Un interviu despre freelancing, ilustrație, tihnă și cocori

Pe Alexia Udriște o știu de mai mult timp, dar parcă nicicând nu m-am bucurat de imaginația ei atât de diversă cromatic ca în ultimul an, când din ilustrațiile ei s-au furișat bufnițe și au înflorit iriși în laptop-ul meu adesea potopit de tristeți.

Pe paginile ei , care sfârâie de muncă, am găsit mereu un colț cu soare de care m-am bucurat și unde am aruncat ancora atunci când cenușiul din jurul meu a fost dens. Mi-ar fi plăcut mult să stăm de vorbă la o cafea, lucru pe care încă sper că îl vom face curând, într-o lume mai prietenos colorată.

Alexia. Fotografie din arhiva personală

 – În primul rând, trebuie să-ți spun că pentru mine, în perioada asta, a contat fiecare bucățică de frumos, iar site-ul tău e un veritabil sipet cu comori, fapt pentru care îți mulțumesc, din nou, din toată inima. Așa, ca mine, sunt mulți cei cărora le-ai colorat zilele în culori mai frumoase, le-ai strecurat o crenguță sau un animal jucăuș în peisaj. Tu de unde-ți încarci bateriile?

– Uite, pe mine genul ăsta de lucruri mă fac să mă hlizesc la pereți și să-mi încarc un pic bateriile – faptul că oamenii găsesc o gură de aur în munca mea. Îmi vine foarte greu să găsesc resurse pentru asta constant – fiindcă bateriile mele bat spre zero de ceva timp și nu par să-și revină. E o stare latentă în care îmi iau energia din feedback bun, ore petrecute săpând în grădină, pauze de muncă în tihnă cu mine sau jocul cu fiica mea, în zilele în care pot face doar asta. A devenit teribil de obositor să fac tot simultan, așa că profit să-mi reîncarc bateriile oi de câte ori am ocazia să mă concentrez pe un singur lucru: fie el pictat, joc sau împachetarea comenzilor din magazinul online.

Ce înseamnă să fii ilustrator freelancer în pandemie?

-Probabil că dacă vei întreba 30 de ilustratori vei primi 30 de răspunsuri diferite, cum e și normal. Cred că depinde extraordinar de mult de ce fel de ritm ai avut înainte de pandemie. Eu m-am bucurat enorm de perioada stării de urgență, spre exemplu, când cu toată incertitudinea de atunci, m-a lovit un val de tihnă. Zilele astea, cu agitația la cote maxime, mă gândesc uneori cu melancolie la plimbări, la păsările care invadaseră orașul sau la cafelele sorbite printre blocuri. Mi-a priit – atunci. Un an mai târziu, mă văd într-o alergătură continuă. Pentru mine lucrurile nu s-au schimbat foarte mult – am schimbat un pic nota colaborărilor și am început să le filtrez foarte mult, am început să lucrez mai multe proiecte pe care le țineam într-o zonă de wishful thinking și să investesc mai mult decât o făceam înainte în brandul personal. E o mișcare pe care am făcut-o fiindcă mi-o doream și o aveam pe listă, pandemia doar mi-a dat avântul.

Alexia Udriște

Ce a fost cel mai greu, anul trecut?


Anul trecut a fost un an tumultuos pentru toată lumea, însă în cazul meu a fost un hop continuu, fiindcă demarasem pocesul de plecare din București care a fost întârziat considerabil de pandemie. A fost greu să pot să fac față la schimbul de roluri pe care trebuia să mi-l asum de la un minut la altul. Probabil toți părinții care lucrează de acasă știu cât de istovitor este. Dincolo de asta, am început lucrul pe șantier și ne-am mutat într-o casă nouă care mai avea și încă are nevoie de timp. Să fii creativ când ai atât de puțin timp pe care îl poți valorifica este foarte greu. În 2020 am pictat cel mai puțin din ultimii 5 ani, dar am lucrat cel mai mult – fiindcă pe lângă ilustrație a fost nevoie să găsesc timp pentru marketing și managerierea magazinului. Trebuie să recunosc că la finalul lui 2020 m-am simțit complet dovedită și-am intrat într-un soi de disperare. De atunci lucrez zi de zi la a delega mai bine sau a găsit metode mai eficiente de a face lucrurile. Îmi tot vine să spun că ”e greu”, însă e mai mult de atât –  e atât de greu că singura soluție este ca în definitiv să fii mai blând cu tine însuți (iar asta trebuie să recunoaștem cu toții că este cel mai greu!).

Cum lucrezi? De ce ai nevoie ca să fii, cu adevărat, tu, când imaginezi o poveste nouă?


-Ori de câte ori îmi vine vreo idee ajung să o notez undeva. Am o listă luuungă cu concepte pe care vreau să le dezvolt, iar atunci când găsesc momentul oportun e bucuria aia că materialul curge și nu trebuie activ să caut.

Am nevoie de liniște. Am să repet asta la infinit – pentru mine tihna și liniștea sunt dătătoare de inspirație – fiindcă acolo am spațiu să mă adun eu pe mine, eu cu mine. Când mă pun la masa de lucru am cu mine toate plimbările din pădure, toate vrăbiile care se adună lângă casă seara, toate mașinile desenate pentru fiica mea pe orice bucată de hârtie. Cum poți să fii lipsit de inspirație atâta vreme cât ai ochi, urechi, miros? Trebuie un pic de atenție. Acolo intervine tihna – îți trebuie timp să te poți concentra pe fiecare în parte, îți trebuie timp să nu trăiești într-un du-te-vino continuu.

Care au fost cele mai provocatoare proiecte din ultima perioadă?


-E o provocare să faci producție de orice fel, mai ales în pandemie, când lucrurile funcționează de la distanță. Dacă era greu înainte, acum sunt mai multe impedimente. Îmi vine greu să manageriez tot ce ține de magazinul online, de producție și marketing în timp ce creez, în timp ce am o viață în restul timpului. Am continua senzație că sunt sloppy în tot ce fac dincolo de ilustrație, fiindcă nu am suficiente ore în zi pentru a îndeplini toate nevoile corect. Sunt chițibușară, îmi place ca lucrurile să fie făcute bine, iar binele acela nu-i relativ deloc. Mă văd nevoită să îmi accept limitele.

Tea towel by Alexia Udriște

Ce ți-ai fi dorit să poți face și nu ai reușit?


-În 2020 mi-aș fi dorit să călătoresc. Mi-aș fi dorit să avem libertate mai mare de mișcare, însă am scos-o la capăt cumva. Cred că de acum încolo încep să resimt mai tare nevoia asta, de a merge în locuri noi și de a mă simți în siguranță. Nu reușesc să mă simt în siguranță dacă nu-mi știu exact itinerariul, care acum este extrem de limitat, iar asta ia din spontaneitatea pe care o apreciam enorm când venea vorba de plecări.

Te-ai mutat din București. Ai scris despre asta, ne-ai și arătat câte un colț din lumea ta cea nouă. Ce impact a avut mutarea asupra vieții tale creative?


-Țuști, așa a luat-o în sus! Cum e asta, să ieși afară în 2 secunde oricând ai chef, să nu auzi mașini și să respiri aer curat? Am vrut ca timpii în care nu lucrez să se resimtă ca timp liber, iar eu asociez mult libertatea asta cu natura și cu cât mai puțini oameni pe metrul pătrat. Ce e drept, odată cu pandemia am început să apreciez mai mult cafelele băute cu prietenii în jurul unei mese ori un prânz bun mâncat în bistro-ul favorit, ori un concert din Green Hours, ori chiar aglomerația aia din centrul vechi în zilele de vară. Cu toate astea nu cred că va întrece nimic cafeaua băută pe scări sau pe Tilda sărind în bălți, prin ploaie, vara. La finalul primei veri aici știam deja ce oră e după animalele care ieșeau la pășunat. Tu știi ce stare de bine mi-a dat mie să știu că e ora 11 dimineața fiindcă oile intrau la umbră? E o realitate cu care eu sau soțul meu nu am avut contact, fiind amândoi crescuți între blocuri. Mă bucur că pot să trăiesc în ambele lumi.

Ce te-a ajutat, în perioada asta?


Mi-am pus mult resursele în a construi un brand, mă ajută să văd că ia aripi și că munca mea nu e în zadar. Pe mine mă ajută orice progres vizibil, fie că e o mână de var dată în baie, 3 mp de grădină săpată sau un zâmbet de copil bucuros că și-a terminat puzzle-ul de 36 de piese – iar pe plan profesional mă simt împinsă de la spate de fiecare comandă pe care o primesc în magazinul online, dar și de interacțiunile pe care le am cu comunitatea mea din online.

Spune-mi trei lucruri pe care nu le suporți la alții 🙂


Uai, chiar zilele astea trec printr-o situație în care mă lămuresc încă o dată că nu sufăr lipsa de consecvență atunci când vine vorba de oamenii cu care lucrez. Altfel, nu sufăr lipsa de sinceritate și neasumarea (un cuvânt mare, știu).

Ce (alți) ilustratori urmărești și de ce?


O urmăresc cu drag pe Oana Ispir și călătoria ei cu linocut – și-s și tare bucuroasă că am două lucrări la mine acasă. Maria de la Micul Haos îmi e incredibil de dragă, sunt fascinată de munca ei. Mai sunt, n-am să-i enumăr pe toți, dar fiecare are ceva speficic care mă atrage.

Care e cel mai mare clișeu în care ne împotmolim când vine vorba de munca unui artist?


În general, tot ce ține de inspirație. TOT. Oamenii se așteaptă mereu la răspunsuri foarte complicate (mie-mi place să le zic ”pompoase”) și pline de filosofie – care de cele mai multe ori nu există.

Emani fragilitate. Cum ți-ai construit curajul de a merge pe drumul tău?


-Cu fragilitatea înainte, aș zice. Cred că m-am prins devreme, foarte devreme, că nu am nimic de câștigat dacă pretind că sunt mai complicată decât sunt. Am pornit de foarte mică printre oamenii pe care i-am admirat, iar asta mi-a adus oleacă de smerenie. Îmi e însă greu în continuare să-mi găsesc locul. A trebuit să iau devreme frâiele a ceea ce vreau să fac și a ceea ce vreau să cresc în mine, iar asta mi-a dat curaj, dar și tone de îndoieli.

 -Un obicei prost de care încerci să scapi :-). Ai așa ceva?


Am o groază! Unul dintre ele este că sunt dezordonată. Iar aici este un paradox, fiindcă haosul îmi creează agitație, și în niciun caz nu-mi lasă creativitatea să zburde.

Ce vei păstra din toată perioada asta?


-Tihna pe care o învăț. Fac pași de melc, dar simt cum încolțește în mine sămânța asta e tihnei. Dintr-o altă perspectivă o pot vedea și ca pe o lehamite în a mă mai lăsa purtată de probleme care, în fond, nu-mi aparțin – dar astea sunt exerciții pe care le fac eu cu mine. Odată cu pandemia am început să simt o disperare de a învăța să trăiesc pe mai multe planuri, nu doar secvențial, printre muncă și proiecte.

Trebuie să pictezi ceva numai pentru tine. Ce cadou îți faci?

Visez de jumătate de an să pictez niște cocori pe o dimensiune de 100cmx50cm. Ăla o să fie cadoul meu pentru când voi avea timp. Tot ce știu e că va mai dura un pic.

Pentru mine, nu există analgezic cum e scrisul. Dacă timpul pentru scris s-ar administra în pastile, aș lua cu pumnul. Zilnic. Știu, your ultimate junkie. Nu degeaba, când lumea mă strânge, îmi imaginez că scriu. Lucru pe care, așa cum cred că am mai mărturisit pe-aici, îl fac rar, din lipsă de vlagă. Unul din cele mai întristătoare lucruri, când obosești, e că, dacă ai o oră a ta, o cam zaci, după care nu faci decât să regreți zăcutul.

Iar oboseala cea mai mare, din ce citesc și aud și la alții, vine din lipsa unui orizont de așteptare bine definit, a posibilității de proiecție, a planurilor făcute măcar pe termen mediu. Probabil că una din probele de foc ale pandemiei a fost testarea constantă a adaptabilității fiecăruia dintre noi. Cum o să te descurci săptămâna asta? Cum faci cu deadline-urile, cumpărăturile, vria casnică, deriva școlară și trăitul relativ monahal, cu alți oameni văzuți mai degrabă pe ecrane decât în carne și oase? Faci, până la urmă. Atât că-ți consumi mai repede bateriile și, la finalul zilei, ești varianta epuizată a celui sau celei care ai fost. Într-un fel, lumea asta, prin care navigăm cu frâna de mână trasă, e invadată de o durere cronică, ținută la limita suportabilității de strategii individuale mai șubrede sau mai elaborate, pe care ne străduim din răsputeri să le menținem funcționale.

Acum, că e frumos afară și, ocazional, chiar și în București miroase a verde inclusiv prin FFP-uri, se creează, vrând, nevrând, și contratimpul acesta frustrant cu ce ai putea și ce poți, de fapt, să faci. Azi, pe când spălam vasele și mă bucuram de geamul larg deschis al sufrageriei, m-am trezit revizitând mental o imagine aproximativ similară, cu prieteni așezați turcește pe covor, ronțăind felii crocante de conversație împărțită până-n miez de noapte. Mais où sont les neiges… Ce doare nu e imaginea în sine, ci faptul că nu ai idee când și dacă va putea fi recreată, într-un viitor minimal previzibil. Pendularea între optimism și pesimism variază în funcție de statisticile zilei și e, ea însăși, un soi de uzură constantă, o stare abrazivă emoțional, de care te scuturi greu. Cum? De obicei, prin rutină bună.

Sigur că fiecare își are lista lui de lucruri care-l țin pe linia de plutire. Pentru mine, ingredientul principal rămâne ludicul. Că e concret, exersat cu piese de Lego pe covor, la patru mâini, regizoral, într-o pagină de care nu am niciodată timp, complice, când imaginez scenarii de vacanță pe care le prezint drept realizabile și le simt undeva, între utopic și distopic, el rămâne bagheta mea de Prospero. Fără ea, sunt un biet Caliban în ochiul furtunii. Nici cu ea nu sunt chiar Ahab, dar, măcar, mă mențin la suprafață.

Ceea ce poate că e tot ce contează acum. O porție de paste așezată cu fast în farfurie, ca la restaurant. O plimbare neașteptată și un pom pe care nu-l știai, înflorit aproape nevrotic. Ideea că te ține cineva de mână când te împiedici. Un film vechi, la fel de bun după atâția ani. O rochie nouă. Poate că vei avea, cândva, nu se știe când, unde să o porți. Toate astea contează. Am tot văzut asemenea liste, toate atât de pline de nevoia asta atavică de vitalitate, de viață pe care s-o trăiești, nu care te trăiește ea pe tine. Dincolo de toate aceste lucruri, variabile ale identității noastre exersate în gesturi mici care ne încarcă bateriile, cred că stă nevoia aceasta extraordinară de a inventa, în continuare, o gramatică a fericirii în vremuri nefericite. E foarte ușor să-i spui cuiva să se bucure de faptul că e viu, sănătos și funcțional. E mult mai greu să o faci. Cum mi-a spus cândva cineva, cine se bucură că trage aer în piept? Ei bine, redescoperirea acestor mici privilegii pare să fie o plasă de siguranță. În lipsa ei, ne cam facem cioburi. Citeam undeva că, atunci când Diaghilev a pus în scenă Cleopatra, la Londra, în 1918, Léonide Massine era terorizat de ideea că s-ar putea îmbolnăvi de gripa care se întindea prin Europa. Teama ucidea lent în el dansul și tot ce fusese cândva plăcere pură se transforma în crispare. Massine s-a încăpățânat să danseze pentru public, stăpânit de groază, terorizat de frigul din sală, de posibila contaminare, de orice mușchi care-i vibra dureros, până când portarul teatrului a murit de gripă. Cumva moartea asta, a plăcerii, a firescului exersării unui talent, mi s-a părut infinit de tristă. Distanța dintre curaj și grotesc e, uneori, o linie fină, pe marginea căreia e, într-adevăr, extrem de frig.

Așa că, până când scena va fi posibilă, ne rămâne dansul din sufragerie. Pe iarbă, cu picioarele goale. Pe o plajă pustie. Într-o fărâmă de poieniță. Într-un colț al propriei minți. Evident, din punctul meu de vedere. Moartea trăirii autentice de dragul vitejiei exhibate nu m-a pasionat niciodată. Și cred, în continuare, că lucrurile prin care te definești sunt ancora ta în lumea viilor. Resortul intim al ființei tale. Pastila necesară, care camuflează durerea. Pentru că nimeni nu știe dacă și când va trece. Încă. Important, deocamdată, e să putem deschide fereastra. Să ne putem uita spre mâine, cu cicatricea lui ieri încă atât de proaspătă, și să ținem durerea sub control. Cât se poate.

Știu că e un an de. Că suntem toți obosiți. Zgâlțâiți. Tracasați. În așteptarea unei primăveri care nu mai vine. Și eu sunt. Poate (și) de asta m-am gândit să încerc să fac, periodic, o listă de zece lucruri bune. Unde zece e un ideal. Practic… sper să trec de cinci. Nu m-am gândit la lucruri mari, ci la lucruri mici, din cele care construiesc un orizont ceva mai solar. Interior și exterior. Sigur, sunt zece lucruri subiective, dar sper ca exercițiul, în sine, să fie unul bun. Și, sigur, sunt curioasă cum arată listele voastre, dacă veți dori să împărțiți un pic de culoare în primăvara asta cam posacă.

Marc-Olivier Jodoin pentru Unsplash
  1. Am văzut zilele astea, într-un moment când aveam multe griji pe cap, o filmare rară cu o pisică sălbatică în Apuseni. Eu am găsit-o, inițial, pe Mediafax. Era în ea așa o vrajă netulburată de furtunile lumii noastre că mi-a dat un soi de liniște. Câteodată e nevoie doar de atât, de câteva secunde de frumusețe înainte să te întorci la război.

2. Pozele oamenilor care se vaccinează. Speranța din ele. Fericirea celor apropiați, care-i văd pe ai lor dragi dincolo de linia frontului. M-am bucurat pentru fiecare dintre ei. E mai ușor să-ți duci așteptarea ta când te bucuri pentru alții. Pentru fiecare om care o să fie bine.

CDC, Unsplash

3. La noi weekend-urile sunt cu desert și ăsta a fost cu înghețată (visez la ea cam de… miercuri). Un pont: lămâie și fistic de la Velocita.

4. Lista mea de cărți crește. O să fac un articol separat, că e prea lungă, dar deocamdată nu vă spun decât Didion (Anansi, Pandora M), Gillham (Corint Fiction), MacFarlane (Polirom), Forgách (Anansi, Pandora M), Kargar (Corint, în pregătire), Mitchell (Humanitas Fiction). O să am ce face de Paști. Revin, garantat, cu detalii. Îmi e dor să scriu o cronică lungă, despre un text care a rămas cu mine.

5. Și fiindcă tot vorbim de liste, cred că o să fac o listă și poate și o serie de interviuri cu ilustratori români: Ana Alfianu, Alexia Udriște, Mihaela Paraschivu, Cristiana Radu, Ioana Petre fac așa niște minuni că ți se duc automat colțurile gurii spre urechi când dai peste ele. Ar trebui să o facem mai des, mai mulți. E terapeutic.

Inimă de la Ioana Petre

6. Spencer Tracy, în scena finală din Ghici cine vine la cină, 1967. El spune un monolog interminabil, Hepburn joacă din ochi. Tracy a murit la șaptespreze zile după ce a terminat filmările. După ce i-a spus Christinei din film cât de mult a iubit-o. Și Christina a plâns pe sub genele lui Hepburn. Nu voi fi văzut niciodată filmul ăsta, un pic siropos, un pic magistral, de suficient de multe ori. ”And if it’s half of what we felt, that’s everything”.

7. Știu că toată lumea e înnebunită acum cu Meghan și Harry (sau Haz, cum înțeleg că i se spune), Daily Mail, Piers Morgan, God Save the Queen și Oprah, dar inima mea bate în altă parte. La National History Museum e o minune de expoziție care se poate vedea online, pentru copii mari și mici: Fantastic Beasts: The Wonders of Nature. E adevărat, nu am s-o văd fizic, ceea ce mi-ar fi plăcut la nebunie, dar visez la ea cu conștiinciozitate. E o colaborare Google Arts &Culture, NHM London, Warner Brothers și J.K. Rowling. Lumos, ce să zic…

8. În toată nenorocirea, mie mi se pare un lucru bun că se nuanțează, în spațiul public, conversația despre muncă. Se fac liste (alte liste) cu ce se poate păstra, ce se poate adapta, ce se poate flexibiliza, ce se poate regândi. După un an de lucrat online, iată că nu biroul, ci omul face job-ul. Faptul că există conversația aceasta va schimba radical felul în care ne raportăm la programe, ședințe, reconversii și, în general, la resursa umană. Ceea ce e bine. Se demontează rigidități care costau bani și generau timpi morți. Intuiția mea e ca această conversație va avea în centrul ei întrebarea ”Cum ești tu mai productiv?”. Nu va mai fi despre pontaj de la 9 la 17, ci despre ce poți să faci de la 9 la 17. Concret.

9. Tuturor ne e dor, foarte dor de librăriile fizice. Dar, când nu le pot vizita, fac ce fac și ajung pe enbook.ro, sau pe anticexlibris.ro. Construiesc coșuri peste coșuri de minuni. Și… păcătuiesc, de câte ori pot.

10. Pe 10 nu l-am găsit. M-am căznit un pic, dar nu am dat de el. Ceea ce nu e neapărat rău. Dar e weekend, suntem împreună, uite că reușesc să și scriu ceva… Și azi a fost, totuși, mai puțin frig ca ieri. Eu am ratat cum a rămas anul ăsta cu Punxsutawney Phil, așa că sper la mai bine. Poate că ăsta e al zecelea lucru. Un strop în plus de speranță în ceașca de vești rele. Cine știe…

Pentru că ideea mea de primăvară vine cu un pic de răsfăț la pachet și pentru că răsfățul include evadare ficțională, am ales câteva cărți de citit, parcurs, răsfoit la început de martie. Pe unele le-am citit, altele sunt pe lista mea și abia aștept să ajung la ele.

Foto: Marius Constantinescu
  1. O să încep cu #wishfulthinking, și anume cu Hamnet, cartea pentru care Maggie O’Farrell a câștigat Women’s Prize for Fiction în 2020, o nouă bijuterie a colecției Anansi de la Pandora M. O tragedie shakespeariană în interiorul familiei lui Shakespeare, o pandemie, un fiu concret și imaginar deopotrivă. Abia aștept să ajung la ea, nu doar pentru că Shakespeare e slăbiciunea mea dintotdeauna, ci și pentru că O’Farrell pare o autoare absolut fascinantă, care cartografiază un teritoriu cu atât de mulți sori negri încât era, cumva, nevoie de lună și de toate stelele din poveste… O las pe ea să vă spună mai multe, într-o înregistrare care mie, una, mi-a luminat dimineața.
Maggie O’Farrell, despre Hamnet

2. Voi continua cu o carte care mă entuziasmează, pentru că e despre Marco Polo și corăbii vikinge, despre explorare ca formă de supraviețuire și despre tehnologie ca poezie a supraviețuirii. Am tot vorbit despre volumul lui Andrew Rader, Departe de lumea cunoscută, Editura Corint, colecția Corint Future, pentru că realmente mi se pare fabuloasă în efortul ei de a demonta clișee, de a ne duce departe, mai departe decât știam că putem merge, tocmai pentru a ne arăta cât de aproape suntem, în fapt, unii de alții. Las aici înregistrarea interviului meu cu Andrew, cu și despre care puteți citi, de altfel și aici.

3. Cumva în ton cu luna asta e Confesiunea lui Jessie Burton, de la Humanitas Fiction. Alfred Hickling, de la The Guradian, a spus despre ea că e un triumf. La mine e tot pe lista cu #wishfulthinking, așa că aștept cu nerăbdare primul weekend mai relaxat și, eventual, mai cu soare ca să parcurg în liniște volumul ăsta despre literatură, maternitate, depresie și nevoia constantă, intimă a scriitorului de alteritate, de spații imaginare, în care să construiască lumi cu pereți străvezii.

4. La capitolul cărți care se văd pe Netflix :-), cred că Vești din lumea întreagă, de Paulette Jiles, Corint Fiction, o să vă țină și în pagină, și în fața laptop-ului, pentru că e, dincolo de osatura de western, arheologia delicată a unei relații în care există și traumă, și tandrețe redescoperită, și familie, în sensul larg al celor care ne iubesc, ne apără și ne călăuzesc spre mai bine, uneori în ciuda îndărătniciilor și șontâcăielilor noastre. Dincolo de asta, e despre cum citim lumea. Și despre cum ne e citită :-).

5. La mine acasă Dragonii sunt la mare preț, așa că, trecând într-o ligă mai mică, trebuie să vă spun că Dragonul 32, imaginat de Victoria Pătrașcu, a ajuns și la mine, cu ilustrațiile de vis ale Mihaelei Paraschivu cu tot. Ce minune e cartea asta! Și ce frumos, cald, apropiat se vede orașul de la înălțimea lui Teo. Sunt foarte fericită că o cunosc pe mama ei, în mod clar una din cele mai fermecătoare și generoase povestitoare din câte știu. Cartea a apărut la Editura Cartea Copiilor și aseară ne-a oprit un pic timpul în loc, lucru care a ajuns să-mi fie prețios dincolo de orice cuvânt aș putea rătăci în ochii unui dragon hâtru și blănos, cam ca Falkor cel din Povestea fără sfârșit a lui Michael Ende.

Maria, eu și Heels, cel mai proaspăt dragon (de pluș) care citește cu noi

6. Tot pentru copii, până ajungem la lista Mariei (am promis că fiecare pachet cu cărți va avea și recomandări de la ea, special pentru cititorii mai mici, și mă țin de cuvânt :-), alegerile mele sunt Un an haihui, de la Arthur, De Richard Peck, carte câștigătoare a Medaliei Newbery. E o poveste cu o bunică absolut grozavă, mai multe vânători de vulpi și încă și mai multe plăcinte cu dovleac. Noi am pus-o deja pe raftul de must read. Cealaltă e o vrajă clasică, și anume Grădina secretă de Frances Hodgson Burnett, Corint Junior. Neapărat de văzut și filmul, cu Colin Firth și Julie Walters, în regia superbă a lui Marc Munden. Cartea e despre o fetiță care ajunge din India copilăriei în Anglia natală, numai pentru a dezlega tainele unei lumi ascunse, interzise, făurite din trandafiri cățărători, păsări fantastice și secrete care se cer scoase din sipetele lor prăfuite. Și, deși mie îmi plac ciulinii mult, am păstrat versurile astea două, care mi-au vorbit despre grădinile interioare și felul în care ne fac ele să înflorim.

”Acolo unde îngrijești un trandafir, copile,

Ciulinii nu au ce căuta.”

7. În sfârșit, alegerile Mariei, pentru cititorii mici și părinții lor. Asta pentru că eu cred în cititul împreună. E cel mai frumos Mărțișor 🙂

Durerile se trăiesc. Mie pe cele mari mi-a fost mereu foarte greu să le pun în cuvinte. Acum, aproape imposibil.

Viața ei a fost, însă, una publică și sărbătorirea ei are imagini și cuvinte pe care vrem să le păstrăm mereu aproape, să le facem să sune, să nu se piardă.

Luminița Constantinescu, 1992

Aseară am stat lipiți de radio, ascultând emisiunea pe care Luminița Arvunescu i-a dedicat-o la Radio România Muzical. M-am gândit că aș vrea să păstrez cuvintele acestea, pentru noi, pentru Maria când va fi mai mare, pentru toți cei care au cunoscut-o, pentru cei care, poate, o vor cunoaște și prin intermediul lor. La fel, acum patru zile, pe 24 februarie, când ar fi fost ziua ei, ne-am uitat la mănunchiul de înregistrări atât de calde pe care artiști și prieteni din toată lumea i le-au trimis și pe care Valentina Băințan le-a strâns într-o emisiune-omagiu.

Pentru toată lumea ea este Luminița Constantinescu. Pentru Marius e MAMA. Pentru mine e Dada, pentru că așa i-a spus fetița noastră.

Textele acestea, difuzate ieri, în varianta lor audio, la Radio România Muzical, sunt pentru ea.

Gânduri despre mama

De cele mai multe ori când vorbim despre cineva, o facem povestindu-l pe acel om, culegând episod după episod care să îl aibă ca protagonist. În felul acesta, îl oferim celorlalți mai convingător decât dacă i-am spune numele și am pune o coadă de adjective după. Eu, când vorbesc despre mama, mă pierd în astfel de povești, cioburi disparate care îi creează portretul. Unele împărțite cu toată lumea, altele doar ale mele.

Mama mea este un personaj. Am avut, timp de doi ani, la TVR Cultural, o emisiune numită chiar așa: Profil, Poveste, Personaj. Mama ar fi ilustrat cu excelență această triadă de P-uri. În mod excepțional, i-aș mai fi adăugat unul. P de la Pasiune. Dacă este un cuvânt care o definește, acesta este. Voi reveni.

Profil drept. Nu mai sta cocoșat! mi-a spus o viață întreagă. Trage umerii în spate. Poate mai mult decât pe frumusețe, mama a pus preț pe ținută. Mereu dreaptă, distinsă, pusă la punct. Ca ea ne voia pe toți ceilalți din jurul ei. Să fim cât mai aproape de cea mai bună versiune a noastră și, mai ales, să fim noi înșine. Să fim originali și personali chiar și în felul în care arătăm. De altfel, inclusiv bărbații care îi plăceau, cu o singură mare excepție (tata, un bărbat răvășitor de frumos în tinerețe) nu aveau fizionomii și corpuri perfecte, ci erau, cu adevărat, interesanți: Gregory Peck, bunăoară.

Poveste. Povești, mai bine zis. Episoadele despre care vorbeam mai devreme. Mi-aduc aminte, de exemplu, dimineața zilei concertului lui Placido Domingo la București, în 1994. Mama fusese cu echipele TVR la aeroport, apoi se întorsese noaptea în televiziune să monteze imaginile. Dimineața aceea, devreme, pleca iar. Undeva, între somn și veghe, o auzeam foșnind discret prin casă, dar o auzeam exact în aceleași momente la Radio Contact, companionul trezirilor mele, dând un interviu despre marele eveniment muzical. Mi se părea foarte ciudat să fiu cu mama în casă, la distanță de o ușă și să o aud în același moment la radio.

Prima și singura ședință cu părinții la care a participat în viața mea de licean. Clasa a noua, trimestrul I. A venit direct de la o filmare, machiată pentru ecran, purtând un pardesiu de mătase cenușă de trandafiri și răspândind efluvii de Magie Noire. Superbă. Când a intrat pe ușa școlii, lumea a amuțit. Am tot povestit istoria asta și doar eu pare că o mai țin minte.

Mi-amintesc când Jurnalul Național a decretat-o omul zilei și i-a pus fotografia pe o pagină întreagă. Reușise să îl aducă pe Sherrill Milnes pentru un concert la radio în beneficiul bolnavilor de hepatita C. Evident, un concert Vă place opera, titlul cu care se confundă și astăzi, la aproape 40 de ani de la începuturile lui.

Mi-amintesc, a propos de ele, atâtea seri și nopți în care își scria textele. Mereu la masa din bucătărie, mereu citindu-le cu voce tare, o dată, de două ori, de câte ori era nevoie, până când curgeau. Ce se învață în radio rămâne o viață cu tine.

Când a venit Luciano Pavarotti la București – un alt eveniment în a cărui existență a avut un cuvânt decisiv de spus -, când noi toți ne-am bulucit afară să vedem eclipsa, ea a rămas singură în grupul de montaj, lucrând. Imaginile trebuiau să intre pe post în seara aceea.

Când a articulat emisiuni, recitaluri, concerte pentru Eugenia Moldoveanu, Viorica Cortez, Leontina Văduva, Angela Gheorghiu, Lucia Stănescu, Nelly Miricioiu, Nicolae Herlea, Ludovic Spiess, George Petean, Ruxandra Donose, Marina Krilovici, dăruindu-se fiecăruia (și încă atâtora!) ca și când nu mai exista, în acel moment, niciun alt interpret de operă pe lume. Ca și când fascinația operei începea și se termina cu solistul respectiv.

Prima dată când a fost (singură, prin ce minune, oare?) în Capela Sixtină. Finalul Galei pentru România de la Staatsoper Viena în 1990. Un concert de orgă la Notre Dame. Când și-a ținut pentru prima dată în brațe nepoata. Cele patru momente despre care spune mereu că timpul s-a oprit în loc și nu a mai existat decât suflet.

Personaj. Mama este un personaj. Unul descris, definit și dominat de cuvântul pe care l-am menționat mai devreme: pasiunea. Pasiunea a fost combustibilul care a alimentat vulcanul pe care mama l-a ținut mereu aprins înăuntrul ei. Pasiunea pentru muzică, pentru operă, pentru protagoniștii ei. Pasiunea pentru profesie, la care nu a făcut niciodată vreun rabat, căreia i-a dat toate resursele și care i-a dat, la rândul ei, un statut construit pe admirație, respect și, adesea, iubire. Pasiunea pentru frumos, în toate declinările lui: de la un buchet de frezii (florile ei dintotdeauna, pentru că apar acum, în preajma zilei ei de naștere), la o carte, un platou cu fructe de mare, o plimbare pe Canal Grande, în Jardin du Luxembourg sau doar în Cișmigiu. Nu neapărat prin magazine, pentru că, dacă mama a urât ceva, a fost ceea ce pentru multe alte femei echivalează cu Paradisul: mersul prin magazine. Pasiunea pentru oameni. Mama s-a indrăgostit repede, statornic și cu rezerve de afecțiune nețărmurite pentru mulți oameni. Pasiunea pentru a trăi, pentru a se bucura, pentru a împărți bucuria cu alții. Sau, cum îmi tot spun mie în ultima vreme, pasiunea de a-și face senin pe dinăuntru pentru a împărți senin în jur.

Mama. Profil, poveste, personaj, pasiune. Mama nu a fost niciodată un timp al trecutului. Mama este. Mereu.  

Când mama e extaziată de cineva – cântăreț, dirijor, actor, scriitor, oricine reușește s-o emoționeze până la lacrimi, mai devreme sau mai târziu spune: Ferice de mama lui!

Azi este rândul meu să spun: ferice de mine cu o asemenea mamă.

Marius

Înregistrări difuzate în premieră pe 24 februarie la TVR3, într-o emisiune-omagiu semnată de Valentina Băințan

Pentru Dada

Nu e un om ușor de mutat în cuvinte. Și spun nu este pentru că toate ale ei sunt și vor fi mereu cu noi și parte din noi. Așa că nu pot vorbi decât despre cum este, în continuare, pentru noi – un om incandescent de vital, posesoarea unui râs contagios, mare maestră ticluitoare de răsfăț, pentru toți cei dragi ai ei, care se întâmplă să fie și ai mei.

Nu-mi pot rămâne decât la prezent pasiunea ei pentru muzică și entuziasmul pentru frezii, plăcerea călătoriei, șarjele conversaționale, inflexiunile vocii ei sunând dintr-un difuzor sau din mijlocul sufrageriei, umplând spațiul, luându-l în stăpânire, amprentându-l cu melanjul acela propriu ei de siguranță și emoție. Știu, în continuare, că favorizează culoarea și că îi place să-și poarte eșarfele pe umăr, că îi plac parfumurile, că îi este indiferentă ciocolata, că ne iubește pe noi.  O aud povestindu-mi despre Coasta amalfitană, despre spectacole de legendă sau despre copilăria ei cu aceeași vervă melodioasă, care încălzea camera și o făcea să sune a șampanie. O văd pregătind cafea numai pentru noi două și având mereu în plan o variantă dietetică de desert, numai pentru mine. Mă trezesc traducând realitatea în lucruri care i-ar plăcea și lucruri care nu i-ar plăcea, o văd la geam, când plecam de la ea sau pe Strada Poștei, urmărind, cot la cot cu mine, o fetiță foarte mică, în rochiță albastră, care ne scosese la plimbare de ziua ei. O aud plângându-se, ca toate mamele, de nu știu ce fel de mâncare pe care ea îl considera problematic și care, evident, îi ieșise impecabil. Sau fredonând, după spectacol, în seri foarte calde, când plecam împreună de la Operă sau de la Sala Palatului.

 Mă aștept să mă sune într-o zi, în orice zi, să facem planuri. Orice fel de planuri. Să-mi recenzeze ca la carte un eveniment. Să mă întrebe, așa, ce fac, cum fac, cum îmi e. Să o întreb și eu. Să râdem de ceva mic și lipsit de importanță.

Cred că aceasta e una din lecțiile cele mai mari pe care le-am învățat de la ea. Puterea de a te bucura cu toate bateriile încărcate de lucruri mari și mici deopotrivă și de a nu face economie de zâmbet. Ea nu făcea. A zâmbit mereu mult, într-o lume din ce în ce mai încruntată.

Îmi e greu să vorbesc despre ea. Îmi e greu să scriu. Îmi e imposibil să o așez la trecut. Nu e acolo locul ei. Nici nu o să fie vreodată. Unii oameni nu încap deloc în cuvinte. Prezența lor e făcută din atâtea nuanțe, gesturi și momente încât dansează lejer pe deasupra oricărui paragraf. Iar ea așa este – în continuare, pentru mine: tonică, solară și intensă. O forță a naturii. O orchestră întreagă de sentimente și stări care o construiau aproape muzical.

Poate cel mai greu și mai important lucru care trebuie spus despre ea este că ne-a iubit mult și că a fost iubită mult. Că este iubită. Mult. În continuare.

Ioana

Note, idei și un fragment în avanpremieră

Da, Evaristo. Recomandată de Shafak, apreciată de Obama. Câștigătoarea Booker-ului pe 2019, împărțit cu Atwood. Fată, femeie, alta urmează să apară în limba română la Editura Corint și, da, am tras cu ochiul în interior și mă bucur să împărțim azi o felie de proză contemporană din cele care nu rămân niciodată fără ecou.

Evaristo predă Creative Writing la Brunel University London, amestecă în scrierile ei versuri, teritorii ale romanului sau ale prozei scurte, spații și epoci, idei și transgresări întodeauna spectaculoase atât ca substanță, cât și ca melanj formal. Scrie pentru Guardian, Times Literary Supplement,  TimesVogueHarper’s Bazaar și Conde Nast Traveller. E contestată, adulată, blamată, citată, deconstruită și din ce în ce mai greu de ignorat. Când a murit Toni Morrison, Evaristo a făcut parte dintre cei care au omagiat-o, alături de Ben Okri, Aminatta Forna, Chimamanda Ngozi Adichie sau Salman Rushdie. A ținut să remarce, însă, că realitatea femeilor afro-americane, în jurul cărora se construiește proza lui Morrison, nu e aceeași cu cea a femeilor care trăiesc în interiorul stereotipului rasial în Marea Britanie.

Aceasta din urmă e lumea din Fată, femeie, alta, cartea pentru care Evaristo a luat Booker și din care las aici un fragment în avanpremieră, de trecut cu încredere la capitolul gourmet reading.

Bernardine Evaristo
Credit foto: Jennie Scott

Yazz

se născuse cu nouăsprezece ani în urmă în bazinul de naștere din sufrageria luminată

cu lumânări a Ammei

înconjurată de miros de tămâie, în sunetul valurilor mării, cu o doică și o moașă, Shirley și Roland – minunatul ei prieten care acceptase să fie tatăl copilului atunci când moartea părinților îi declanșase Ammei o stare contemplativă mistuitoare şi fără precedent

din fericire pentru ea, Roland, de cinci ani partenerul lui Kenny, se gândea și el să devină părinte

o lua pe Yazz la el o dată la două weekenduri, după cum conveniseră, lucru pe care Amma îl regretase când observase că îi era dor de bebeluş în loc să se simtă extraordinar de liberă de vineri după-amiaza până duminică seara

Yazz era miracolul pe care nu crezuse niciodată că și-l va dori, iar a avea un copil o împlinea cu adevărat, lucru pe care îl mărturisea rareori pentru că părea cumva mai anti-feminist

Yazz avea să fie experimentul ei contracultural

o alăpta ​​oriunde se întâmpla să se afle și nu-i păsa cine se simţea ofensat de nevoia unei mame de a-și hrăni copilul

o lua peste tot, legată la spatele ei sau în față, într-un marsupiu, o aşeza într-un colț al sălilor de repetiție sau pe masă, la reuniuni

o lua cu ea în turneu, în trenuri și avioane, într-un landou care semăna mai mult cu o geantă tip „carry all”, o dată aproape trimiţând-o prin scanerul de securitate al aeroportului, implorând apoi personalul să nu o aresteze din această cauză

înfiinţase șapte posturi de naşe și două de nași

pentru a se asigura că va avea o rezervă de babysitteri atunci când copilul nu va mai fi atât de docil și de portabil

lui Yazz i se permitea să poarte tot ce îi plăcea, atât timp cât nu se punea în pericol pe ea însăşi sau propria sănătate

voia ca ea să-şi exprime propria personalitate înainte ca „ei” să încerce să strivească spiritul liber al copilului prin înregimentarea opresivă în sistemul de educație

are o fotografie cu fiica ei mergând pe stradă cu o platoşă din plastic a armatei romane peste un tutu portocaliu, aripi albe de zână, o pereche de pantaloni scurți galbeni peste colanţii cu dungi roșii și albe, o încălțăminte diferită pe fiecare picior (o sanda și o cizmă de cauciuc), buzele, obrajii și fruntea mâzgălite cu ruj (o fază prin care trecea în perioada aceea) și părul legat în diverse mănunchiuri, cu păpuși miniaturale atârnând la capete

Amma ignorase privirile compătimitoare sau critice ale trecătorilor şi ale mamelor cu minte obtuză de la locul de joacă sau de la grădiniţă

Yazz nu fusese niciodată redusă la tăcere pentru că spunea ce gândea, deși i se interzisese să înjure pentru că trebuia să-și dezvolte vocabularul

(Yazz, spune că Marissa ţi se pare dezagreabilă sau antipatică în loc să o
descrii ca pe un fund puturos cu o faţă de rahat)

și cu toate că nu obținea întotdeauna ce voia, dacă aducea argumente suficient de solide, atunci avea o șansă

Amma și-a dorit ca fiica ei să fie liberă, feministă și puternică

mai târziu, a dus-o la cursuri de dezvoltare personală pentru copii ca să capete încrederea și elocvenţa necesare pentru a reuși în orice împrejurare

mare greșeală

Mami, îi spusese Yazz la paisprezece ani, când trăgea sforile să meargă la Festivalul de muzică de la Reading cu prietenii ei, ar fi în detrimentul dezvoltării mele juvenile dacă mi-ai restricționa activitățile în această etapă esenţială a călătoriei mele în direcţia devenirii unei minţi independente și a adultului pe deplin dezvoltat care te aștepți să fiu, adică tu chiar vrei să mă revolt împotriva regulilor tale demodate fugind departe de siguranța casei, ca să trăiesc pe străzi și să trebuiască să recurg la prostituție pentru a supraviețui, după care să urmeze dependența de droguri, infracţiuni, anorexie și relații abuzive cu exploatatori ticăloși de două ori mai vârstnici decât mine, înainte de moartea mea prematură într-o casă de drogaţi?

Amma s-a frământat tot weekendul în care fetița ei a fost plecată

bărbații adulți puseseră ochii pe fiica ei încă înainte de pubertate

sunt mult mai mulți pedofili pe afară decât își dau oamenii seama

un an mai târziu, Yazz o numea o feminazi când era pe cale să plece la o petrecere, iar Amma îndrăznea să-i sugereze să-și coboare fusta, să-şi scurteze tocurile și să-şi mai ridice decolteul bluzei, astfel încât să-i fie acoperită măcar 30%  din masa corporală, spre deosebire de cei 20% din prezent după o apreciere decentă

ca să nu mai vorbim despre IUBITUL, zărit în trecere atunci când o aducea acasă cu mașina

în momentul în care Yazz intra pe ușă, Amma aștepta pe hol să-i pună genul de întrebări inofensive pe care le-ar pune orice părinte

cine este el și cu ce se ocupă? sperând ca Yazz să-i spună că băiatul era la colegiu, adică, pe atunci, un elev relativ inofensiv

Yazz i-a răspuns cu o insolență seacă: Mami, este un psihopat de treizeci de ani care răpește femeile vulnerabile și le încuie într-o pivniță săptămâni în şir, timp în care îşi face mendrele cu ele, înainte de a le ciopârţi în bucăți și a le vârî în congelator pentru tocanele din sezonul rece

înainte de a urca dansând la etaj în camera ei, lăsând în urmă un iz de „iarbă”

iar copilul pe care îl crescuse pentru a fi o feministă, nu se mai denumea în felul acesta pe sine în ultima vreme

feminismul este ca şi când ai urma turma, îi spusese Yazz, ca să fiu sinceră, chiar şi să fii femeie este demodat zilele astea, la uni a fost invitată o activistă non-binară, Morgan Malenga este numele ei, care mi-a deschis ochii, cred că vom fi cu toții non-binari în viitor, nici bărbat, nici femeie, care sunt oricum interpretări sexuate, ceea ce înseamnă că politica ta  feministă, Mami, va deveni redundantă și, apropo de asta, eu sunt umanitaristă, care se situează pe un plan mult superior feminismului

ai măcar idee ce înseamnă asta?

acum, când este plecată la universitate, Ammei îi este dor de fiica ei

nu şi de șarpele duşmănos care i se strecoară pe limbă pentru a-și răni mama, pentru că în lumea lui Yazz numai tinerii au sentimente

dar îi lipsește acea Yazz care mişună prin casă

care intră grăbită, de parcă un uragan tocmai ar fi aruncat-o în cameră – unde mi-e geanta/telefonul/abonamentul de autobuz/cărțile/biletul/capul?

zgomotul de fond familiar când este acasă, clicul ușii de la baie când este ea înăuntru, chiar dacă nu sunt decât ele două în casă, un obicei care a debutat la pubertate şi pe care Amma îl găsește jignitor

cele fix zece scrâșnete ale râşniţei de piper peste supa de roşii sau de ciuperci (la conservă!), pe care le preferă supelor minunate pregătite de Amma acasă

murmurul muzicii și al sporovăielii de la radio care se aud din dormitorul ei dimineața

silueta fiicei ei ghemuită pe canapea sub o pilotă în camera de zi sâmbăta, uitându-se la TV până când este gata să iasă în oraş la miezul nopții

Amma nu poate decât să-şi amintească faptul că și ea obişnuia să iasă târziu și să se întoarcă acasă cu primul autobuz de dimineață

casa respiră diferit atunci când Yazz nu este acolo

așteptând ca ea să se întoarcă și să facă un pic de zgomot și de dezordine

speră că după universitate se va întoarce acasă

în prezent cei mai mulţi dintre ei se întorc, nu-i așa?

nu-și pot permite să procedeze altfel

Yazz poate rămâne acasă pentru totdeauna

serios vorbind.


Notă: Acest fragment reprezintă o avanpremieră a volumului Fată, femeie, alta, de Bernardine Evaristo, aflat în pregătire la Editura Corint.

Cronica unui dezastru texan cu pisici, avocați, spectatori și un videofilter

Da, și eu am râs. Cu șapte guri. E o perioadă mizerabilă și orice prostioară cu potențial de sitcom îți scoate, cumva, creierul din priză. Pune durerile în stand by. Așa că, atunci când îți vine să râzi, râzi. Intens. Cu toți dinții.

Tot internetul a râs, epuizat de toate lunile astea seismice emoțional, de disperarea avocatului captiv în infamul kitten filter, de benevolența judecătorului chitit să-și lumineze confratele în complicatele ițe ale Zoom-ului nărăvaș, de posibila scenă de familie ușor de intuit în fundal, de ridicolul situațiilor în care ne aruncă lipsa asta de granițe solide între real și virtual.

Da, un copil îți poate invada spațiul de muncă. Îți poate dinamita proiectul de serviciu. Te poate face să ratezi un deadline, o prezentare sau, în situația dată, o audiere. Parte din demonizarea online-ului e potențialul acesta catastrofic, cu faimă instant, nedorită, nestrunită și hohotitor ancorată în memoria colectivă. Sincer, pe lângă ce a pățit domnul… pisoi, Ziua Izabelei e un vis frumos. De primăvară.

”I’m here, live. I’m not a cat.”

Faptul că ajungi să te delimitezi de felina de pe ecran, cu teroare absolut justificată, poate genera, în timp, analize complicate, care duc toate în aceeași direcție: cât suntem de alienați, de reducționist închiși într-un ecran, de limitați în umanitatea noastră creativă, socială și sociabilă când privim lumea din spatele unui ferestre de Zoom. Cu și fără filtru. Online-ul e o sursă nesecată de penibil, e confuz, complicat și predispus accidentelor. Sălile de judecată ar trebui să rămână săli de judecată, clasele, clase, birourile, birouri.

Parcă înțelegi mai bine argumentele astea când te uiți în ochii adorabilului pisoi care a înghițit un avocat texan.

Și totuși, în anul acesta pandemic, online-ul failibil, fragmentat, claustrant și fragil ca o bombă cu ceas a salvat…vieți. Posibil și pe a mea.

Mă întreb, câteodată, dacă vom uita acesta lucru. Dacă atunci când vom reduce (a câta oară?) socializarea la un grup de oameni care își dau mâna și discută despre vreme la 5 centimetri unii de ceilalți ne vom aminti acest detaliu. Că posibilitatea de a munci, de a învăța, de a comunica la distanță a salvat vieți. Că asta a însemnat un progres fantastic. Ceva care suportă, cu siguranță, perfecționări. Dar în niciun caz ceva pe care să pui anatema. Pe care să-l arunci la coș. De care să te lipsești indiferent de context, pentru că te-ai obișnuit altfel.

Da, e incomod, de multe ori. Ciudat, ca orice tehnologie nouă. La fel au fost, la vremea lor, tiparnița, becul, tranzistorii, antibioticele sau un CT (ultimul continuă să nu fie foarte plăcut, dar rămâne enervant de… util; uneori vital).

La finalul zilei cu pisoiul licențiat, o zi, de altfel, epuizantă online, copilul și cu mine am campat patruzeci și ceva de minute în fața unei alte mari invenții a umanității: Netflix-ul (nu trageți!). Ne uităm la Anne with an e. Am ajuns la sezonul trei. De pe ecranul laptop-ului meu, fetița asta cu părul roșu explică unei comunități ultragiate de metodele de predare ale noii profesoare cum nu cu mult timp în urmă și trenul era exotic. Și uite că nu mai e. Ba, ce să vezi, unora a ajuns să li se pară indispensabil.

Orice progres e complicat. Jalonat de hârtoape tehnologice. Dar important, pe termen lung. Important moral, câteodată, pentru că ne ține mințile deschise, permeabile la evoluție, sensibile la potențialul semenilor noștri de a transforma un context nefavorabil într-unul… suportabil, măcar.

I’m here, live.

Poate că, pe termen lung, asta e tot ce contează. Asta și cele câteva minute în care, în lumea asta online din ce în ce mai polemică și mai polarizată, am râs așa, ca în curtea școlii, pentru că am auzit o glumă bună.

Foto: Unsplash

P.S. Da, evident că las aici și link-ul, măcar să știm, mai târziu, pe ce ne certăm 🙂

Unde ”nu”-ul ăsta e esențial. Pentru că e și nu e. Ca un bec care filează. Ca un ceva bizar și nenumit care nu face contact. O mână amputată. Care doare.

Scrisul e felul meu de a-mi negocia locul în lume. M-am prins de acest aspect acum ceva timp. Ca toți timizii, mi l-am refuzat mult timp. Pe distanțe lungi, ca să zic așa. Am scris proză de dimensiuni ceva mai mari din 2015 încoace. Până atunci, m-am antrenat în texte de mici dimensiuni. Miniaturi cărora nu le spuneam nicicum. Mint. Le spuneam… scris. Pur și simplu. Aveam ”de scris”.

Cel mai mult îmi plăcea să scriu vineri, după muncă, sau sâmbătă dimineața, devreme de tot, înainte să se trezească toată casa. Scrisul ăsta, care nu era niciodată ”scrisul meu”, era, probabil, ceva ușor ilicit. Și, evident, secundar oricărui aspect existențial. Am amânat cursele lungi, ca să-l parafrazez pe Murakami, pentru vârsta la care nu m-am mai putut culcuși în propria mea lene.

De atunci, am scris. On and off. Pe oboseală, pe angoasă, cu background de entuziasm, sau ”cu cearcăn”, cum mi-a spus cândva Dan C. Mihăilescu. Mi-a plăcut cuvântul ăsta. M-am simțit foarte bine în el. Până acum am scris mai mult pe cearcăn decât pe speranță. Am susținut, în conversații mai mult sau mai puțin publice, că scrisul meu (da, știu, am progresat) nu e metabolic. Nu am așa mare nevoie de el. E un accesoriu, nu o necesitate. Poate că era așa, poate că nu.

Cert este că anul ăsta a fost tot… cu cearcăn. Scriu, din când în când. Mai un editorial, mai un articol… Mi-a crăpat obrazul, de curând, după ce am amânat la nesfârșit un eseu pentru o antologie. Că e o perioadă proastă. Că mi-e greu. Că nu pot. Chiar e. O perioadă proastă. Și am trimis un text vechi. Cearcănul e, în asemenea situații, imprevizibil. Uneori e un ferment, alteori te secătuiește de puteri.

Acolo sunt eu acum.

Sunt Robinson pe insulă și scrisul e gura mea de apă dulce. Totuși, nu ajung la el, deși am gâtul iască. Vineri nu mă mai așteaptă. Poate că scrisul era metabolic, pentru că lumea mea se așază greu în matca ei atunci când nu are vertebre narative. Atât că nu e loc de ficțiune acum. Poate că asta e o lume nouă, dar eu nu sunt suficient de curajoasă pentru ea.

De curând, în altă lume, fascinanta lume Zoom, cineva m-a întrebat cum stau cu cititul.

”Prost”, am răspuns. ”În principal, plâng și mă îngraș”. Am râs public și mi-am zâmbit amar pe dinăuntru. Oare de ce nu scriu, m-am întrebat.

De oboseală, mi-am răspuns imediat, consolator. Și m-am bătut puțin pe umăr, să nu mă supăr pe mine. Nu mă supăr. Prea multe schimbări, prea multe opinteli. Nu e un timp pentru accesorii. În muțenia mea, parțial autoimpusă, zilele se succed la fel. Vineri nu mai e o destinație ficțională.

Mi-am amintit, în ultima vreme, o serie de reflecții și conversații despre scris, despre nevoia minții de a construi structură, de a genera tramă, de a planta o grimasă pe figura unui personaj. De a-i pune un cercel la ureche. De a i-l smulge, după caz.

Poate că era metabolic și în cazul meu.

Poate că lumea ar fi mai limpede dacă ar căpăta paragrafe, dacă i-aș inventa o punctuație, dacă m-aș juca puțin cu unghiul auctorial, dacă aș pleca de aici, din cameră, din fereastra mea de Zoom, de pe canapea, din desfășurătorul la care lucrez și aș imagina… ceva. Altceva. Cu sau fără public.

Nu știu. Încă.

Ce știu e că, în lipsa de culoare de-acum, când trăim într-un soi de busculadă a schimbării schimbărilor și totul se scaldă într-o incertitudine mâloasă, ficțiunea pare să aibă consistența unui teritoriu sigur.

Din barca mea de naufragiat, visez să ajung acolo. Nu știu dacă înapoi sau, dimpotrivă, înainte.

Tot ce știu e că aș vrea să fie puțin diferit.

Cu toate motoarele turate. Cu foame reală, într-un mâine comestibil.

Și fără cearcăn.

Niciodată nu mi-am măsurat anii, vacanțele, weekend-urile în cărți. Poate doar stările. Anotimpurile interioare. Trecerea printr-o zonă de amorțeală sau, dimpotrivă, de bucurie intelectuală. Nu știu niciodată câte pagini, câte volume, câți autori. Nu reușesc să gândesc în topuri. Nu țin să termin toate cărțile începute. Am fost mereu de principiul că viața e scurtă și s-a scris prea multă literatură bună ca să mă cramponez de cărți care nu mă țin.

Îmi place așa. Trăiesc ce e de trăit și citesc ce îmi ține de cald pe dinăuntru. Cititul profesional este și va fi parte din mine mereu, dar, cum aici e spațiul meu de joacă, citesc asumat și răzleț, dezordonat și impulsiv, de plăcere, din nevoia de variație, de orizont, de explorare, de altceva. Niciodată de plictiseală (nu știu și nu am înțeles niciodată cum vine asta), tezist sau în siajul unui trend.

Zilele astea, cum spuneam, am citit puțin, cu mintea destul de vraiște, cu straturi, straturi de oboseală pe sub ochi. Mi-au rămas, însă, câteva titluri și imagini pe care mă bucur să le împart, la început de an, cu toți cei care își recalibrează, zilele acestea, dieta literară și nu numai.

Foto: Marius Constantinescu

O să încep cu ciocolată. Pentru că e guilt free, pentru că mi-a a adus-o Moș Crăciun, pentru că e La Durée, pentru că arată ca un cadou exclusivist, caloric și delicios. Și pentru că e o istorie culturală incredibilă, pusă în scenă de una din cele mai cunoscute ciocolaterii pariziene, sub semnătura lui Serge Gleizes. Între hărți ale plăcerii gustative, litografii de la 1796, vase mayașe în care erau ținute mirodeniile folosite să echilibreze dulceața sau, dimpotrivă, s-o potențeze, ceșcuțe de porțelan și cutii fabuloase cu mendiants, nougatines și orangettes, veți găsi elogii aduse de La Rochefoucauld, Maupassant, Madame de Sévigné sau Proust ciocolatei traduse în ganache, trufe și răsfăț premium. Deliciu. Capriciu. Supliciu… Am mâncat jumătate de cutie de praline citind. Singură :-(. Nu mă urc pe cântar până în aprilie.

Beletristic, Acolo unde cântă racii e cartea finalului de 2020, pentru mine. Delia Owens are o poveste de viață scrisă parcă de un scenarist de la Hollywood și o scriitură decupată în cadre cinematografice. Primul om e, în lumea mlaștinii imaginată de Owens, prima femeie care descoperă lumea cu durerile și minunățiile ei, cu iubiri strălucitoare ca o pană de lebădă de tundră, cu Eva și Cain pulsându-i deopotrivă pe sub piele. Are mult comercial, multe momente previzibile, multe elemente de thriller după rețetă ș i le ierți pe toate pentru cât de frumos e construit personajul ei central, Kya, neverosimilă și fermecătoare, captivă între inocență și tentație, traversată de toate stările, păcatele, slăbiciunile și darurile de care are parte sufletul omenesc cât e închis în sălașul lui de carne. E o carte de o poezie crudă, cu pescăruși și scoici în care citești lumea de pe dinăuntrul unei fetițe care crește, care își caută mama, iubitul, pe sine într-o mlaștină sălbatică și tulburătoare. Am fost, cât timp am citit-o, un om ceva mai bogat.

Nu știu cum am ratat până acum Monștrii lui Christopher Dell. Un compendiu savuros al alterității, al temerilor noastre colective mixate în creaturi cu gheare și colți, cu trupuri acoperite de blană și vieți interioare orchestrate după ritmurile lumii. Am citit cu groază și încântare despre Tlaloc, zeul aztec cu piele albastră și rânjet mușcător, despre solomonari care imaginează creaturi magice, despre Caliban, din Furtuna lui Shakespeare, despre Beowulf și Wawel, despre cinocefali și despre Sfântul Cristofor, despre demonii vulpi din legendele japoneze și despre șarpele Midgard, vânat fără încetare de zeul nordic Thor. E un bestiar al bizarului în care știu că mă voi întoarce negreșit, nu atât pentru creaturile care se perindă prin paginile lui, cât pentru spectacolul minții omenești înfierbântate de forjele fricii. E incredibil cât de aproape de noi, de lumea și viața de azi rulează mecanismul acesta care îmbracă în fiară tot ce nu înțelege, tot ce nu cunoaște, tot ce i se refuză.

Foto: Marius Constantinescu

Sunt la prima mea lectură din Elena Ferrante și îmi e încă destul de greu să spun dacă îmi place sau nu. Ce simt încă de-acum, din primele pagini, e acuitatea narativă proprie celor care trăiesc răsfirați în poveștile care-i locuiesc. Deocamdată mă pierd, seara, în vocea unei fetițe care crește cu fiecare rând și mă trage de mânecă în întrebările ei ca o inimă de anghinare – amare, suculente, crude, tainice.

Să ai un efect planetar botezat după tine, o legendă personală asociată cu premii Emmy și Bafta, un capital de încredere, simpatie, prestanță atât de vast… Să pui toate astea în slujba viitorului planetei, să faci din asta moștenirea ta culturală, să respiri bioantropologie, să înțelegi importanța educării generațiilor tinere în spiritul protejării lumii în care trăim. Să fii Sir David Attenborough. Să te trezești dimineața știind că faci pentru semenii tăi toate astea. Stau și mă întreb cum o fi… Cartea lui, bogat ilustrată, e un manifest despre biodiversitate, despre echilibru, comunicare și nevoia de a resălbătici lumea. Citesc despre mangrove și pajiști cu iarbă-de-mare, despre gazelele Thomson, despre tot ce înseamnă proteine alternative, cascadă trofică și încălzire globală. Despre cam tot ce ar trebui să știm ca să ne ferim de calamitate. ”Oamenii au ajuns o forță globală și au dobândit puteri care afectează întreaga planetă. În fapt, antropocenul s-ar putea dovedi o perioadă cu o scurtime unică în istoria geologiei – ba chiar una care se încheie cu dispariția civilizației umane”, scrie Attenborough.

Sumbru, e adevărat. Dar încă negociabil.

Foto: Marius Constantinescu

Și, dacă tot vorbim de planetă, nu pot să nu recomand aceste două atlase de la Litera, cu potențial de cărți de aventură pentru toată familia. Noi le deschidem și plecăm la joacă. Toți trei. Explorăm Templul Jaguarilor din Mexic, ne minunăm, din inima Norvegiei, de Aurora Boreală, ne povestim și ne repovestim refluxul de la Mont Saint Michel. Cred că serile în care reușim să ieșim așa dintre pereții apartamentului sunt cele mai frumoase călătorii din perioada asta fără bilete de avion, în care visezi, vrei, nu vrei, pe fundalul sonor al sirenelor care urlă angoasant, dincolo de ferestre.

Foto: Annie Spratt pentru Unsplash

Altfel, în perioada asta Maria a citit mult mai mult ca mine. ”Clubul Exploratorilor Ursul Polar”, de Alex Bell și două volume din ”Ordinul iepurilor regali din Londra”, de Santa și Simon Sebag Montefiore. Acum e la al treilea. Am rugat-o să-și descrie singură experiența de lectură și m-am trezit cu minicronica asta, pe care mă bucur să o fac publică pentru cititorii mai mici, a căror vacanță încă nu s-a terminat 🙂

Cheers! Să fim sănătoși.

Sarah Frier e autoarea volumului No Filter. Povestea Instagramului, apărut la Editura Corint, în colecția Corint Future. Frier, care e jurnalist specializat pe zona de social media pentru Bloomberg, a scris despre fondatorii instagramului, Kevin Systrom și Mike Krieger, despre incredibila lor ascensiune, preluarea de către Facebook și, deloc în ultimul rând, despre clash-ul cu Mark Zuckerberg și bătălia lor pentru statut, influență, bani și principii în vasta arenă a online-ului.

M-a fascinat lectura asta cu influenceri, algoritmi și ritm de sitcom, pentru care Frier a luat, săptămâna trecută, prestigiosul FT &McKinsey Business Book of the Year Award. Vă invit să o ascultați și să o citiți investigând istoria start-up-ului care, într-un fel sau altul, ne-a schimbat tuturor viețile.

Saah Frier. Foto: Jeff Singer

PLAY. Sarah Frier PLAY

Sarah Frier is the author of No Filter. The Inside Story of Instagram, winner of the Financial Times and McKinsey 2020 Business Book of the Year Award. I had the pleasure of interviewing Sarah live, on the Facebook page of Corint Publishing, her publisher in Romania. Transcript in Romanian available on ioanabaldea.com.
  1. PLAY. Sarah Frier
  2. PLAY. Sandra O'Connor, psiholog, despre singurătate și alți demoni
  3. Pauză. PLAY
  4. PLAY. Sanda Nicola
  5. Romanian Design Week. PLAY

–  În primul rând, felicitări pentru FT&McKinsey Business Book of the Year Award. Cum te raportezi la acest tip de recunoaștere?

– E incredibil pentru că mi-am dorit să spun o poveste despre un business în alt mod. Nu am vrut să vorbesc doar despre competiția dintre aceste companii, despre cum făceau profit și dividende și despre cum au devenit acești tineri miliardari. Am vrut să aflu ce înseamnă acest produs, Instagramul, pentru noi toți. Care e impactul lui asupra culturii noastre, la ce trebuie să ne așteptăm în viitor și cum se manifestă puterea celor de la Facebook în povestea aceasta. Văd acest premiu ca pe o validare a faptului că oamenii își doresc un alt tip de poveste de business. Una care să recunoască în aceste companii o infrastructură a societății noastre, cu efect direct asupra felului în care trăim.

– Eu am citit-o ca pe o carte de business și ca pe un thriller în același timp, pentru că are un ritm susținut. Roula Khalaf, redactor șef la Financial Times și președinte al juriului, a spus că această carte abordează ”două probleme majore ale timpurilor noastre: cum se poartă giganții tehnologiei cu rivalii mai puțin impozanți și cum afectează social media viețile noilor generații.” Cum ți se pare această descriere?

– Cartea chiar vorbește despre controlul exercitat de Facebook și despre imensa lor putere asupra lumii noastre. Facebook are acum trei miliarde de utilizatori ai produselor sale. E proprietarul Instagram și al WhatsApp, iar această întrebare cu privire la legalitatea achiziționării Instagramului va fi în centrul unor investigații asupra trustului, inițiate de Congresul American, de Comisia Federală a Comerțului. Veți descoperi în carte o serie de lucruri pe care nu le știați despre culisele acestei preluări. Celălalt aspect, cel cultural, e unul la care țin foarte mult, pentru că de multe ori nu cred că luăm în calcul impactul acestor decizii asupra fiecăruia dintre noi.

Ce am învățat eu din povestea Instagramului a fost că această companie era foarte vocală în legătură cu felul în care doreau să le fie folosit produsul. Lucrul acesta ne-a influențat comportamentele. Acum, când te uiți în jur, observi că toate s-au schimbat: felul în care călătoresc oamenii, în care mănâncă, modul în care se raportează la celebrități, la cultură. Instagramul e o parte a acestor procese, iar noi toți suntem mai conștienți de imaginea noastră, de brandul nostru personal online, filtrăm altfel ce e instagramabil și ce nu, ce anume din lucrurile pe care le-am putea posta ne-ar influența viețile în mod pozitiv, ne prefacem cu toții, conform indicațiilor Instagramului cu privire la cum ar trebui să ne purtăm. Am vrut să scot toate aceste lucruri în evidență și mă bucur că juriul le-a observat.

Foto: Unsplash

– Cu singuranță a avut loc o schimbare culturală în felul în care percepem realitatea și pe noi înșine. Cât de mult crezi că ne-am schimbat, însă, de când ne facem mereu griji în legătură cu cât de instagramabili suntem?

– Eu cred că acest produs nu ne-a afectat doar comportamentul online, ci și viețile din lumea reală. Când mergem la restaurant, e foarte probabil că ne vom fotografia mâncarea înainte să o mâncăm. Dacă mergem la o nuntă, ne concentrăm asupra detaliilor care vor arăta bine în fotografii. Oare avem nevoie de o cabină foto?… Toate aceste lucruri care fac parte din vacanțele noastre au altă dimensiune. Am stat de vorbă o dată cu o femeie care spunea că de câte ori merge la plajă cu prietenele ei își aranjază părul, pentru că plaja e un fundal foarte bun pentru fotografii și ele își fac pozele de Instagram înainte să intre în apă. Cred că acum trăim preocupați de tipul de conținut pe care îl putem crea din viețile noastre. Câteodată, când facem un lucru, ne întrebăm dacă nu cumva ar trebui să mai încercăm o dată, dacă lumina a fost bună, acum ne știm mult mai bine unghiurile și culorile care ni se potrivesc, evident, datorită Instagramului, știm multe lucruri legate de fotografie. E important și dacă începi o afacere, fie că e vorba de o brutărie sau de o companie de fitness, fie că ești speaker motivațional sau agent imobiliar, te folosești de Instagram pentru a transmite un mesaj vizual și pentru a încerca să ajungi la un anumit public. Așa că aș spune că Instagramul a schimbat și antreprenoriatul în lume. Într-un fel, el înlocuiește cerberii societății. Nu-ți trebuie neapărat un agent dacă vrei să faci stand-up comedy. Îți poți pune glumele pe Instagram și sunt șanse ca oamenii să înceapă să te urmărească acolo.

-Absolut! Mai există o schimbare pe care o semnalezi în cartea, și anume diferența între începuturile Instagramului, anterior achiziționării de către Facebook, când fondatorii Kevin Systrom și Mike Krieger au făcut, de fapt, o aplicație care a coagulat o comunitate de artiști, de exploratori, de iubitori de #caffelatte și comunitatea actuală, orientată mai mult spre business, influențată de celebrități, de brand-uri, de mulți bani. Cum s-a petrecut, concret, schimbarea aceasta?

– Când Mike Krieger și Kevin Systrom au pus bazele acestui produs, s-au gândit la un loc virtual în care oamenii să-și poată face cunoscută creativitatea, să relaționeze pe baza unor interese comune, cum ar fi fotografia, arta, gastronomia. Lucrul acesta s-a schimbat în timp, pe măsură ce oamenii au înțeles că urmăritorii reprezentau un public de pe urma căruia se puteau face bani. Când ai un public poți vinde spațiu publicitar și produse și sfârșești prin a avea puterea unui publisher. O persoană privată poate exercita o influență comparabilă cu a unei reviste sau a unei emisiuni de televiziune. Oamenii și-au dat seama de avantajele acestei situații. Toată cultura Instagramului a suferit o mutație ca urmare a acestei noi identități comerciale. La început a fost un mare șoc pentru comunitate, dar, în cele din urmă, s-au mulat pe acest model de folosire a aplicației pe care îl foloseau celebritățile. Au început să cultive utilizatori potențial faimoși și să parieze pe cine avea să câștige în lumea aceasta pe care o creaseră. Același lucru s-a întâmplat cu afacerea Instagram, inițial un hub al creativității și al artei, care s-a raliat Facebook-ului. Facebook-ul se concentrează pe creștere, pe sporirea numărului de utilizatori, a dividendelor și așa mai departe. Au pus multă presiune pe Instagram pentru a putea obține acest lucru. Cu timpul, Instagramul a început să semene din ce în ce mai mult cu Facebook-ul. Au devenit mult mai interesați de captarea atenției noastre și de influențarea unui orizont cultural.

Eu cred că, pe parcursul cărții mele, veți descoperi că și utilizatorii, și oamenii din interiorul echipei Instagram, se lasă ademeniți de succes, se întreabă ce reprezintă el în societatea noastră și își dau seama că răspunsul e ”mai mult”. Mai mulți urmăritori, mai multe comentarii, mai multe like-uri, iar, în cazul Facebook, mai mulți utilizatori, mai mult profit, mai mult timp petrecut pe aplicație. Eu cred că acest lucru m-a făcut să reevaluez modul în care definim succesul, pentru că în ultimii ani a avut loc o flagelare a aspectelor negative ale Facebook-ului, și anume controlul asupra culturii noastre, a dietei noastre informaționale, dat fiind că ei au toate aceste platforme – Instagram, WhatsApp, Messenger Facebook. Responsabilitatea e împărțită. Ei s-au concentrat să crească, nu să repare lucruri sau să fie atenți la sănătatea mentală a utilizatorilor. Așa că, dacă ne întoarcem la ideea aceasta a puterii Facebook-ului asupra Instagramului și a lumii în care trăim, definiția succesului ar trebui revizuită.

Foto: Unsplash

– Îmi place felul în care pui în evidența tensiunea aceasta dintre ”mai mult” și ”mai bine”. Pur și simplu trebuie să te întreb: crezi că istoria social media ar fi fost diferită dacă Systrom și Krieger ar fi fost mai puțin mofturoși, să zicem, în selectarea unei echipe la începuturile Instagramului?

– Așa cred… Un pic de background pentru întrebarea asta: când a fost achiziționat Instagramul, aveau doar treisprezece angajați și 25 000 de utilizatori. Acești oameni erau epuizați, pentru că serverele aplicației cădeau în continuu, nu aveau suficientă infrastructură pentru a putea remedia problemele… Dacă fondatorii ar fi dorit să păstreze compania independentă, ar fi trebuit să angajeze cam 80 de oameni în câteva luni, ceea ce era dificil. Așa că oferta Facebook a venit într-un moment potrivit pentru ei. Aveau aplicația aceasta care funcționa, funcționa chiar prea bine, dar erau mereu în pericol de a fi zdrobiți pe drumul spre succes. Cred că dacă ar fi investit mai mult în pregătirea echipei, ar fi câștigat milioane de dolari și ar fi reușit singuri, nu ar fi avut nevoie să fie preluați de Facebook. Mai e un aspect, însă. Zuckerberg amenința să concureze cu Instagramul. Asocierea cu el a fost o idee mai puțin dureroasă decât tot ce ar fi implicat o situație competițională.

– Pe de altă parte, avem și situația Snapchat.

– Da, și toată lumea a crezut că Evan Spiegel (n.tr. fondatorul Snapchat) a fost un idiot când a refuzat oferta Facebook de a-i cumpăra compania cu trei miliarde de dolari. Iată că anul acesta Snapchat a înregistrat progrese surprinzătoare, acțiunile lor au crescut, creează în continuu produse noi, pe care Facebook se grăbește să le copieze. Toate aceste lucruri pledează pentru asumarea acelui risc de a rămâne independent. Succesul poate depinde de hotărârea ta, iar Evan Spiegel s-a încăpățânat în hotărârea lui de a rămâne independent și a făcut-o să funcționeze.

– Pe scurt, aceasta e povestea unui start-up înghițit de un mamut corporatist. Cum a decurs documentarea acestei preluări cumva istorice?

– A presupus să stau de vorbă cu mulți oameni care nu mai vorbiseră niciodată cu un reporter, oameni care semnaseră contracte de confidențialitate cu Facebook, care nu puteau spune nimic din ce se întâmpla în spatele ușilor închise ale companiei. Până la urmă au vorbit. Am rămas cu senzația că toți înțelegeau importanța istorică a acestei preluări și că voiau să se asigure de faptul că e spusă corect. Am reușit să intervievez sute de oameni. Nu doar actuali și foști angajați, ci și influenceri, celebrități, proprietari de câini faimoși, părinți, psihologi, adolescenți, tot felul de oameni influențați de aplicație.

Am vorbit cu mici întreprinzători, oameni care vindeau gogoși prin Instagram, care deveniseră modele via Instagram, oameni din țări diferite. Am făcut acest lucru pentru a putea pune cap la cap modul în care niște decizii interne afectau utilizatori din lumea reală.

– Ai vorbit în cartea ta despre cum succesul inițial al Instagramului s-a datorat faptului că Systrom și Krieger au insistat să păstreze produsul simplu de folosit. Au avut un produs bun pe care l-au tot îmbunătățit, au pedalat pe conținut original, fără opțiunea share, fără etichetări agresiv semnalate și aș mai departe. Ce s-a schimbat de atunci?

– Dacă te-ai alătura Instagramului astăzi, ai vedea că Facebook l-a transformat în arma sa secretă prin care să poată concura cu alte produse. Lucru care nu e neapărat bun pentru utilizatori.

Acum ai colaje video prin care încearcă să concureze cu TikTok, ai Stories, prin care încearcă să concureze cu Snapchat, ai IGTV, prin care încearcă să concureze cu Youtube, ai Instagram Shopping, prin care încearcă să concureze cu Amazon, ai toate aceste lucruri și, dacă ești proaspăt utilizator, e derutant, pentru că simplitatea de la începuturile Instagramului s-a dus cu totul.

Foto: Unsplash

– Care crezi că a fost momentul decisiv al schimbării?

– În 2016, când și-au implementat cu succes versiunea lor de Snapchat Stories, au avut parte de o creștere nemaiauzită a bazei de utilizatori. Zuckerberg a profitat de acest moment și s-a temut că, dacă acest lucru continuă, oamenii se vor muta de pe Facebook pe Instagram și vor posta mai mult acolo ca pe Facebook, iar Instagramul nu era nici moștenirea pe care voia să o lase în urmă, nici viitorul Facebook-ului. Poate s-a gândit că, neintenționat, au direcționat oamenii mai mult către Instagram și a decis să schimbe sensul orientării. A făcut Instagramul să aibă mai multe legături spre Facebook. Prin 2017 lucrurile se schimbaseră major. Zuckerberg a început să le taie din resurse. A hotărât că nu mai pot să angajeze în ritmul în care aveau ei nevoie, pentru a crea produse noi. A devenit dificili pentru fondatori să-și mențină ideologia și viziunea asupra produsului, așa că aceștia au plecat. De atunci, Instagramul seamănă din ce în ce mai mult cu Facebook. Au mai multe notificări, te pistonează cu recomandările, îți personalizează mereu utilizarea. Instagramul fusese gândit să-ți facă, într-un fel, cunoștință cu lucruri noi. Vedeai oameni din Germania care-și pun gândaci pe față, acrobați din Australia, lucruri care nu ar fi făcut niciodată parte din căutările tale. Politica Facebook e să îți dea mereu mai mult din ce îți place deja. Dacă vei urmări un cont care se ocupă cu decorarea torturilor, ți se vor recomanda alte șaptesprezece conturi absolut similare.

– Mi s-a părut că e și o poveste cu un erou în centrul ei. E povestea lui Kevin Systrom ca fondator și CEO al Instagramului și, în cele din urmă, ca angajat al Facebook. Care a fost cel mai provocator aspect al redării acestei povești?

– Nu mi s-a părut chiar o poveste clasică, pentru că eroul ăsta nu câștigă. E mai mult un exemplu de luat aminte. Instagramul obține tot ce și-ar fi putut dori, dar asta nu îi face pe fondatori fericiți. Obțin miliarde de utilizatori, fac obiectul unei achiziționări istorice, primesc mai mulți bani decât se obținuseră vreodată printr-o aplicație pentru mobil, dar sfârșesc prin a se lupta cu Mark Zuckerberg pentru putere, pentru drumul spre succes. Cred că lucrul acesta arată că acum funcționăm într-o lume diferită. Companii ca Facebook, Google, Amazon, Apple, Microsoft au întâietate într-o asemenea măsură, încât, chiar dacă reușești să prosperi cot la cot cu ei, tot ești la cheremul lor.

-Eroul își pierde regatul, în cele din urmă. Cum vezi viitorul Instagramului?

– Vorbeam mai devreme despre cum Instagramul se considera un spațiu al creativității și cum, în timp, a devenit din ce în ce mai comercial, lucru care i-a cam îngrozit pe fondatori. Acum aspectul comercial e preponderent. Există magazine pe Instagram, poți cumpăra produsele direct de la influenceri, așa că toată această economie a influenței, care s-a născut pe Instagram, se va instituționaliza cumva. Vor să-ți faci cumpărăturile acolo. Al doilea aspect va fi creșterea integrării în Facebook. Transparența în legătură cu ce se întâmplă de fapt acolo va scădea. Din 2018 nu mai avem o cifră actualizată a utilizatorilor de Instagram, așa că habar nu avem câți oameni folosesc acum aplicația, de fapt. Facebook vrea să-și ascundă inevitabilul declin, care nici măcar nu a început încă. În ciuda faptului că oamenii tot spun că s-au săturat de Facebook, platforma crește peste tot în lume. Instagramul alimentează, însă, această creștere și va sfârși ca o componentă a Facebook-ului.

– Crezi că această economie a influenței e accelerată de pandemie, de faptul că suntem mai mult acasă, mai mult online?

– Absolut. Și comportamentul influencerilor s-a schimbat puțin în pandemie, nu mai e atât de mult despre unde mergem ca să arătăm că avem o viață de invidiat, cât despre a oferi sfaturi, despre vulnerabilitate, despre un tip de conectare care să înlocuiască evenimentele cu participare personală.

Vezi antrenori de fitness care-și țin orele pe Instagram, DJ care mixează pe Instagram… Oamenii se adună acum acolo pentru că evenimentele s-au mutat din viața reală în cea virtuală. Oamenii se plictisesc. Sunt acasă, pe canapele, dând scroll. Timpul petrecut pe Instagram a crescut mult în ultimele luni. Probabil că va continua să crească până la vaccin, până ne vom putea întoarce la viețile noastre. Dar și atunci vom face în neștire poze cu noile noastre activități.

– Ce crezi că spune feed-ul tău de Instagram despre tine?

– Sunt reporter specializat pe zona de social media, așa că stau mult pe social media și mai ales pe Twitter. Acolo se adună jurnaliștii, acolo ne punem poveștile, să le vadă concurența. Pe Instagram e locul unde pun poze din vacanțe, de la nuntă, acum acolo postez despre carte. Primesc feedback, mesaje, idei de povești de la oameni. Așa folosesc social media – țin legătura cu oamenii. Am început să țin un cont de Instagram pentru un cățeluș. E caraghios pentru că oamenii ți se adresează din perspectiva câinilor lor.

– Ce anume îți place acum cel mai mult la Instagram?

– Faptul că pot evada în altă lume. Asta a și fost intenția originală – să cunoști oameni de peste tot din lume, să înveți de la ei, să le apreciezi realizările. Unul din conturile mele favorite e @pastagrannies, cu toate acele bunicuțe italiene care te învață să gătești paste. Sunt grozave! Asta îmi place pe Instagram. Că înveți de la oameni. Găsești inspirație.

– Kevin Sneader, global managing partner la McKinsey’, a descris No Filter ca “o saga pasionantă despre cum acest start-up fenomen a devenit parte dintr-un Zeitgeist global”. Cum e să fii acel autor care a spus povestea asta?

– Wow… Simt validare, simt că e o poveste importantă pe care nimeni nu o spusese până acum. Nu eram sigură în legătură cu asta. Le spuneam oamenilor că scriu despre Instagram și mi se părea că pentru ei Instagramul e doar locul unde sunt pozele acelea drăguțe. Aveam multe neliniști. Înainte să iasă cartea mi-am rugat toți colegii de la Bloomberg să o citească, pentru că nu eram sigură că sunt pregătită ca ea să iasă în lume. Așa că mi se pare suprarealist că e citită peste tot în lume acum și că oamenii simt că ea contează atât din perspectiva de business, cât și din cea umană. Găsesc acolo multe lucruri, prezentate într-o manieră cinematografică, din care pot învăța ceva, își văd explicate multe lucruri pe care nu le înțelegeau pe Instagram, înțeleg altfel presiunea pe care aplicația o exercită asupra sănătății noastre mentale, deci a meritat. E o carte lansată în toiul pandemiei, așa că te întrebi dacă asta chiar e o poveste importantă acum, când oamenii mor sau își pierd serviciile, dar, așa cum am mai spus, ne petrecem foarte mult timp pe Instagram acum. Ne luăm de-aici inclusiv informații despre coronavirus și unele din aceste informații nu sunt corecte. Așa că trebuie să continuăm să tragem aceste companii la răspundere, pentru că ele ne influențează comportamentele.

– Încă o dată, felicitări pentru premiu, mulțumesc pentru interviu și pentru perspectiva revelatoare.

– Mulțumesc mult și eu.

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates