. Are un sărut închis în titlu, are și mai multe planuri, dintre care, personal, îl prefer pe cel de pe malul Lacului Geneva, unde, în 1816, soții Shelley, Byron și medicul lui Shelley au petrecut o săptămână ploioasă, presărată de jocuri mai mult sau mai puțin ortodoxe. Mary cea de 19 ani a scris despre monstrul lui Frankenstein. Și lumea s-a schimbat. Între tușele foarte groase, stridente, Winterson strecoară incredibil de multă poezie, dialoghează cu Shakespeare, își dezvelește abilitatea de a crea, deopotrivă, replică scăpărătoare și angoasă pâcloasă, trenantă, extremă. E o carte definită de ironie amară și vulgaritate care drapează momente de reverie frisonant de frumoase. Pentru mine a fost, în primul rând, un roman despre singurătatea creatorului în lume. Am vorbit puțin desprea ea, cu Alina Purcaru.

O altă carte care m-a bucurat, în ultimul timp, e cea a lui Samin Nosrat, Sare, grăsime, acid, căldură, Editura Litera. Pe Samin am descoperit-o grație minunatei Andreea Chiriac Hentea. De atunci, o citesc aici, am văzut toată seria pe Netflix și uite că am ajuns să o am și în bucătărie.

Necazul ar fi că mi se face foame citind-o. Cam ca acum. Șansa mea ar fi că Marius face paste azi.

Foto: Marius Constantinescu

În sfârșit, m-am hotărât ca, dacă tot aleg, la finalul lunii, câteva cărți care îmi plac, care mă intrigă, pe care vreau să le citesc sau din care am păstrat o idee sau un moment, să o provoc pe Maria să facă o selecție și să propună și ea o carte. A ales… multe, dintre care, la insistențele mele de a păstra una, am rămas cu Prietenul meu imaginar, de Michelle Cuevas, apărută la Arthur. Zice că i s-a părut o poveste originală, cu suspans și că a impresionat-o mult Jacques Papier, personajul care călătorește și trece prin aventuri (așa mi-a zis să scriu! :-)), pentru a regăsi, în cele din urmă, un ”acasă” tandru și cald. (Ok, eu nu am citit cartea, dar expunerea ei a fost foarte entuziastă – mă gândesc chiar ca data viitoare să o las să scrie singură :-).

Ce rămâne pe listă: Colson Whitehead, neapărat, Maria Semple, Azi va fi altfel (am nevoie de ceva mai light, care să mă însenineze), Slavenka Drakulić (mi-a recomandat-o Oana Boca și ea mă intuiește foarte bine), Mary McAuliffe, pentru că perioada asta din an obișnuia să(-mi) fie sinonimă cu Parisul, Atwood, dar despre asta sper să vă povestesc mai pe larg, cât de curând :-). Mi-e foarte dor de Tartt. Și un pic de Faulkner.

Ah, și să nu uit! Last minute, ca la shopping. Joseph Campbell în dialog cu Bill Moyers. Puterea mitului, de la Editura Trei. Îți amintește ce înseamnă jurnalism cultural, conversație consistentă, versatilă, flexibilă, mitologie, cu toate frumusețile ei revărsate peste lumea asta cenușie în care trăim acum. M-a făcut să visez la mai multă culoare. La mâine. Un alt mâine. Cu alte povești.

Când am plecat din biroul unde am locuit, într-un fel, aproape douăzeci de ani, am luat cu mine o cană de cafea și un desen pe care l-am primit de la cineva important care credea că, de la fereastra mea, se vede frumos afară. Atât. Două obiecte.

L-am uitat pe al treilea. Era un trandafir de Ierihon, de la Ohara Donovetsky. Mi-l lăsase la poartă. Ajunsese la mine după mult timp.

La început mi-a părut rău, pe urmă mi-am dat seama că îl port cu mine, oricum, cam peste tot. Ohara mi-a dăruit lavandă, în prima zi când ne-am cunoscut, și generozitate incredibil de caldă, tapetată cu povești, cu cafea, cu îmbrățișări care se simt, chiar și virtual, îmbrăcate în aceeași catifea de suflet cu adâncimi lipsite de cute.

Pentru că Ohara a scris o carte nouă, las aici un fragment în avanpremieră, pentru voi, și un trandafir mușcat de mister, pentru ea.

Puzzle cu pețitoare

Ohara Donovetsky

În curs de apariție la Editura Trei

***

Dona îi plăcuse Avei cel mai mult dintre toate fetele din Sis. Ba mai mult, uneori avea senzația că trăia în locul ei. Reținuse foarte multe dintre întâmplările Donei, era în stare să le povestească foarte amănunțit, așa cum a făcut‑o, de pildă, cu episodul pe care ea îl numise „întâlnirea cu Mamaguda“.

Prima dată când a ajuns acasă la Mamaguda, Dona a fost martora unei scene care a îngrețoșat‑o. Plecase din orășelul ei de baștină din mijlocul Bărăganului ca să vină la București să se înscrie la Liceul Pedagogic. A ajuns la Mamaguda într‑o dimineață îngrozitor de toridă din luna august, însoțită de mama ei. Era doar 8 dimineața când au coborât din tren în Gara Obor și deja soarele era greu de suportat. Mama Donei primise adresa așa‑zisei Mamaguda de la o colegă de serviciu, care o folosise și ea pentru fiica ei, ce călduuură, se topește asfaltul, uită‑te și tu, auzi‑auzi, ce mai oră de întâlnire, da’ tot e bine că ne primește acum și nu ne‑a chemat la douășpe’ noaptea! Până în Drumul Taberei, unde locuia Mamaguda, au mâncat două înghețate. Când au ajuns, un bloc turn dinspre Pre­lungirea Ghencea, Dona s‑a bucurat că Mamaguda (Nu serios acum, ce fel de nume e ăsta, Mama Duda sau Aguda, e la derută sau ce?, e pseudonim? Cum să te cheme așa? întrebase mama ei tot drumul, nu, nu o cheamă așa, așa i se spune, asta‑i acum), stătea la etajul trei și deci nu erau nevoite să ia liftul, am oroare de mașinăriile‑astea.

Ușa apartamentului le‑a fost deschisă de o femeie tuciurie, masivă, cu buze groase și ochi verzi, care le‑a zâmbit larg și le‑a făcut, și mai larg, semn să intre, haideți, bine ați venit, vă așteptam! și mare le‑a fost mirarea când au văzut o sufragerie rococo, auzi, tu, îți vine să crezi?, după înfățișare ai fi zis că are fuste colorate și lungi sau că trăiește, ce știu eu, în cort sau în bordei, povestise Dona, în care lumina albă de afară era filtrată discret de draperii de culoare grej, iar căldura, în mod miraculos, nu răzbătea deloc. Au fost invitate să ia loc, s‑au așezat amândouă una lângă alta pe aceeași sofa, iar Dona de‑abia atunci a observat că în cameră mai era cineva. Așezată pe unul dintre sca­unele somptuoase, aduse aproape de masa rotundă — o bijuterie, îți zic, de unde le‑or fi având? comentase Dona —, pe care fusese deja adusă tava cu cafele, se afla o femeie care părea cu totul scufundată în scaun, și oricum complet nepotrivită cu el, cu decorul, cum, de altfel, era și persoana care ne deschisese ușa, da, dragă, cea masivă și tuciurie, cea cu buze groase era gazda, nu cum am crezut noi, că ar fi fost femeia de la curățenie, ajutorul în casă sau așa ceva.

— Vai, mă scuzați, nu v‑am văzut, a zis și mama Donei, când femeia scufundată în scaunul de lângă masă a tușit.

A crezut că femeia aia mică era gazda, așa că a conti­nuat, stânjenită:

— Bună ziua, am venit…

— Da, știu de ce ați venit, a răspuns repezit femeia mică și stafidită, fără să zâmbească.

Avea un batic pe cap, legat la spate și își ținea buzele strânse sau atât de subțiri erau ele din născare.

— Sunteți… Mama Duda…? a întrebat mama Donei încurcând denumirile și nebăgând de seamă de tulburare.

— Eu sunt Mamaguda, s‑a auzit dinspre ușa sufrageriei.

Vorbise femeia mare și tuciurie, care zâmbea larg, părând să ignore greșeala, dar și grozav de amuzată de încurcătura mamei însoțitoare, care de‑abia atunci înțelesese că Mamaguda era cea care le deschisese ușa și le invitase să intre, deși tot nu pricepea cum de arăta chiar în halu‑ăla, ca o… ca o, zi tu să nu‑i zic io, așa cum stătea ea cu brațele în șold și cu o țigară între buze, fără filtru era, dacă‑ți spun?, știu, pentru că mirosea îngrooozi­tooor. Fumul îi intra femeii în ochi, așa că făcuse ochii mici. Avea o față, maamă, ca fețele‑ălea de gangsteri, când stau ei așa, cu țigările în gură și o fac pe durii.

Mamaguda, pe numele ei Floarea Moscu, s‑a apropiat și ea de un fotoliu Art Nouveau aflat lângă masa rococo, și‑a apucat poalele fustei largi și le‑a adus cumva spre genunchi, avea fustă, da, nu d‑aia, dar gestul era ca pentru aia, s‑a așezat crăcănat, s‑a răsturnat în fotoliu, părea un bulibașă, scoțând fumul pe nas și pe gură în același timp. Apoi și‑a continuat discuția cu femeia mică și stafidită:

— Ce ziceai, madam Lăuneanu, că ai făcut?

— Da. Așa am făcut. Să se învețe minte să mai lase păr în chiuvetă. Sau să mai lase păr oriunde. Când se piap­tănă. Să‑l adune. Cum or ști. Nu știu cât era. Am adunat toate firele de pe marginea chiuvetei și le‑am înfășurat strâns de tot pe peria de dinți, a zis madam Lăuneanu, femeia din celălalt fotoliu, spre disperarea Donei și a mamei ei.

Apoi, fără nicio tranziție, Mamaguda s‑a întors că­tre mama Donei și a întrebat‑o, cu aerul cel mai firesc din lume, de parcă ar fi întrebat dacă a pus leuștean în ciorbă și asta după ce ar fi controlat că întreg procesul tehnologic al produsului culinar ar fi fost respectat:

— A fost născută cu placenta pe cap, cu căiță, cum se spune, așa‑i? Ăsta da noroc, ce n‑aș da să fi avut eu no­rocul ăsta… Spune drept acum, e rodul unei iubiri între rude foarte apropiate? E cea mai mică din șirul de șapte surori? Nu a avut surori, zici? A, nu știi tu să fi avut, dar cine poate ști? A fost întoarsă de la țâță sau măcar a supt iar după ce a fost înțărcată? Cum să nu știi? Cum se poate să nu știi? Știi, știi, numai gândește‑te bine, poate ai uitat, atât trebuie, să‑ți amintești doar. Nu se poate să nu‑ți amintești ceva.

Până la urmă, mama Donei ar fi răspuns la toate în­trebările, oricât de stranii i s‑au părut, deși a mărturisit mai târziu că i‑ar fi venit rău în timpu‑ăla de vreo cinci ori. Mamaguda îi fusese recomandată ca o gazdă bună, implicată în protejarea fetelor, prea fragede pentru orașul ăsta care le putea înghiți de vii. Mama Donei știa că undeva tot trebuia să o lase pe Dona, undeva în gazdă, pentru că liceul nu avea internat, începea școala, iar faptul că acolo mai stăteau încă trei fete îi întărise convingerea că Floarea Moscu, numită Mamaguda, poate nu degeaba, ei?, era potrivită. Nu știi ce greu am aflat de școala asta… Ce să mai… n‑ai idee! Doar că nu l‑am omorât pe tata, cum se spune, i‑a zis femeii.

După întâlnirea asta, Dona a avut și alte surprize, Mamaguda a luat‑o tare de la început, Și oricum, gândește‑te, voi, aici, în Regat, nu ați avut niciodată probleme cu condamnarea vrăjitoriei, ca‑n Ardeal. Acolo au fost și procese. Aici, trai! Aici în zonă asta a fost dintotdeauna chiar o breaslă respectată! S‑a transmis mai ușor. Oricum, numai din gură la ureche, că altfel nu se poate.

Dona a acceptat foarte repede, Mamaguda se pare că avusese dreptate, fata era din același aluat cu ea, așa că a învățat foarte repede. Meseria asta se fură, nu se învață, nu se scrie nimic, nimic, altfel se pierde harul. Nu mai spun că am avut noroc să găsim una care s‑a stabilit în oraș, că, de obicei, știi, stau în colibe, în păduri, în peșteri, sub poduri…, îi spunea.

Nu fi îngrijorată, dragă mamă, sunt pe mâini bune, i‑ar fi spus până la urmă Dona mamei ei, la o lună de când stătea în gazdă la Mamaguda. Le întâlnise și pe celelalte interne, împreună erau mai ușor de suportat toate, dorul de casă, distanța, înstrăinarea etc.

Poate că șocul înstrăinării sau excentricitatea Donei o fi făcut ca în jurul ei să strângă rândurile și să se adune fetele aflate în aceeași situație. Dona a putut astfel să‑și formeze cercul. Sau poate devierile femeii la care stătea în gazdă, s‑a gândit mai târziu Ava.

Cert era că Donei i‑a intrat în cap că avea o în­zestrare. Credea cu tărie că e aleasă, dar spunea și că a cântărit și c‑o auzise într‑o seară pe Mamaguda vorbind cu madam Lăuneanu — căreia fetele ajunseseră să‑i zică Damlauna, de la dambla — despre înzestrarea de care‑ar fi nevoie.

— La înzestrarea ei, ce zic eu?, la… ăsta, la darul ei, pentru că are un adevărat dar, sau, mai bine zis, har, asta e, har, n‑ai văzut cum le știe, cum le potrivește, cum le intuiește, cum le învață pe toate. Îți zic sincer, dragă, eu nu am văzut pe nimeni așa în toată viața mea… și am ceva! Nu trebuie să se piardă așa ceva! Eu am avut o bunică, știu ce spun. Unde n‑am avut eu norocul ăsta. Da’ las’, că tot e bine. Sunt nașă acum, spusese Mamaguda.

O lună mai târziu, Dona formase Sis și le explica fe­telor: Școala asta de vrăjitoare din inima orașului, ce noroc pe noi, cine‑ar fi zis? Păi, vă dați și voi seama. Casa asta e cheia. Timpul în care ne‑a fost dat să ne întâlnim. Liceul Pedagogic?, puai, doar așa, moft.

Păi, nu mi‑a povestit mie Mamaguda? Ascultați aici, cică o cunoscuse pe una. O văzuse dansând în mijlocul satului. Goală de la brâu în sus, în jos avea o fustă roșie și în mână un steag roșu. Cică ar fi alungat ploile care se abătuseră ne­ostoit peste sat. Se mai zvonea și că fac negoț cu ploile, că le aduc sau le duc unde e nevoie de ele sau după cum sunt che­mate sau plătite. Ei… și pe asta cu fusta roșie și cu steagul, se pare că au dus‑o și au legat‑o. Bunică‑sa așa povestea. Zicea: „au dus‑o la cănțălarie și au închis‑o…“.

Numai patru copile — Dona, Alexa, Catarina și Lenuș — avuseseră acces în casa femeii despre care Dona credea că le va învăța cele mai mari secrete. Se întrebase mai târziu dacă Mamaguda avusese cumva mai multe serii.

***

Un interviu cu scriitorul David Grossman

Cred că arareori m-a bucurat mai mult un interviu cum a fost întâlnirea aceasta cu David Grossman, orchestrată de Dan Croitoru și Claudia Fitcoschi, de la Editura Polirom, cărora nu am cuvinte să le mulțumesc.

Am vorbit despre literatură, pornind de la ultima lui carte, despre bunul lui prieten, Amos Oz, și despre pierderi. Grossman, care și-a pierdut acum paisprezece ani fiul în războiul din Liban, știe despre suferință și răni sufletești cât nu ar trebui să știe nimeni pe lume.

A fost una din cele mai emoționante conversații din anul acesta urât, presărat cu cioburi de neînchipuită strălucire.

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates