Străină acasă. Metafore ale ruinei morale.

M-am născut în București. Am o relație cu Orașul acesta de când respir noxele lui. Împărțim aceleași dezechilibre. Sunt singura din familia mea care, pur și simplu, nu aude traficul. În copilărie, camera mea avea geamurile la stradă. Adormeam cu luminile farurilor răzlețite pe tavan și cu zgomot de ambreiaj în urechi. Îl iubesc cu toate schizoidiile lui, îi înțeleg paragina, am geografii interioare disputate aproape teritorial de falduri de glicină și eleganță Art Deco, de clădiri decrepite pe care le-am transformat în conversații, de cartiere pe care le-am decupat din pagini de carte, de oameni care au trăit, ca mine și cu mine, identitatea asta urbană ca pe un panaș, ca pe niște firmituri de melancolie, ca pe o frondă.

Când și cât am putut, am vorbit despre el. Când și cât pot, încă o fac, dacă există miză reală și onestă. Este și va fi mereu terenul meu de joacă. Și de autentică dezamăgire. De literatură și de insalubrități prea puțin ficționale.

Ieri l-am traversat cu oroarea bucureșteanului întors, minulescian, de la țară. Dezrădăcinat, așa. Il ritorno di Ulisse in patria. Numai că patria era doar a lui Monteverdi, nu și a mea. Nu mai sunt acasă aici. Nu simt că mai e loc de apartenență. Orașul, în sine, e o fractură deschisă. Doare, supurează. Nu mai e făcut din contraste, e făcut din anacoluturi.

Poate și pentru că zilele astea citesc Anomalia lui Le Tellier, îmi stă pe creier cuvântul ăsta: anomalie. Orașul încape în el perfect. E o haină croită pe măsura lui. Lucrul ăsta, în sine, e debusolant.

”Dacă tremur de frig”, scrie Le Tellier, ”este pentru că blana mea de singurătate nu reușește să încălzească lumea.” Bucureștiul cam asta e. Un oraș al singurătăților tuturor.

Orașul acesta putrezește de viu. Colcăie de șobolani. Bolește pe Blănari, pe Academiei, la Grădina Icoanei, pe Dinicu Golescu, în față la Ateneu, la Grigore Alexandrescu, peste tot, peste tot, peste tot… Pe cât e de viu în weekend-uri, pe Calea Victoriei, pe cât de versatil se arată în vitrine de librării și florării, pe cât de îmbrăcat în reverie pe Ionel Perlea, pe cât de înțesat de cafenele și înghețată artizanală, pe atât de tare miroase. Miroase a ruină morală. A țesut etic în putrefacție. A dialog stătut.

În București se trăiește pe avarie. Cumva, lumea e obișnuită cu intermitența apei calde, cu frigul de cocioabă iarna. Orașul ăsta, cumva nou pentru mine, e făcut din ”nu știu” și ”nu se poate”. Die tote Stadt. Numai că nu e de Korngold. Una peste alta, Orașul meu, care avea mereu soundtrack, e pe mute. Es gibt noch keine Strophe…

Îi știu grafitti-urile și poezia fațadelor vechi, am crescut cu polifonia lui în minte, ea m-a construit, m-a învățat să o ascult, să o desfac în volute de sens. Îl știu bine. Ne înțelegem. Mă rog, ne înțelegeam. Strada Poștei, Parcul Ioanid, Thomas Masaryk, Strada George Vraca (ah, cât de multe am visat pe-acolo!), Puțul cu Plopi, Lipscani, Ion Brezoianu, Cișmigiul, Nicolae Golescu, Strada Domnița Anastasia… toate sunt parte din imaginarul meu. Personal, nu colectiv.

Acum niște ani, am inventat un hashtag, #orașulîncareiubim. Nu știu dacă nu o fi călătorit și el sub alte identități, în virtutea celui mai iubit sport național. Ieri mi-am dat seama că eu, în Orașul acesta, iubesc niște oameni. Restul, cum spuneam, miroase urât. Îmi miroase urât. A polemici gratuite, sufocate de gunoi. A infecție profundă. A eșec uman.

Singurul lucru care rămâne, cumva, pe deasupra unei arhitecturi care se dărâmă pe noi și a coșurilor de gunoaie care dau pe-afară, e povestea care a fost. Orașul pe care ni l-am dorit sănătos. În care am iubit. Și care nu ne-a iubit înapoi.

Un serial cu oameni ocupați

Vara oamenii nu par să fie la fel de ocupați, dar sunt. Cei mai mulți sunt ocupați să-și revină, să se rupă de ritmul lor profesional, să stea cu familia, să se ocupe de ce le place, să-și facă selfie-uri. Totul cam în trei săptămâni o lună, după care, fix când se instalează un soi de slow living, o iau de la capăt. Alex Gâlmeanu e printre cei care nu suferă de schizoidia asta. Selfie-urile lui sunt o artă ludică, munca nu ”se termină” la o dată fixă, nici nu rupe ființa socială de cea creativă. Am citit răspunsul lui la întrebarea mea, ”Tu cum faci să ai timp pentru tine?”, de mai multe ori. Cu bucurie, cu jind, cu invidie onestă, cu admirație, iar cu bucurie că am întrebat. Și că mi-a răspuns. Așa.

Alex Gâlmeanu, fotograf

„Mă tot gândesc cum să îți răspund la întrebarea asta fără să mă ascund după deget și fără să vopsesc prea mult gardul. Cred că sunt la vârsta aia în care nu sunt prea prieten cu timpul. Am înțeles că o să mă liniștesc după niște ani și o să accept (unii spun cu seninătate), eu aș spune cu resemnare, faptul că timpul trece. Citeam undeva că ar fi firesc să nu fiu prieten cu timpul, ba chiar să fiu supărat pe el, pentru că face ce știe el mai bine să facă, să treacă. Ar fi firească supărarea mea pentru că mă aflu în ultimul stadiu al tinereții. Sunt matur pentru tânărul din mine, dar va urma curând o vreme când voi fi tânăr pentru maturitate și de aici am înțeles că va veni împăcarea.

Totuși, hai să îți răspund și la întrebare, cum fac să am timp și pentru mine. Păi nu prea fac nimic special.

Am avut norocul ăsta să nu am o fractură atât de clară între muncă și pasiune, să nu fie neapărat teritorii diferite și atunci am timp pentru mine. Tot timpul îl am pentru mine, pentru că eu nu am un job, nu în sensul acela clasic. Am șansa asta pentru care o să îi fiu universului recunoscător, șansa de a trăi (în sensul de “make a living”), din propria pasiune.

Alex Gâlmeanu

În felul acesta nici nu simt problema, nu simt că nu am timp pentru mine, pentru că fotografia este timp pentru mine. Da, chiar și atunci când este vorba despre un job, chiar și atunci când rezolv fotografic o comandă comercială, sau atunci când trebuie să urmez un brief, sau să mulțumesc un client, chiar și în cazurile astea, timpul acesta consumat așa, e pentru mine. 

Problema mea cu timpul e cu totul alta. Îmi place foarte mult unde îl folosesc, mă bucur de cum îl petrec, n-aș schimba nimic, n-am nici un regret și nici o problemă, dar nu îl iubesc pentru că trece. Îmi dau seama că am mult timp în spate, lucru care e o performanță și ar fi indicat să mă bucure, dar e rezonabil să cred că timpul în față mea nu mai e infinit, așa cum îl simțeam cândva. Sunt din ce în ce mai conștient că la un moment dat voi experimenta ultima ședință foto din viață mea, ultima vară, chiar și ultimul apus de soare, iar lucrul acesta mă supără. Știu, va veni și acceptarea aia despre care am aflat că vine cu seninătate, dar cred că va fi cu resemnare.



Mi-a rămas o cifra în cap, 2%. Nu îmi aduc aminte pe unde am citit faptul că doar 2% dintre oameni reușesc să trăiască din propriile lor pasiuni. Nu știu dacă cifra asta e adevărată, dar nici nu contează prea mult. Înțeleg, totuși, că mă aflu printre cazurile rare, fericite și rare. Adică n-ar fi contextul să mă lamentez pe ideea că nu am timp pentru mine, realitatea e că am.

Alex Gâlmeanu

Sigur, îți poți imagina că muncesc aproape întruna, că sunt ani petrecuți cu aparatul foto în mâna. Îți poți imagina și faptul că nu toate zilele sunt plăcute, e clar că există și dezamăgiri sau momente nu pline de fericire, dar ar fi ridicol să mă plâng. Realitatea, când trag linie, e că viață mea e un spectacol, o incredibil de frumoasă călătorie.”

Un serial cu oameni ocupați

…și am ajuns la episodul șase. Ceea ce înseamnă că încă am timp să întreb. Uneori îmi plac atât de mult poveștile despre timpul personal, nejalonat de ”trebuie”, de o condică de semnat sau de deadline-uri care îți suflă în ceafă încât mi se pare că aici, în lucrurile acestea mărunte, doar ale lor sau împărțite cu familia și/sau apropiații, cunosc oamenii cu adevărat. De aici își trag creativitatea, energia, anduranța, echilibrul interior. Lucrurile care, în fond, contează sau ar trebui să conteze și pe piața muncii. Și, așa cum urăsc versiunea mea extenuată, mi se pare că vorbind despre timpul acesta, în care descoperim, (ne) construim și ne tragem sufletul, trasăm linii imaginare pe granițele unui spațiu care ar trebui să rămână al nostru. Poate că doar așa vom ajunge să vorbim mai puțin despre burnout, despre oameni neimplicați în ceea ce fac, despre echipe aflate în continuă disensiune. E motivul pentru care, atât cât îmi va îngădui… timpul, voi încerca să întreb, să inventariez răspunsuri și să caut soluțiile dincolo de algoritmi și poze de presă, în umanitatea fără filtre de Instagram și fără nod la cravată care ne locuiește pe toți.

Cosmin Dragomir, jurnalist și autor

Procrastinez.

Îmi e destul de antipatic termenul ăsta, dar cred că se potrivește cel mai bine temei. Sunt genul ăla care atunci când are ceva mai mult timp și-l complică cu planuri și idei. Funcționez aproape non stop și chiar și serile (multe) bahice sunt tot brainstorminguri.

De regulă scriu doar dimineața. Niciodată, dacă am consumat alcool. După o bere sau un pahar cu vin (două, cinci, nouă) sunt mult mai creativ, uneori prea, așa că las noaptea să discearnă între ce merită și ce nu.

Uite, și textul ăsta vine la destul de mult timp după ce mi l-ai cerut. Ieri am primit BT-ul (bun de tipar) din tipografie pentru cartea mea și m-am mai liniștit nițel. Acum stau cu sufletul la gură să o țin în mâini. Profit de ocazie să îmi fac și un pic de reclamă: Curatorul de zacuscă și alte povești culinare românești este o antologie de articole, studii, interviuri, fun facts gastronomice. Patru sute de pagini ce cuprind o selecție din textele publicate în ultimii patru ani prin diferite medii, dar și cu articole inedite scrise special pentru volum.

Patru ani de când m-am lăsat de orice altceva și am făcut doar ce îmi place: jurnalism (uneori cu pretenții antropologice) culinar. Din ăștia patru, doi au fost dedicați mestecatului de nisip.

Sunt exemplul perfect de om care se ocupa de gastronomie, dar “murea de foame”. Nu chiar inaniție ci lipsă de contracte și încasări pentru facturi. Acum e bine. Dar când ești freelancer, și mai ales când funcționezi într-un domeniu de nișă trebuie să îți creezi, de fapt, piața. Și asta îți ocupă tot timpul.

Cosmin Dragomir

De asta nu am timp pentru mine, dar tot din acest motiv am hotărât să fac niște schimbări majore în viață. Fix ca să am ceva mai mult timp și pentru mine. 

Dani Sandu, sociolog

Am învățat din aventurile mele repetate de burnout că timpul pentru tine nu e doar plăcut, dar e poate cea mai umană parte a programului nostru cotidian. Mașinile, computerele, roboții n-au nevoie de timpul lor, pentru că ele sunt făcute pentru a servi. Eu, am descoperit, nu sunt făcut numai pentru asta.

Dani Sandu

Am descoperit cam trei elemente mari care mă fac atent, dacă nu mereu echilibrat, cu a găsi spațiu și timp pentru mine. Nu funcționează mereu, dar folosirea lor măcar mă ajută să îmi dau seama când am deraiat pentru prea multă vreme.

1. Ca să ai timp pentru tine cred că trebuie să ai un simț clar al lui tine, ca entitate separată de muncă, de așteptările celorlalți, chiar și de familie și prieteni. Să știi ce-ți place ție, personal, nu în grup, nu în variile roluri în care te găsești, iar aici vorbim de orice, de la muzică la mâncare, sex, cărți, filme, etc. Cine ești tu este o călătorie de o viață, sigur, dar nu ai nevoie de întregul răspuns imediat. Uneori e suficient doar să ai întrebarea în minte în timp ce merge viața zi cu zi. Pe mine mă ajută să călătoresc singur uneori. Scos din toate sistemele în care funcționez cotidian, mi-e mai ușor să văd ce e al meu și să-l separ de ce mi-a fost cerut de alții, ce fac ca să-i fac pe ceilalți să râdă, ce am învățat că e util, ce mi-au spus ai mei că e decent, etc.

2. Cred că ajută să ai clar în minte faptul că, dacă nu faci o treabă bună la muncă, în relație, în familie, în raport cu vecinul sau altcineva, ai niște oameni acolo care-ți vor atrage atenția cumva. Poate mai discret, poate mai puțin discret, dar semnale externe vor fi. În ce privește relația ta cu tine însuți, nu prea există parteneri care să-ți atragă atenția când ceva e în neregulă. Trebuie să o faci singur, cumva. Și trebuie să-ți pese suficient cât să o faci. Eu ca să fac asta încep mereu săptămâna cu ce-mi trebuie mie, apoi adaug în agendă ce îmi cer ceilalți. Sigur, nevoile copiilor nu au structură, de exemplu, dar după responsabilitățile astea volante, adaug responsabilitățile mele față de mine. Și dup-aia restul.

3. Al treilea element este să ai un mecanism coerent de arbitraj. Nu suport să întorc deciziile pe toate părțile la nesfârșit și, în general, când o făceam pierdeam mai mult timp decât aș fi vrut. De aia, ajută să stabilești o regulă generală pe care să o aplici. Dacă petrec mai mult de o oră ca să iau o decizie în legătură cu ceva, merg întotdeauna pe varianta mai generoasă față de mine, corpul meu, mintea mea și față de cei dragi mie. Tot ce nu mă convinge să zic entuziast DA în mai puțin de o ora este ceva la care pot să spun zâmbind pas. Și poate că data viitoare voi spune DA imediat. Însă pentru asta ajută și să-ți pui întrebări des.

Doru Iftime, jurnalist

Acum câteva zile eram la piscină, la un hotel mic și cochet de la vecinii bulgari, cu soția și fiul meu – și cu telefonul în mână, bineînțeles -, când vine mesaj de la Ioana, care mă provoacă să scriu ceva pe tema „Cum îți faci timp pentru tine”.

Coincidență sau nu, soția mea, cu căștile în urechi, fredonează pe șezlongul de lângă mine hitul lui Chirilă: „…Fără tine, mi-e mai bine, am timp și pentru mine…”

Pus pe gânduri din două direcții, mă apuc de scris.

Ca să fiu sincer, nu știu ce e aia timp pentru mine. Nu caut în mod explicit să-mi fac timp pentru mine și, pe cale de consecință, nu sunt nemulțumit, posac sau ursuz când nu am timp de mine. Nu înseamnă că nu am niște interese vagi sau preocupări minore, dar ele nu sunt o ocazie de a impune bariere celor din jur, nu îi țin la distanță pe ai mei, nu se merge pe vârfuri prin casă și se respiră doar pe nas pentru că tati scrie sau lucrează sau meditează sau dă cu bidineaua…

Doru Iftime

Speaking of which… De câțiva ani urmăresc la televizor emisiunile cu restaurări de mobilier sau de automobile. Indivizi destul de haioși bântuie curțile și șoproanele în care oameni strângători au adunat o viață lucruri de care nu s-au putut despărți sau despre care au sperat că timpul le va spori valoarea. Show-ul cel mai bine făcut mi se pare a fi cel al lui Drew Pritchard, Salvage Hunters, de pe Discovery. Omul străbate Marea Britanie și Europa în căutare de lucruri vechi, dar cu personalitate, sau de piese de mobilier care fie pot fi reutilizate după reparații minore, fie pot servi drept obiecte decorative.

Inspirat de Drew, am descins anul trecut în podul casei părintești și am recuperat un șezlong vechi, din lemn, ușor deteriorat și cu vopseaua dusă. L-am desfăcut șipcă cu șipcă, l-am curățat, grunduit și vopsit. Pentru această operațiune am achiziționat o mașină de șlefuit cu excentric, pensule, vopsea, grund, baiț și diluant. A trebuit să mă documentez, să citesc și să urmăresc niște tutoriale video, să merg la cumpărături la Dedeman, să fac probe și apoi să… fac de-a binelea.

Deși îmi place să învăț făcând, experiența nu o poți căpăta prin metode savante, îți scapă mereu diverse detalii. De exemplu, mi-am dat seama târziu că baițul face cam același lucru ca grundul, iar vopseaua pe care o alesesem conținea, la rândul ei, baiț. Așadar, deși două straturi de vopsea ar fi fost suficiente pentru un luciu perfect, eu am dat două de baiț, două de grund și două de vopsea. Această combinație excesivă de smacuri s-a tradus printr-un timp neobișnuit de îndelungat pentru uscare: cred că șezlongul meu se simțea ca bătrâna care a fost ajutată să traverseze strada deși nu-și dorea asta.

Readucerea scaunului la viață a durat cam o lună pentru că, în primul rând, n-am mai făcut vreodată așa ceva; apoi, nu aveam în fiecare zi timp de meșterit, iar când aveam, aveam maxim o oră.

Ora asta a fost, în luna respectivă, timpul pentru mine. Timp pe care l-am găsit printre picături și fără să ignor obligațiile cotidiene; timp de care m-am bucurat ca de o surpriză plăcută.

În pofida prelungirilor provocate de uscare, meciul a fost câștigat: șezlongul a căpătat o nouă viață și o nouă față după o operație estetică cu final incert, realizată de un debutant. Trec peste faptul că, după câteva zile, am văzut la IKEA un șezlong identic, la 99 de lei (eu numai pe vopseluri am dat 100 de lei, plus mașina de șlefuit și inutil de multele ore de manoperă – șlefuit, grunduit, băițuit, vopsit & repeat…)

Evident, o discuție despre eficiența demersului nu își are rostul. Dar plăcerea de a face ce-ți place este inestimabilă.

La modul contemplativ, mă pasionează restaurările de automobile. Am văzut și revăzut toate show-urile de gen de pe Discovery, DTX, Explorer și ce-am mai găsit pe Netflix și Prime. Sunt pregătit să parchez o rablă în curtea părinților și să mă apuc de treabă. Când? Când oi avea timp.

Tot din zona asta, mă interesează și restaurarea de mobilier. Aici am depășit faza contemplativă.

Timpul meu nu mai este al meu. And I don’t mind. Când am timp să gândesc, mă gândesc cum să fac să folosesc mai eficient timpul în beneficiul familiei mele. Fac planuri, croiesc scenarii și nu găsesc voința sau momentul să le pun în aplicare. Vorba aia cu intenția contează e o glumă foarte bună chiar dacă, în cazul meu, capătă nuanțe de umor negru.

Un serial cu oameni ocupați

Când eram… destul de mică, visam, uneori cu voce tare, să mă fac arheolog. Într-un fel am reușit acum, după ce am aruncat deja la coș câteva iluzii și un procent important de entuziasm. În fiecare joi, sunt un soi de microarheolog, scotocind prin timpul altora. N-am dat chiar de Troia, ca Schliemann, dar am aflat de la oameni prinși în șantiere interioare similare cu ale mele că timpul în care nu te locuiesc nici serviciul, nici exigențele altora e prețios ca un ciob rar, se obține greu, după multe săpături nereușite și e, în esența lui, fragil. Mă bucur, cumva, că am rostogolit întrebarea asta atât de mică, de simplă, de comună și că pot colecționa răspunsurile atâtor oameni diferiți la ea. Pentru mine este în mod evident o formă de colecționism asumat și savurat. E și o conversație necesară despre cine suntem, în raport cu existențele noastre profesionale. Despre motivele pentru care nu putem fi reduși la o dimensiune unică. În fond creștem, ne schimbăm, ne modelăm și, uneori, ne îndoim, cocoșați de griji și de viață. Din fericire, nu de puține ori avem și opțiunea reinventării sau, măcar, a scotocitului prin sertarele cărora părea că le-am pierdut cheia. Așa că mă bucur să aflu despre timpul altora. Într-o notă egoistă, sper ca asta să mă ajute să-l mai descurc de buruieni și de oboseli descurajante pe-al meu.

Îmi amintesc un citat care mi-a sărit acum ceva timp în ochi pe Pinterest,: Stop the glorification of busy. Atunci nu l-am înțeles prea bine. Acum îl înțeleg mai bine decât mi-aș fi dorit. Așa că voi nota în continuare, în fiecare joi, experiențele altora în nisipurile acestea mișcătoare. Sper să ne ajute pe toți să nu ne mai împotmolim atât de ușor.

Mara Coman, redactor șef Harper’s Bazaar România

Nu am timp.

Pentru unii pare fancy să zici că ești mereu ocupat și că nu ai timp, dar mie nu mi se pare fancy deloc. Îmi doresc să fac mai multe lucruri decât au loc, de fapt, într-o zi. Nu reușesc și mă frustrez din cauza asta. Lucrurile pe care nu le fac sunt cele pentru mine – mă tot dau pe mine la o parte.

Eu n-am descoperit nicio magie, din păcate. Sunt tot aici, blocată în “n-am timp”, cu lucruri promise și întârziate. Singurul mod în care am reușit, cât de cât, să-mi fac loc mie în programul meu e să depind de alții. Nu sună prea bine. Nici nu cred că e foarte sănătos, dar, momentan, funcționează. Uite la ce mă refer: de exemplu, îmi fac programare la înot, unde merg cu o prietenă. Asta înseamnă că, dacă nu mă duc, încurc niște oameni. Și nu-mi place să încurc oamenii. Iar în felul ăsta obțin, de fapt, o oră pentru mine.

La fel a funcționat și cu yoga: streaming live, oră fixă. Bine, puteam să văd video-ul și după, când aveam eu timp. Doar că, surpriză, dacă trebuia să aleg eu ora, amânam de pe o zi pe alta, de pe o săptămână pe alta.

Mai sunt și zile de weekend când mă trezesc dimineața și iau o decizie mare: că nu o să fac nimic din ce trebuie, ci doar ce am eu chef. Zilele astea sunt cele mai frumoase, nu doar pentru că n-am nimic pe to do list, ci și pentru că sunt și împăcată cu mine – doar am luat o decizie 😊.

Partea bună e că, în ultima vreme, am devenit mai conștientă că nu-mi acord prea multă atenție și încerc să schimb asta. Partea mai puțin bună e că nu-mi iese foarte bine. Am nevoie de mai multă disciplină.

Cred că oamenii disciplinați au timp.

Mara Coman
Alex Zamfir, blogger, creatorul jocurilor The Funny Brand

Așa cum îmi spunea un prieten, eu sunt o persoană destul de hedonistă, deci chiar mi-ar fi foarte greu să nu am timp pentru mine. Eu dacă aș putea să nu mai muncesc, n-aș mai munci și sunt convins că nu m-aș plictisi, ba din contră, m-aș distra de minune.

 Acestea fiind spuse, deocamdată nu am opțiunea asta :), așa că răspunsul pe scurt este că îmi fac timp pentru mine culcându-mă devreme (până în ora 22) și trezindu-mă la fel de devreme (05:30 – 06:00). În felul acesta îmi încep ziua cu timp pentru mine în vreme ce alerg în Herăstrău.

Alex Zamfir

Apoi, pânâ când lumea își începe munca de-adevăratelea, eu am lucrat deja eficient câteva ore bune și îmi mai rămân de rezolvat chestiunile care îi implică și pe alții și eventualele întâlniri. Astfel că de multe ori, după amiezile îmi sunt destul de libere să fac ce vreau, ce îmi place sau să nu fac nimic. 🙂

Alexandra Bădicioiu Matei, Editor la Blue Idea – IQads, SMARK

Nu știu ce înseamnă timp pentru mine. Să citesc. Să îmi fac unghiile. Să stau pur și simplu cu ochii pe pereți. Să mă întind pe nisip la soare. Să beau cafea timp de trei ore cu o prietenă. Să nu fac nimic. Să scriu lucruri pe care să nu le citească nimeni. Să mă uit la un serial prost. Să mă duc la epilat. Meditația de dimineață. Să îmi cumpăr cărți. Să mă plimb prin magazine. Să ajung într-un oraș nou. Să mă legăn într-un hamac. Să scriu.

Habar nu am.

Suma lucrurilor ăstora e destul de tristă. Timpul pentru mine are o aură definitivă, pare ceva important, ar trebui să mă definească până la urmă. E răzbunarea mea cu lumea. De aici și presiunea. Am o oră doar a mea, ce fac? Ce fac, ce fac? Acum e șansa mea să mă apuc de oricare din lucrurile amânate pentru că nu am timp. Evident, clachez. Deschid Netflixul, fac un duș, frec Facebookul.

Dacă vreo Instanță Superioară de Împărțire a Sensului m-ar judeca pentru felul în care mi-am folosit timpul, aș prefera să ia în considerare timpul celălalt. Orele nesfârșite petrecute în parc cu Stef, diminețile în care nu fac nimic cu băieții, momentele de râs cu prietenii, chiar și timpul în care spăl vase sau mă cert cu cei pe care îi iubesc.

Ca să răspund la întrebarea ta: Nu știu să îmi fac timp pentru mine. Eșuez lamentabil la treaba asta, chiar și în cele mai ambițioase fantezii. Dar sunt oarecum împăcată cu treaba asta. Prefer să cred că timpul pentru mine este tot timpul pe care îl trăiesc. Nu îl pot separa. Nici nu vreau, de fapt, e ok așa.

Alexandra Bădicioiu Matei

Într-un episod din Seinfeld, Jerry, Elaine, George și Kramer se întorc de la o înmormântare și încep să se gândească la felul în care își petrec viața. Se hotărăsc că de acum încolo o vor prețui mai mult, vor face lucruri importante, nu vor mai pierde timpul. Dar ce ar putea face diferit, totuși? Cum ar putea să își petreacă timpul astfel încât să aibă sens, să nu pară irosit? Ce să dea la o parte? Oare vor mai avea voie de acum încolo să iasă la cafea cu prietenii?

De fiecare dată când iau decizii din acelea importante, în care îmi promit că mă voi mobiliza mai bine în viitor și voi ajunge la versiunea mea mai bună, aceea în care voi croșeta sertare temporale bine organizate cu tot ceea ce e nevoie pentru planuri pe termen scurt, mediu și lung, îmi aduc aminte de episodul acesta din Seinfeld și încep să râd, gândindu-mă ce voi pune de fapt în sertarele acelea. Cred că voi pune tot citit, scris, făcut unghii și iubit, toate de-a valma, cât să nu prindă un aer prea serios.

Un serial cu oameni ocupați

Când am început acest serial, nu plănuiam să mă transform, ușor, ușor, în cronicar contemporan al unei generații bântuite de multitasking, încărcată până la refuz cu bullets de adăugat pe un to-do-list încă mai nesfârșit ca povestea lui Michael Ende. Dar, ușor, ușor, poate și pentru că locuiesc, de câteva zile, într-o carte cu Ev Mediu răsfirat alene în direcția prezentului, am ajuns să mă simt, cu laptop-ul în brațe, ca într-un mic scriptorium personal, înțesat de mărturii ale unor oameni pe care, admirându-i, nu-i bănuiam la fel de împărțiți între munca lor și un strop de timp, adesea greu de găsit, pentru ei înșiși.

Sunt în vacanță și, în sfârșit, am timp. Timp să stau pe balansoar, să citesc, să stau la povești cu ai mei, să mă plimb. Nu-l folosesc creativ. Pentru asta nu mai am vlagă. Simt că nici n-o să am până se termină concediul. O să aduc frustrarea asta în bagaje, înapoi, la București. O să-mi reproșez, o să oftez și o să găsesc argumente care să facă orice altceva mai important. Anul trecut, pe vremea asta, eram dispusă, cumva, să lupt pentru acest timp. Acum nu prea mai sunt și nimeni din anturajul meu nu mă mai trage de mânecă. Toată lumea mă simte prea obosită. Ceea ce nu înseamnă că nu voi continua să mă întreb de ce am ajuns aici și să nu trag cu coada ochiului la alți oameni, să văd cum fac ei. Cum luptă, câteodată, pentru ei înșiși, cum trasează limite, cum învață să-și ia interiorul minții în serios. Nu, odihnă nu înseamnă doar să ai timp să dormi. Am citit de curând, într-o carte (o altă carte) foarte simpatică un lucru care a rămas cu mine – suntem constelații de alegeri și ne datorăm în primul rând nouă să nu strălucim etern într-o singură direcție. Poate că alegerea asta a mea de-acum, de a consemna cuminte cum fac alți oameni să aibă timp pentru interesele, pasiunile, întrebările, liniștea și talentele lor, mă va ajuta să fac ordine în propriile mele sertare interioare și să găsesc un spațiu, cât de mic, care să fie doar al meu.

Oana Drăgulinescu, magic maker la Connect Media

Tu cum faci să ai timp pentru tine? – m-a întrebat Ioana Bâldea Constantinescu, într-o zi în care lucrasem vreo 14 ore, fără oprire. Am râs… gândindu-mă la cât umor are universul. Dar adevărul este că am început să îmi fac timp pentru mine și, odată cu anii, nevoia acestui timp personal în viața mea a devenit din ce în ce mai palpabilă.

Multă vreme nici măcar nu am avut în orizontul minții mele conceptul de „timp pentru mine”. Cred că aceasta era rețeta pe care o metabolizasem, că trebuie să muncești mult, foarte mult și… poate să și fugi la fel de mult de tine. Iar eu, ascultătoare, chiar așa am făcut.

Cât am lucrat în televiziune, 12 ani, am fost campioană la ore de emisie și număr de proiecte realizate, cu cât mai noi și mai complicate, cu atât mai bine. Apoi, când am devenit propriul meu șef, mi-am imaginat că lucrurile vor fi mai lejere, dar de fapt mi-am asignat singură și mai multe proiecte… și mai complicate, și mai urgente. Dar viața îți oferă negreșit lecțiile de care ai nevoie. Uneori ți le predă mai dur decât ți-ai dori… însă, cu siguranță, lecția va să vină. Iar la mine, când a venit, aveam vreo 36 de ani și nu știam aproape deloc ce înseamnă timp pentru mine, cu ce mi-ar plăcea să umplu acest spațiu temporal și, de fapt, cam cine sunt eu când nu joc un rol social.

Când am început să construiesc timpul meu, mai întâi am întins mâna către rafturile bibliotecii, unde stăteau cărțile pe care în anii din urmă le citeam doar în vacanțe. Eram atât de obosită permanent, încât rareori reușeam să citesc legat, în timpul anului, așa că pentru mine vacanța era despre citit. Plecam cu 4-5 cărți după mine și citeam fără oprire… motiv pentru care realizam abia acasă că eu nu apăream mai deloc în fotografiile de călătorie. Normal că nu apăream, aproape că nici nu prea știam pe unde călătoresc, fiind mereu cu nasul printre pagini. Așa că mai întâi mi-am făcut timp de citit constant, uneori în mijlocul zilei, printre telefoane, ca o asumarea a unei plăceri vinovate. Apoi am învățat să evadez. Prima oară a fost ca adrenalina unui jaf armat :). Eram la birou, cu un „to do list” ce se întindea pe două pagini, telefonul suna insistent, fiecare om din birou părea să aibă o listă de întrebări pentru mine și, efectiv, m-am ridicat fără să spun nimic, mi-am luat geanta și am plecat la film, în mijlocul zilei, într-o sală de cinema atât de goală la acea oră, încât părea neverosimilă.

Apoi am început să meditez, în încercarea de a găsi un timp doar cu mine și pentru mine. Realizasem că sunt persoana din viața mea căreia îi acordam cel mai puțin interes. Practic, nu mă întrebasem niciodată cum îmi este, dacă am nevoie de ceva… așa cum făceam constant cu prietenii și colegii mei. Primele încercări de a sta eu cu mine au fost un eșec total. Cum încercam să mă detașez, cum toate gândurile năvăleau ca niște mici cotropitori și tot felul de avioane brăzdau cerul serenității mele. În timp ce încercam să respir calm, în mintea mea se auzea: ah, să nu uit de rufele din mașină…. și neapărat să plătesc astăzi salariile…. și să cumpăr fructe…. Mi-a luat ceva să fac liniște și să mă minunez de lucrurile din interiorul meu, pe care nu le observasem niciodată, dar iată, cred că meditez deja de vreo 4 – 5 ani, zilnic (poate cu mici excepții) și mi se pare cea mai bună investiție de timp personal făcută vreodată.

Apoi am tot adăugat pe lista de lucruri pentru mine câte ceva. Am făcut curat prin jurul meu, am scos mult balast și am învățat să mă pun și pe mine în ecuație, să mă întreb dacă locul ales pentru vacanță este cel care mă interesează cu adevărat sau doar partenerul meu sau prietenii vor să meargă acolo. Dacă timpul liber îl aloc mai mult altora decât mie. Dacă oamenii alături de care lucrez sunt chiar cei mai potriviți sau se mai pot face schimbări. Dacă proiectele în care îmi investesc energia mă reprezintă cu adevărat.

Iar apoi a venit pandemia și le-a resetat pe toate, pentru că atunci lumea s-a închis, telefoanele și e-mailurile s-au oprit… și cu toții, cred, am fost nevoiți să ne gândim la cine suntem noi și, mai ales, cu ce sau cu cine ne place să ne umplem timpul. Și când am deschis sertarul personal de lucruri pentru care niciodată nu părea să am timp, am regăsit idei pe care le dădusem mereu la o parte, pentru că lucram prea mult la proiectele altora. Am scos două dintre ele, le-am șters de praf și de nepăsare și am început să mă gândesc dacă ar putea exista și dincolo de universul imaginației mele și… iată! Chiar proiectul la care lucram de 14 ore când Ioana m-a întrebat cum îmi fac timp pentru mine este al meu și urmează să se întâmple, foarte curând. Este un gând care mă bântuie de vreo10 ani, de când am făcut primul interviu cu un copil orfan. Au urmat zeci și sute de astfel de întrebări, legate de comunitatea aceasta, despre care nu vorbim mai niciodată  – copiii nimănui. Cum cresc ei, cum trec peste această sfâșiere a sufletului, peste acest abandon extrem? România avea 100.000 de copii abandonați în instituțiile statului, la revoluție, iar eu am scris, citit și lucrat mult pe acest subiect. Și mai am câțiva oameni în jur, pe care îi bântuie niște întrebări similare, unul dintre ei este chiar partenera mea de proiect, o altă Ioană foarte dragă sufletului meu – Ioana Călinescu. Așadar, alături de ea am pus totul pe hârtie și s-a născut Muzeul Abandonului – primul proiect de acest tip din România, care va fi un muzeu virtual, ce va găzdui zeci și sute de astfel de povești.

Un prieten m-a întrebat de ce nu fac un proiect despre ceva mai vesel. Corect! 🙂 Nu știu exact de ce, poate pentru că această poveste este ceva ce mi-a rămas în suflet. Durerea asta de a fi al nimănui, care este o traumă atât de grea și de incomensurabilă, încât cred ca ne-ar ajuta să o punem undeva, într-un spațiu, să o privim în ochi, să înțelegem că este parte din istoria societății noastre, să ne asumăm că încă suntem pe locul întâi în Europa la abandonul copiilor și că trebuie să vindecăm în noi acest „ceva” care ne face să abandonăm copii, locuri, vise, povești. Această poveste, a abandonului, este una care va fi spusă, o poveste la care am visat, pe care am făcut-o parte din timpul meu personal și în curând va prinde contur. Iată cum timpul de lucru a devenit și un timp al meu, pentru un vis al meu.

Ioana, mulțumesc pentru întrebare. Răspunzând, mi-am dat seama că îmi place din ce în ce mai mult ce fac cu timpul meu.

Alina Kasprovschi, fondator Fundația Comunitară București

Am citit zilele trecute despre conceptul de firebreaker, care vine din munca pompierilor, dar este perfect aplicabil pentru crizele noastre de fiecare zi. Atunci când o pădure ia foc, nu te lupți direct cu flăcările, pentru că n-o să le faci față. Ce poți să faci este să sapi o groapă suficient de adâncă și de lată în jurul focului, de unde să nu mai poată sări scântei spre restul pădurii. Nealimentat, focul se consumă și moare de la sine. Așa văd și eu, în momentele de criză de timp, conceptul ăsta de timp pentru mine. În felul ăsta, știu că nu o fac ca să mă răsfăț, nu că ar fi ceva greșit la asta, ci pentru că altfel oricum n-am să mai pot funcționa. Pentru mine, firebreaker este să am o oră timp pentru mine de dimineață și să o păzesc cu strășnicie. În ea scriu paginile de dimineață, de care mă țin de câțiva ani cu încăpățânare, mă gândesc la lucrurile pentru care sunt recunoscătoare, mă întind puțin, mă gândesc la ce urmează.

Firebreaker este și să mă opresc, când nimic nu pare că merge, și să fac altceva. Chiar și câteva minute de “altceva” mă ajută să mă adun și să revin. În perioadele mai liniștite, de câțiva ani, îmi iau zile, nu câte o oră, să mă gândesc la ce a mers și cum mi-aș dori să meargă lucrurile mai departe. Mereu mă întorc cu câte un plan mare, de fiecare dată când stau puțin în pauză. Cred că dacă am ajunge cu toții să înțelegem cat de importantă este investiția asta de timp în economia vieții noastre, am avea mai puține remușcări și un impuls mai puternic de a ne da timp pentru noi.

Sandra Ecobescu, președintele Fundației Calea Victoriei. Foto:  Valentina Balașa Ario

Pentru că sunt o persoană destul de agitată și îmi place să glumesc, uneori, spunând că nu pot face un singur lucru în același timp, adică de multe ori fac două lucru în același timp (oare pentru că sunt în zodia gemenilor?), îi mai amețesc pe cei din jur cu ideile mele și dorința mea de a explora locuri noi, de a face ceva interesant, de a nu sta locului, de a nu mă plictisi, cum s-ar spune.
Asta se întâmplă, mai ales, în timpul liber, când sunt cu familia sau cu prietenii mei, și îmi doresc sa vizităm un muzeu, să călătorim într-o insulă exotică, să vedem un film, un spectacol, o expoziție, să descoperim o stradă stranie din Bucureștiul vechi, să ne rugăm la o mănăstire veche, cu sfinți îmbrăcați în haine bizantine, care ne privesc curioși și demni.
Soțul meu îmi spune să mă mai liniștesc, să nu mă mai agit, să stau locului, să privesc marea, să lenevesc, să mă gândesc la mine, să nu mai fug în povești și locuri ca și cum aș fi un turist continuu. Asta nu înseamnă că, atunci când sunt liniștită, tăcută (fenomen mai rar, dar profund tulburător pentru soțul meu) nu generez îngrijorare și solicitări repetate de a povesti ceva, de a vorbi.
Dar tu mă întrebi, Ioana, despre cum îmi fac timp, și aici vin la povestea mea. Făcând multe lucruri destul de repede, și deseori sau uneori, și bine, mie îmi cam rămâne timp, sau mereu am avut impresia asta, dar nu îmi mai rămâne suflu, inspirație sau stare pentru mine, la final de zi, sau într-o pauza de prânz. Dar de la o vreme, de ceva ani, am învățat că dacă nu îmi acord timp de tihnă, dincolo de dialogurile savuroase cu oamenii de la fundație, de explorări exterioare prin locuri din oraș sau din afara orașului, nu mă mai bucur de nimic.
Și atunci devin o mică isihastă, mă izolez în camera sau biroul meu (inițial colegii mă întrebau dacă sunt bine, am nevoie de ceva, apoi s-au obișnuit), și încep să explorez mai liniștit și mai atent, interiorul meu, amintirile dar mai ales visele si visurile mele. Meditez, citesc, mă rog, ascult muzică, deseori ”conversez” cu îngeri și alte ființe luminoase. Uneori fac asta în parc, în natură.
Cred că aici am ajuns cel mai greu și am avut nevoie de câțiva ani ca să înțeleg ca dincolo de timpul exterior liber, de zburdat prin lume, poate mai valoros e timpul liber interior, în care stau doar cu mine, despre care nu m-a învățat nimeni când eram mică cât de important este. Cred că de fapt m-au învățat despre timpul ăsta liber interior și puterea imaginației artele, pictura, prima dată, apoi cărțile, muzica și spiritualitatea, mai apoi.
Altfel spus, mai urcăm cu liftul, mai coborâm, mai mergem pe diverse paliere ale realității, în diverse locuri, dar tare bine este să mai stăm și în fața liftului, să ne oprim un pic gândurile răzlețe, să ne controlăm dorința de a fugi, de a explora, de a evada în afară, pentru a sta o vreme și la nivelul propriului parter, aproape de pământ și de noi. 

Fotografia cadou mi-a trimis-o Oana Drăgulinescu. Sunt recunoscătoare pentru toate cuvintele și imaginile pe care oamenii care-mi răspund le decupează din timpul lor pentru mine. Și sper ca toate lucrurile acestea să le fie de folos și altora care, așa, ca mine, trec prin niște ani din viață obosiți și hăituiți și simt că e mai mult, că ne datorăm mai mult, că în economia socială și personală e nevoie de un spațiu în care să putem deveni, fără vină și fără a gâfâi de oboseală, cine suntem.

Un serial cu oameni ocupați

Even the best job will never love you back, scrie Zoe Williams în The Guardian. Și, în timp ce se întreabă cum ne va fi mai departe, dacă extrovertiții se vor întoarce la birou și introvertiții vor continua să lucreze de acasă, nu ocolește elefantul din camera – centralitatea biroului în viețile oamenilor, nevoia intrinsec umană de a avea un scop în viață, de a face lucruri care să aibă sens dincolo de condica bifată conștiincios și fluturașul de salariu. Felul în care biroul ăsta te urmărește peste tot, te stoarce de puteri, se insinuează acolo unde nu-i mai e locul. O citesc în buza dimineții, în timp ce îmi pun semnul ăsta ca de carte în minte – e joi, să nu uit să-mi public serialul despre timp. Când l-am început, nu m-am așteptat la atâtea povești. Nu m-am așteptat ca zona asta, nevralgică pentru mine, a cheltuirii constante de sine în lucruri despre care nici măcar eu nu o să-mi mai aduc aminte peste câteva zile, să fie atât de plină de miez și pentru alții. Timpul pentru tine vorbește, în fapt, despre sensul pe care-l dai lucrurilor pe care le construiești. Pentru cei fericiți, aspirația și job-ul se suprapun, ceea ce nu înseamnă și nu va însemna niciodată că munca nu e tot muncă, sau că nu epuizează, sau că nu-ți atârnă greu în buzunare și că nu te sleiește, chiar și atunci când o iubești. Că nu-ți pui întrebări: ce faci, în timpul ăsta, pentru familia ta? Cât timp rămâne pentru ei? Cât timp pentru prieteni? Ce felie din tine capătă ei – cea consistentă sau firmiturile? Și, în cele din urmă, ce faci pentru tine? Cât din timpul unei zile e al tău și cum îl cheltuiești?

Valentina Băințan, realizator și producător TVR

“…mă scufund în vină ca Diogene în butoi…”

Dragă Ioana,

M-am decis să scriu aceste rânduri pornind de la cuvintele tale de mai sus, ce-mi răsună în minte de câteva zile…de fapt, cam de când mi-ai lansat provocarea de a răspunde la întrebarea “Tu cum faci să ai timp pentru tine?” Am stat și m-am gândit, apoi am citit ce au scris ceilalți invitați ai tăi în acest proiect și… iar am stat să cuget… doar sunt ardeleancă. Și noi așa procedăm.

Să știi că am rezonat foarte mult cu ceea ce spuneați tu și Oana Boca Stănescu despre acel sentiment de vină. Ce vine la pachet odată cu aducerea pe lume a primului copil.

Vi-nă vi-nă vi-nă. Îmi răsuna mereu în urechi, precum ticăitul unui ceas elvețian, ori de câte ori programul de lucru se extindea cu câte un festival sau vreun eveniment transmis în direct. Sufeream îngrozitor pentru că eram departe de copil. Iar să fac ceva și pentru mine, era un subiect tabu. Exclus. Out of the question.

Însă perspectiva aceasta mi s-a schimbat cumva în bine, printr-o întâmplare foarte simpatică petrecută acum câțiva ani, când a trebuit să filmez într-un proiect privat prin țară cu SoNoRo. Atunci am descoperit locuri încântătoare în Transilvania. Locuri de poveste, cu istorii fantastice…

Însă era prima oară când plecam mai multe zile de acasă. Doamne! Am zis că mor, că se termină zilele, că sunt o trădătoare și o cumaipututsăfaciașacevamamădenaturată?

Dar tăceam, înduram și număram zilele până mă întorceam la copil. În fața muzicienilor afișam o Valentina veselă și exuberantă, glumeață și cu pletele în vânt, însă seara, când închideam ușa camerei de hotel în urma mea, butoiul cu VINĂ mă aștepta romantic și languros pe fotoliu.  

Până într-una din zile, când, aflându-mă în mașină cu Răzvan Popovici, directorul Festivalului SoNoRo (de care mă și leagă 16 ani de prietenie), îl surprind că îmi spune din senin: “Ce noroc pe tine că te-am scos cu proiectul ăsta din casă. Nu? În sfârșit ai mai ieșit și tu din universul tău blocat în sentiment de vină și te poți bucura de toate locurile prin care mergem. Că viața trece repede. Și copilul va pleca la un moment dat pe drumul lui. Iar tu o să îți dai seama cât ai pierdut, refuzând să trăiești și pentru tine!”

Paf !

Whaaaat? Ce-a spus? Panică. Șoc și groază. Eram siderată, îți dai seama. Doar că șocul era cumva împărțit. Pe de-o parte mă întrebam cum și-o fi dat seama că sunt “cu capul”, pe de alta, am realizat câtă dreptate avea…

Acel moment a fost fix ca un “cut” pentru mine. S-a rupt filmul. Filmul în care personajul principal eram eu, iar în toate celelalte roluri juca VINA.

Mi-am dat atunci seama că nu puteam trăi așa. Că viața este, trebuie să fie și despre noi, mamele. Că pe lângă copii-serviciu-deadline-uri și proiecte diverse, nu strică să ne oprim din când în când, să ne uităm în oglindă și să ne întrebăm: “Bun. Astăzi ai făcut asta-asta-asta. Dar pentru tine, cea din oglindă, ai făcut ceva frumos, care să te încarce cu acea energie magică?

Este imperios necesar să facem zi de zi ceva frumos pentru sufletul nostru. Pentru că acel “ceva”, cât de mic, ne încarcă și ne dă un elan nebănuit în a termina ceea ce avem de făcut în materie de proiecte, serviciu sau atribuții casnice. Și aici aș vrea să fac o mică paranteză, ca să nu fiu înțeleasă greșit. Toate lucrurile ce trebuie realizate pe parcursul unei zile, le duc la bun sfârșit pentru că îmi face plăcere. Și pentru că îmi aduc bucurie și satisfacții. Sigur că sunt și momente în care “fluierul fierbătorului” din cap țiuie asurzitor, însă exact acele momente ne fac mai puternici, mai hotărâți, mai ambițioși, mai tenace. Mai învingători cu noi înșine.

Iar acum, să răspund și întrebării tale, ce face subiectul acestei mărturisiri prelungite: DA, în fiecare zi reușesc să fac ceva pentru mine: fie că citesc câteva pagini, fie că ascult puțină muzică, sau că frunzăresc internetul după lucruri care mă pasionează… Iar un lucru numai și numai pentru mine, pe care îl fac zi de zi, cu religiozitate, se întâmplă în fiecare dimineață. Îmi place la nebunie să mă trezesc în jurul orei 05.00 (uneori se întâmplă să fie și 04:30) – da, da, fără ceas – să îmi pregătesc cafeaua și micul dejun, să mă așez apoi în canapea cu cana fierbinte, să dau drumul la televizor și să mă delectez timp de o oră pe HGTV (Home and Garden Television). Mi se pare cel mai fain lucru din lume si totodată modul ideal de a-mi începe ziua. Și orice fel de zi s-ar anunța la orizont, acel moment de relaxare și delectare vizuală îmi încarcă bateriile bunei dispoziții și îmi dă un elan nebănuit.

Știi de ce?

Pentru că mi-am început ziua gândindu-mă întâi la mine.

P.S: Sentimentul de vina mai exista totusi si pandeste din umbra, mai ales atunci cand lipsesc prea mult de langa copilul meu. 🙂

Melania Medeleanu, trainer, public speaker, fondatoare MagiCAMP și Zi de BINE

Dacă m-ai întreba ce-mi lipsește cred că în 90% din cazuri aș spune “timpul”. Dacă mă auzi văicărindu-mă, e probabil pentru că mi-ar mai fi trebuit niște timp. Încă o oră dacă aș mai fi avut cu cursantul X, încă o săptămână pentru proiectul Y, încă 20 de minute dacă aș mai fi reușit să țin ochii deschiși aș fi terminat cartea. Doar un ceas să mai fi dormit în plus…

Rareori însă, lângă “timp” aș pune „pentru mine”. Pentru că, într-un fel sau altul, cam tot ce fac e pentru mine. Am bafta incredibilă de a avea o meserie care mă pasionează atât de tare încât niciun minut pe care i-l dau nu e prea mult, nu e în plus, nu e o corvoadă. Da, uneori nu-mi ies cum mi-aș dori și aș da cu dragă inimă vina pe câte un funcționar public sau pe câte un sistem nefuncțional. Dar adevărul e că dacă aș fi avut pentru ele ceva mai mult timp…aș fi găsit o soluție.

Mi-ar trebui mai mult timp pentru ai mei, pentru meșteșugit lucruri prin curte sau pentru câte o cochetărie – shopping, manichiură, ieșit în oraș cu prietenii.
De curând am început un experiment: aveam prea multe haine și oricât aș da din el, tot prea multe sunt. Așa că am decis ca pentru fiecare bluză pe care o mai cumpăr, să scot din șifonier două. Nu-i ușor. Mă despart greu de lucruri. Lucruri pe care, de altfel, nu le-am purtat cum ar fi meritat dar de care mă leagă mereu câte un “Mai știi? Rochița asta ai luat-o din locul ăla cochet din Sighișoara, eșarfa e din Saint Malo și încă mai am poza aia în care o purtam cu un nod discret într-o parte”.

Experimentul e reușit: cumpăr tot mai puține haine și cu fiecare dintre ele, șifonierul începe să mai respire puțin”.

Cred că o să-l aplic și pentru timp: o ieșire în oraș, două zoomuri mai puțin. În fond, n-o să moară nimeni dacă lipsesc două ceasuri. Iar mie o să-mi prindă bine să schimb un “pentru mine” cu altul.

Te imbratisez, 
mel 

Livia Lucan-Arjoca, inițiatoare SMARTKID și 7ARTE

Am avut o copilărie cu timp nesfârșit, în care nu făceam altceva decât să stau gură-cască prin Lunca Oltului și Pădurea Harca, două nesfârșiri care nelimitau spațiul meu de joacă, ferma de la Câmpu-Mare din județul Olt, unde este acum sediul „Domeniile Sâmburești”. Prețul acestei copilării mitice a fost scump și l-am plătit cu meseria mea, de jurnalist, tot timpul patronată de…urgență.

Primii mei ani în presă au fost într-o agenție de știri. Agenția dă prima știrea, altfel nu este competitivă. Ca să se întâmple acest lucru, ritmul de viață al jurnaliștilor de agenție este ceva greu de imaginat. Pentru știri am plecat de la aniversări, cafele, petreceri, înmormântări, ședințe cu părinții, de sub duș, am întârziat (ore) să iau copilul de la grădiniță sau de pe la alte activități, n-am avut concedii mai lungi de o săptămână și, oricum, lucram și în concedii. Când am făcut schimbarea de la presa de agenție la presa de cotidian am început să respir…dar era doar o impresie, tot cu accelerația la podea eram.  Treaba aceasta a venit cu somatizări și până la urmă, chiar cu boală. Profesional am făcut niște schimbări, personal am încercat să readuc echilibrul. Încă sunt dependentă de „a face”, în continuare nu am timp, dar lucrez la asta și încerc să-mi simplific cât mai mult viața, să fac doar acele lucruri care se aliniază cu viziunea și valorile mele. Este un proces cu care am răbdare.

„Timp pentru mine” nu este ceva sofisticat, dar este ceva esențial fiincă pentru mine înseamnă contactul cu tine autentic, cu resursele interioare. O să dau un exemplu foarte prozaic. Eram în vacanță cu prieteni apropiați și a apărut și discuția despre „îngrijire”. Prietena mea s-a plans ca are unghiile nefăcute, ca nu a găsit timp să și le facă înainte să plece în vacanță. Am găsit în bagajul meu trusă de manichiură și ojă, așa că i-am zis: „Haide, îți fac manichiura!”. Atunci mi-a zis, „Bine, dar nu acum, nu am starea”. Acest „nu am starea” este și al meu, și al multora dintre noi. Și înseamnă că, de fapt, AM AVEA TIMP, dar NU AVEM STAREA, adică acea liniște pe care ți-o da contactul cu tine, cu resursele interioare despre care spuneam. Și este valabil și pentru făcut unghiile, și pentru examenul de doctorat.

În altă oridine de idei, „timpul pentru mine” poate fi și timp pentru ceilalți. În ultimii ani mă ocup de programe de educație prin cultură la Asociația 7 ARTE și smARTkid, și chiar dacă acest lucru implică multă muncă, acolo câștig timp pentru mine fiindcă fac ceva care pentru mine este plin de semnificație și de sens. În mod constant fac cursuri și investec în actualizarea mea, lucru care mă face să nu am timp, dar care, in mod paradoxal, reprezintă „timp pentru mine”. Am în minte, deja scrise, cărți pentru copii și cărți de poezie care s-au născut din „timp pentru mine”. Mai trebuie înca puțin „timp pentru mine” să le pun și pe hârtie și să vi le dăruiesc.

Sigur că este o diferență între a-ți face manichiura și a zice că a fost timp numai pentru tine și, de exemplu, a scrie acest text. Însa eu, scriind acest text mi-am făcut timp pentru mine. Așa simt. Și îți mulțumesc că mi-ai oferit ocazia să o fac.  

Fotografia aceasta, de final, mi-a dăruit-o Melania. E un răspuns în sine. Și m-am gândit că ține loc și de ”mulțumesc” al meu, dincolo de cuvinte, pentru toate bucățile astea atât de consistente de timp, gând și viață pe care le împărțim.

Dacă ați plecat deja, vă invidiez. Dacă nu, știu că empatia mea nu vă ajută foarte mult, așa că am făcut o mini-listă bibliofilă de ridicat moralul. Știu, un bagaj în plus, dar cum (ne) fericirea (casnică sau de birou) produsă de o relație atât de stabilă cu laptopul se cere neapărat tulburată când îți bate iulie la geam, mi-am propus ca literar, cel puțin, să fiu eu the other woman.

So, let’s dance. (Adică să citim pe plajă/în hamac/în copac/ pe marginea piscinei/departe de licărirea vinovată a Inbox-urilor. Vorba lui Baz Luhrmann, wear sunscreen.)

  • O să încep cu minunea asta de carte a lui Radu Paraschivescu, Acul de aur și ochii Glorianei, Editura Humanitas, pe care spre rușinea mea nu am ajuns încă la librărie să o iau (mea maxima culpa), dar care e prima pe lista mea de vară. Pentru că o intuiesc nerușinat de frumoasă, pentru că o aștept de foarte mult timp, pentru că ideea de călătorie glorioasă în secolul XVI e irezistibilă și luxuriantă ca portretele suveranei de pe copertă (toate sunt spectaculoase – Rainbow, Phoenix, Pelican), în sfârșit… pentru că iubesc literatura lui Radu Paraschivescu. Abundența ei imagistică, semantică, senzorială. Voluptatea detaliului. Țesătura tramei, verbul imediat recognoscibil. Aștept cu încântare să citesc cartea aceasta, de care mă leagă deja o vacanță încă neîntâmplată, despre care am aflat chiar de la autor acum ceva timp și pentru care m-am bucurat de-atunci, cu egoism și cu proiecția răsfățului beletristic foarte clar conturată în fața ochilor.
  • Ascensiunea, de Nikos Kazantzakis, Humanitas Fiction, e un soi de manuscrito encontrado, varianta Cambridge 1946, colț cu Franța lui 2021. 75 de ani între scriere și publicare. E o poveste despre supraviețuire și regăsire într-o Cretă devorată de propria mitologie, despre umbre și livezi de măslini, despre îngeri despicați cu sabia, care umplu munții și câmpiile insulei. Hipnotic, într-adevăr. De neocolit vara asta.
  • Frica în Occident, de Jean Delumeau, Art. Știu, n-ai zice că e o carte de vacanță (nu că ar fi Kazantzakis mai asortat cu factor de protecție 50 :-)), dar e fascinantă, e provocatoare cultural (ca subiect, ca reprezentări ale fricii, ca bibliografie, ca frescă socială, ca studiu antroplogic). Plus că aceasta e o listă subiectivă și profund eclectică. Fiecare cu bagajul lui 🙂
  • Burnout, de Emily și Amelia Nagoski, Litera. Cartea asta îmi trebuie, pur și simplu. Simt nevoia să-mi spună cineva că mai am de învățat despre subiectul ăsta, că mi se pare că-l trăiesc perpetuu. Și mă ia, ușor, ușor, frica, la modul prea puțin occidental. Sincer, acum, cred că suntem insuficient educați cu privire la viralitatea acestei stări, la efectele ei pe termen mediu și lung, la felul în care ea va recalibra, în timp mult mai scurt decât ne imaginăm, piața muncii. Despre Burnout am scris, acum aproape doi ani, pentru Forbes Life, acest text care mă sperie puțin prin calitatea lui premonitorie. Între timp în căștile mele colorate se aude altă muzică, ceea ce nu e deloc un lucru rău.
  • Viața bună, de Cristian Iftode, Trei. Nu doar un contrapunct la Burnout :-). Cartea asta mă cheamă cu șapte guri, pentru că integrează ochiul filozofic în cotidian și modelează privirea cu subtilitate și alonjă culturală. E o carte care mustește de erudiție, fără a fi greoaie. Îmi aduce aminte de cum l-a tras Alain de Botton de mânecă pe Proust până l-a pus sub reflectorul unor generații care-l citeau, poate, prea puțin. În sfârșit, pentru că simt că-mi lipsește prea des din farfurie felia de înțelepciune care împacă lumea de-afară cu lumile pe care le port pe dinăuntru. Între atâtea tulburări, cartea asta pare o insulă de pace.
  • Despre Diana. Povestea unei prințese spusă de ea însăși, de Andrew Morton, Editura Corint, mă veți auzi povestind live, miercuri, pe pagina Cărturești, într-o companie selectă: Nigel Bellingham – Country Director British Council România, Raluca Michailov – General Manager BP Publishing Media, director Forbes România, Filip Lucian Iorga, istoric, Irina Markovits – consultant fashion și imagine publică, Irina Păcurariu – jurnalist TVR, Andreea Hentea – jurnalist TV Mania,  Alex Gâlmeanu, fotograf. Împreună încercăm să răspundem la întrebarea Cum se uită secolul XXI la Prințesa secolului XX? Dincolo de eveniment, însă, biografia are marele merit de a recupera vocea Prințesei de Wales prin transcrierea casetelor cu interviurile originale, are un material fotografic bogat, se citește ușor și, una peste alta, publicarea ei e o reverență frumoasă făcută Dianei care, pe 1 iulie, ar fi împlinit 60 de ani. Detalii despre dezbatere găsiți aici.
  • Cât aur ascund aceste coline, de C Pam Zhang, Nemira. La cartea lui Pam m-a dus interviul lui Marius, care mi s-a părut scăpărător. Abia aștept să o citesc, nu doar pentru că a fost longlisted la Booker în 2020 și pentru că împușcă premiu după premiu, ci pentru că, din ce mi se șoptește în cască :-), e, metonimic vorbind, o pagină de literatură în stare pură, din cele care generează adicție și pură plăcere intelectuală.
  • Aștept cu toată inima să citesc cartea Simonei Preda, Cabinetul albastru, Litera. De Simona mă leagă multă literatură și cred că va fi o mare bucurie să mă iau de mână cu eroina ei, pe care o intuiesc vălurită de multe ape interioare, și să străbat orașele ei de culoare, de frici, de lumini, de taine. Sunt de pe acum recunoscătoare pentru tot ce voi citi.
  • Am lăsat la final opțiunea fashionable: Anomalia lui Le Tellier, Anansi. Da, pentru că toate lumea vorbește despre cartea asta și da, atât sunt de superficială :-). Se adaugă la rețetă Prix Goncourt 2020. Cu plăcere 🙂

Cam atât, că deja pare că am un concediu luuuung cât nici în basme nu s-a povestit, e 20.30, sunt frântă și îmi doresc fierbinte ca relația mea cu net-ul să ia pauză, măcar câteva ore. Ne mai vedem, ne mai citim, mai povestim, mai facem bagaje și mâine :-).

Un serial cu oameni ocupați

Întrebarea asta, despre care nici măcar nu am crezut că e simplă, pare a evolua, ușor, ușor, spre o cercetare sociologică in nuce… Recunosc că e fascinantă relația oamenilor cu timpul lor, un timp pe care să nu-l tapeteze cu proiecte, dat cu mop-ul, bibliografii profesionale și mobilarea unui coș la supermarket. Pentru mine, care am din ce în ce mai puțin un timp, fie el cât de scurt, pe care să fiu stăpână în economia zilei, conversațiile acestea funcționează și ca modele de bună practică, și ca oglindă retrovizoare, și ca spațiu de întâlnire cu oameni pe care-i simți blocați în aceeași viteză care te traversează și pe tine. E motivul pentru care voi continua să pun întrebarea.

Acum câteva luni, toată lumea spunea că perioada postpandemică va fi mai puțin despre muncă, muncă, muncă și trăitul pe fast forward și mai mult despre călătorii, explorări, reconectări, studiu și așa mai departe. Slow living. Amușinarea relaxată a propriului potențial uman. Nici nu s-au limpezit bine apele și iată-ne, pe cei mai mulți, înapoi cu două sute la oră, cu presiunea economică în ceafă, cu heirupism care ne ține departe de cine vrem și poate că și putem să fim, în puținul timp în care nu ne mână nimic în luptă. Mai mereu, când timpul nu ajunge, tăiem de la noi, din ce ne place să facem, din ce ne alimentează vitalitatea, din orele de somn. Eu așa pățesc. O spun cu toată starea de vină asumată. Și întreb mai departe cum fac alții.

Csibi Magor, activist, specialist în leadership antreprenorial

Am avut un moment în viață care m-a învățat cât este de important ca să îmi rezerv zilnic timp pentru mine. Dacă ești obsedat de muncă și performanță, cum am fost și eu, este foarte ușor de spus că trebuie să ai timp și pentru tine, dar mult mai greu de realizat.

Deseori confundăm carierele noastre cu viața și ratăm multiplele aspecte și fațete ce există pe lângă muncă.

Csibi Magor

Pentru mine momentul de schimbare a fost când m-am apucat de sport, acum aproape 10 ani, și mi-am zis că în fiecare zi, la ora 18, vrea să fiu pe pista de alergare. Pentru asta, însă, era nevoie să plec de la birou pe la 17:30, în fiecare zi. M-am ținut de acest obicei de atunci. Aproape zilnic mă antrenez și nu lucrez după 18, decât dacă este o situație ce nu suferă amânare. Adică munca după ore 18 este excepția, nu regula.

Sabina Varga, host &producătoarea podcastului Zest

Timpul a căpătat o nouă dimensiune în ultimul an și ceva, de când sunt mamă. Înainte, pur și simplu spuneam stop muncii, îmi puneam căștile și făceam ce aveam chef. Citeam, scriam, alergam, mâncam ceva bun și mă uitam la filme. Dacă mă durea spatele, programam un masaj. Ieșeam cu prietenii la o cafea sau la bere, plecam în munți și cumpăram bilete de avion. Mi-am propus mereu să am în jur oameni care nu au pretenția să iau munca acasă și care să-mi respecte spațiul personal, atât timp cât și eu respect ce am de făcut.
Acum, depind de alții pentru a avea timp pentru mine. Alții fiind soțul sau altcineva din familie care să stea cu copilul. Faptul că ei trebuie să-mi dea timpul lor la schimb pentru timpul meu nu e tocmai comod. Chiar dacă o fac cu inima deschisă, și nu din datorie sau obligație, simt o presiune, ca și cum nu aș fi liberă, de fapt. Știu că e doar în capul meu și că, în ciuda presiunii ăsteia, trebuie să-mi iau timp pentru mine. Oarecum ironic, timp pentru mine înseamnă, mai nou, să muncesc. Pentru că acasă nu mă puteam desprinde cu adevărat de copil, la începutul anului, am închiriat un birou într-un spațiu de coworking. Am mers acolo până în vară, doar în weekenduri, și am folosit timpul ăla să mă concentrez pe proiectele mele, în special pe podcastul Zest. Chiar dacă a fost obositor să nu iau cu adevărat o pauză – poate mi-ar fi fost mai bine să dorm sau să mă plimb -, simțeam că e mai important să nu abandonez lucrurile pe care le construisem. Identitatea de mamă poate fi copleșitoare și te poți trezi, după ani de zile, că nu mai știi cine ești. Încerc, pe cât posibil, să mențin contactul cu mine, pentru că e sănătos și în relația cu ceilalți să ai o lume doar a ta și să nu te uiți doar spre ei pentru împlinire.

Cum fac să am timp pentru mine? Îl negociez cu alții, îmi găsesc un spațiu unde am liniște, îmi iau laptopul și musai căștile și, când mă încearcă vina sau când trece prea mult timp fără, calculez prețul uitării de sine, și iese cam scump.

Sabina Varga
Doru Căstăian, profesor, autor, traducător

Ca să pot răspunde la întrebarea ta, va trebui să îmi definesc termenii. Ce să fac, vechi apucături filosofice. Aşadar, ce înseamnă “timp pentru mine”? Un timp pe care să mi-l dedic, în care preocuparea mea să fiu eu însumi, să mă îngrijesc de ale mele? Atunci, parte din timpul pentru mine este şi timpul pentru alţii. Nu cred că viaţa unui om se împarte în ceea ce le oferim celorlalţi si ceea ce facem pentru noi. Anticii ştiau asta foarte bine atunci când nu despărţeau interesul personal de cel public. În siajul culturii creştine, cu tot cu modernitatea Luminilor, oamenii au învăţat să sape o prăpastie între interesul lor personal şi cel public. Eu nu cred asta, n-am văzut niciodată o distincţie clară între cele două.

Elevii mei îmi cunosc familia, mi-au intrat în casă, s-au jucat cu băiatul meu. Pot continua gândurile începute în sufrageria mea în vreme ce discut cu elevii sau studenţii mei. Am timp pentru mine chiar şi atunci când timpul meu e pentru alţii.

Doru Căstăian

Desigur, asta nu înseamnă că nu îmi trebuie şi timp singur. Deşi, chiar şi atunci când sunt singur sunt cu alţii. Când îmi permite programul, îmi iau o oră să stau undeva în oraş, de obicei pe malul Dunării, printre sălcii şi să citesc. Trag în pieptul aerul umed şi ascult Dunărea de când am venit pe lume, nu m-am săturat vreodată. Îmi las uneori mintea să rătăcească, în chipul vechilor stoici, îmi imaginez cum Dunărea străbate milioanele de ani şi cum noi, cu toate patimile noastre, suntem nişte vietăţi de o zi. Apoi, nu mă feresc să am mereu cu mine cărţi. Tocmai pentru că nu mai am timp, citesc oriunde, la coadă la medicul de familie, la picnic, chiar şi la coada din supermarket. M-am dedulcit şi la podcasturi, vloguri şi alte cele, dar, deocamdată cartea rămâne viciul fundamental. Nu în ultimul rând, reuşesc să am timp pentru mine pentru că sunt rezistent fizic. După ce toată lumea adoarme în casă, îmi fac un ceai bun si iarăşi citesc sau scriu, dar mai rar. Acesta e tot timpul pentru mine, întrepătruns cu cel pentru alţii, pentru că întotdeauna sunt cu alţii când sunt singur şi sunt puţin singur când sunt cu alţii. Să nu uit: vara asta promit că voi da mai mult timp pescuitului. O excursie în deltă acum două luni m-a făcut să îmi amintesc ce mult îmi place să fac asta. Am cam uitat-o în ultimii ani. Vă îmbrăţişez cu drag, fir întins tuturor.

Un serial cu oameni ocupați.

Mi-a licărit prima oară ideea acestui serial când mi-am dat seama că nu mai fac aproape nimic pentru mine. De fapt, mint, am văzut un film de oameni mari, eu singură, în ultimele… șapte sau opt luni. Era un documentar despre traumă și l-am văzut, cu pauze, între 23.30 și 02.00. Am citit maxim trei cărți pentru mine de când a început anul. Dacă îmi rămâne o felie cât de mică de timp în care nu mă ocup de toate cele care așteaptă în Inbox-ul meu mental, mă scufund în vină ca Diogene în butoi. Așa că m-am hotărât să întreb alți oameni – ocupați, conectați, poate mai obosiți, poate mai bine organizați cum fac. Cum se împart între toate rolurile lor sociale, cum vâslesc până la mal, cum echilibrează munca, viața de acasă și stropul de spațiu care, teoretic, ar trebui să ne rămână nouă, să ne încărcăm bateriile. Senzația mea e că zona asta e făcută mai mereu din firmituri. Dar, de ce să mint, poate că tuturor ne folosește să împrumutăm obiceiuri bune de la alții, sau măcar să ne ostoim cu ideea că nu suntem noi singurii oameni tocați mărunt între deadline-uri, rapoarte, rufe necălcate, cumpărături nefăcute, ședințe și proiecte personale amânate pentru o dată neidentificată, ca obiectele zburătoare (mă rog, despre ele măcar se discută, în ultimul timp…). So, here it goes…

Oana Boca Stănescu, coordonator editură și publicații UNATC PRESS, fondator Headsome Communication

·          Tu cum faci să ai timp pentru tine?

Prin 2016, am intrat într-o mică încurcătură cauzată de un cartof. Să vă explic: în primăvara aceea, mă ocupam de programul Israelului, țară invitată de onoare la Bookfest, proiect care mă obliga să particip la multe ședințe desfășurate la sediul Ambasadei. Asta, în calitatea mea de manager cultural. În calitate de mamă a doi copii și gospodină a casei, eram într-o continuă alergătură. Ca și acum, de altfel… Regula era aceea că făceam cumpărături oriunde vedeam un magazin deschis, între două întîlniri profesionale.

Într-o astfel de pauză, într-o zi am cumpărat un kilogram de cartofi, pe care l-am îndesat în geanta de umăr. Ajunsă acasă, am scos cartofii din geantă, dar unul s-a rătăcit aiurea printre documente și m-a băgat a doua zi în bucluc la punctul de securitate al Ambasadei.  

Întîmplarea asta cu cartoful rătăcit este rezumatul vieții mele de aproape 14 ani, de cînd încerc să înghesui într-o geantă cu volumul de douăzeci și patru de ore munca profesională, pe cea casnică și îndatoririle de mamă. În tot acest interval mi-am mai găsit timp pentru mine (omul, femeia…) doar de teamă sau accidental.

Oana Boca Stănescu

De spaimă, atunci cînd se prăpădea cîte un apropiat și, înfricoșată, juram că îmi schimb stilul de viață (iar pentru cîteva zile găseam și energia să simulez asta) și accidental, de fiecare dată cînd am depășit cotele de oboseală permise sau cu ocazia unei vizite neprevăzute.

În rest, timpul-pentru-mine este doar un motiv de vinovăție a mea față de mine.

Noemi Meilman, cofondator al agenției de PR TheStation.ro, blogger noemimeilman.com

“Cum faci să ai timp pentru tine?” cred că este una dintre întrebările cheie pentru mine.

Chiar dacă raspunsul meu poate părea anecdotic, acesta este destul de scurt:

Timp pentru mine este atunci când citesc o carte în tihnă (iar asta înseamnă: în vacanțe, de sărbători sau în tren și în avion). Timp pentru mine este atunci când merg să văd o expoziție la muzeu sau într-o galerie de artă sau studio artistic. Timp pentru mine înseamnă să mănânc ceva dulce și să mă uit la un film sau la un serial bun. Timp pentru mine este să fac colaje sau pur și simplu să mă uit la cum dorm fericiți cainii noștri dragi, Miami, Clint & Shlomo. Timp liber mai înseamnă ca pur și simplu să mă uit la cerul împodobit cu stele, în nopțile cu cer senin.

Noemi Meilman

Mulțumesc pentru întrebarea prețioasă.

Noemi

Vlad Eftenie, fotograf, lector doctor arhitect la Universitatea de Arhitectura si Urbanism „Ion Mincu” Bucuresti

De peste 10 ani am modelat, am „sculptat” conştient modul în care dau sens trecerii timpului. Probabil că astăzi este ceea ce am numi „un stil de viaţă”. Atunci când faci lucruri în care te regăseşti, când cunoşti ce iţi place să faci şi reșsșsti să te apropii de ceea ce te atrage, ceea ce îţi trezeşte curiozitatea şi îţi hrăneşte creativitatea, timpul ocupat şi cel liber se împletesc în mod fericit şi te încarcă. Eşti tu însuţi, în flux, în ambele instanţe. Trebuie să oferi ceva, pentru a câştiga altceva. Știu asta. Investesc timp şi emoţie, energie creativă,  pentru a câştiga un timp al experienţei, al aflării şi conştientizării. Cand faci ceva interesant, pasionant, timpul parcă dispare, nu iţi mai dai seama cum se scurge. E o metodă „secretă” de a a-l „fenta” :). Atunci când fotografiez, revin la „acum”, imaginea conferă senzaţia perenităţii.

Am privilegiul sa pot face ceea ce ma pasionează, aleg acele joburi şi activităţi care mi se par atrăgătoare, interesante, din care pot învăţa, unde pot avea esenţial o contributie personală.  Momentul în care am avut curaj să spun „nu” a fost magic şi a avut urmări pozitive, mereu.

Vlad Eftenie

Am avut mai mult timp să fac cu şi mai multă dedicare ceea ce iubesc. Creativitatea consumă resurse, se consumă şi trebuie mereu aprovizionată. Da, câteodată sunt epuizat şi surmenat. Am răbdare atunci şi „fac focus” pe ceea ce este important, pentru a duce acţiunile la bun sfîrşit. Cursuri la facultate, workshopuri, cercetare activă, formare continuă, seminarii, campanii, interviuri, infotrips, joburi, evaluări, interviuri, emisiuni. Fac câte ceva din toate acestea în fiecare zi. Din afară pare că doar mă plimb 🙂

Mă încarc explorând, ascultând muzică bună. Caut prezenţa apei, lumina bună. Observ, simt, sunt foarte curios, mă las uşor fascinat, filtrez mult. Când simt mai intens, e semn că timpul e bun. Când nasc noi idei şi viziuni, ştiu că timpul e bun. Când pot ajuta şi pe altcineva să afle şi să fie uimit, să devină curios, e un timp bun. Atunci timpul, ocupat sau liber, devine doar  timp cu sens, iar aceasta estompează graniţele şi conferă un sentiment palpabil de libertate.

Când fac ceea ce imi place, e mereu timp pentru mine, de fapt. Consumat, transformat, dăruit, câştigat.     

Unsplash

 Am editat acest prim episod într-o pauză de prânz pe care am reușit să o reduc la douăzeci de minute în care am mâncat, cu laptopul în brațe, aproape două cești de cafea. Am geanta plină de cartofii Oanei, încerc să-mi umplu buzunarele de clipele mici de tihnă despre care mi-a povestit Noemi și simt că ”nu”-ul magic al lui Vlad e una din formulele care, dacă nu îți poate da mai mult timp liber pentru tine, măcar îți poate da un timp trăit cu sens. Cel puțin pentru o vreme.

Mai studiez, mai învăț, mai exersez. Va urma.

De la șoferul care urlă în trafic, la vecinul care urlă în toiul nopții, la profesorul care urlă în oră, la copilul care urlă în pauză, la tine care urli. La altcineva. Căutăm pe șoptite soluții pentru viața trăită cu vocea ridicată. De obicei când ne doare gâtul sau când obosim. Adevărul, arareori pur și niciodată simplu, cum ar spune Oscar Wilde, e că ne urlă multe frici pe dinăuntru. Neputința e mai mereu zgomotoasă. Ne uităm la documentare, căutăm mindfulness pe Youtube, pledăm pacifist cu vecinul, cu profesorul, cu copilul.

Nu m-am apucat să scriu despre asta ca să mă alătur corului care arată cu degetul violența nejustificată, deși ea e peste tot – în reclame, la Poștă, la spital, pe stradă, în background-ul nostru cultural, în informația primară, în adolescența din jurul blocului și din curtea școlii, într-un headline, într-o ședință, într-o notă, într-o ușă trântită, într-o durere insuficient mestecată interior. Face și desface ierarhii, convinge copiii să sară pe geam, când nu mai pot de umilință, rupe familii, crește în spatele (prea) multora ca o cocoașă în care se amestecă genetic părinți și bunici. De curând, cineva m-a întrebat cum ar trebui tratat dezechilibrul acesta social care pare mai acut acum, după un an de frici, ca înainte. Apetitul ăsta fantastic de a urla la celălalt. De a-l pălmui metaforic. De a șterge cu el pe jos. De a-l umili. De a-l îndoi. De a-l rupe. Am spus, cu destul de multă convingere, că eu cred în conversațiile publice, la nivel de comunități și micro-comunități, în dezbatere, în punerea subiectului pe tapet în școli, în companii, în librării, peste tot. Cred în trasul de mânecă, în umanizarea instantanee și obligatorie a celui la care urli ca să calmezi o frustrare născută în altă parte. În exercițiul negocierii, al argumentului, al dezechilibrului ostoit nu de timp, ci de cuvinte.

Azi, însă, am văzut o scenă clasică, revelatorie în simplitatea ei. Copilul se împiedică și cade. Se ridică plângând, aleargă la mama care merge cu doi pași în fața lui și o lovește cu jucăria, țipând amcăzutamcăzutamcăzut… E atât de simplu, de fapt. Lovim pentru că ne doare. Nu știm prea bine să vorbim despre durerea asta și atunci o replicăm în celălalt. Mi-am dat seama că știu foarte mulți adulți toddleri.

Așa că poate durerea e conversația socială necesară. Suferința din care proiectăm durere înspre celălalt și, câteodată, înspre noi înșine. Generația mea așa a învățat. Să ia note mari ca să fie iubită și să muncească până cade din picioare ca să fie apreciată. Și, da, cred că e o formă de violență pe care o generație întreagă a întors-o către sine, cu pumni imaginari, până când ne-am îmbolnăvit, am obosit și am urlat la celălalt tot ce nu mai avem putere să urlăm înspre noi înșine. Mă uit la câtă lume se vede într-un film despre traumă și mă sperie un pic . Unde ne plasează asta pe noi, achieverii, workoholicii, extenuații, ipohondrii, defensivii, compulsivii, nehotărâții? Cei care așa am înțeles, că trebuie să fim cuminți și să învățăm bine, să muncim mult și să stăm în banca noastră? Nouă nu prea ni s-a povestit despre odihnă, răsfăț, compasiune (inclusiv pentru sine), identitate definită dincolo de borderouri, cataloage și ambalaj exterior. Așa că poate trebuie să povestim noi. Mai mult. Mai des.

E o lecție foarte grea. E o conversație aproape imposibilă. Și e foarte târziu pentru ea. Dar poate că merită.

Iei jucăria din mâna copilului, îl iei în brațe și-i spui la ureche, de câte ori are el nevoie, îmi pare rău că te doare. Poate că e atât de simplu.

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates