EXPECTO PATRONUM

Despre școală, virusuri, online, demonizări și foarte puțină dragoste

Domnul din ambulanță coboară, își scoate masca, râde cu toți dinții și dă mâna, old school, cu doamna. Doamna poartă masca sub bărbie. Stau de vorbă, cu capetele în pericol de coliziune frontală, vreo treizeci de secunde, după care domnul dispare în spatele ușii. Doamna administrează o toaletă publică. Mai sunt și alți clienți la coadă.

La o distanță spectatorială, în spatele geamului mașinii, înregistrez scena aproape placid. Abia după ce domnul se urcă la volanul ambulanței, la fel de zâmbitor, cu toți dinții la vedere, și sirena pornește din nou, mă traversează o panică reziduală. Mă întorc în telefonul meu. Butonez fără țintă. De pe un perete pe altul, văd cum călătorește un status. Copiii trebuie să se întoarcă la școală pentru că mămicile nu mai rezistă!!! Distribuie și tu!!!

Abandonez. Semnele de exclamare au ceva din stridența bolduită a subiectului zilei. Încerc să vizualizez mămicile, față în față cu domnul care conducea ambulanța. Spre dezamăgirea mea, reușesc.

Adevărul e că de când lucrez la subiectul ăsta, despre începerea școlii în formule mai mult sau mai puțin artizanale, am căpătat un soi de Angst cu privire la aproapele meu și potențialul lui de a ficționaliza dincolo de date. Unele lucruri le înțeleg. Când, la începutul lui iulie, am citit-o pe Deb Perelman, în The New York Times, cu In the Covid-19 Economy, You Can Either Have A Kid or A Job, am retrăit toată experiența din lockdown. Zoom-ul, job-ul, senzația că nu reușesc, depresiile cumulate, frica, exasperarea, imposibilitatea de a controla în vreun fel programul zilei, fragilitatea profesională, umilința, dependența de tehnologie, epuizarea, dezastrul, lipsa de perspective, adaptarea pe fast forward. Despre cum a fost atunci, am scris aici, la invitația Luizei Vasiliu. Niciodată, ce-i drept, absolut niciodată, nu am ajuns în stadiul în care să vreau să-mi trimit copilul la școală cu orice risc.

Mai sunt câteva săptămâni, însă, și realitatea bate la ușă. Cum trenul spre Hogwarts ne-a lăsat pe toți în gară, urmărim, tot la unison, progresia virală și scenariile de redeschidere. Se vehiculează distanțe de un metru între copii (de ce un metru, mă întreb? de ce nu 53 de centimetri sau un metru 42?; baza științifică e cam aceeași…), se dă cu piatra în Zoom (asta după ani de zile în care ne-am plâns cu toții de lipsa de racord între școală și lumea în care trăim), se descentralizează, nu se descentralizează, se vorbește mult despre socializare, socializare, socializare. Eu mă gândesc la toaletele din școli (aceleași despre care plângeam cu toții (online, da) înainte de pandemie). Socializarea îmi trece.

Jurnalistic vorbind, singurul mod prin care știu să parez angoasa e să adun date. Să vorbesc cu oameni care au răspunsuri la întrebările mele. Să văd problema dincolo de spaimele mele materne.

Doru Căstăian e unul din acei profesori care emană echilibru, know how și apetit pentru meserie. A scris Cum și de ce (mai) educăm, predă filosofie, e profesor MERITO, vede sala de clasă ca pe un spațiu de reflecție, dezbatere și achiziție intelectuală, nu ca pe un platou de sitcom. L-am întrebat cum vede revenirea asta în siguranță, bâjbâită între prea multe voci care țipă de pe margine.

Sincer să fiu, eu sunt foarte sceptic în privința deschiderii școlilor în septembrie. Dacă lucrurile continuă așa, vom vorbi despre mai bine de 2000 de noi îmbolnăviri pe zi în septembrie sau chiar mai rău. Este foarte greu (ca să nu spun imposibil) să-i faci pe elevii mai mici să respecte niște reguli simple, dar n-aș fi foarte optimist nici în privința elevilor mai mari. (Doru Căstăian, profesor)

Ca lucurile să meargă cum trebuie este nevoie de câteva calități care lipsesc aproape în totalitate la noi: elevi (dar și părinți, și profesori) cu respect pentru reguli, care să fie responsabili (câți părinți își vor trimite totuși copiii la școală chiar dacă au „ceva” simptome?), comunități școlare care să funcționeze ca niște comunități adevărate (autorități, părinți, profesori), dar și consilii de administrație care să fie apte să ia decizii pe baza unor analize serioase și care să nu aștepte mereu comenzi de la centru, cum au fost învățate (deja există semnale că directorii vor refuza să ia decizii de capul lor și vor indicații clare de la centru). Si cum ar putea fi altfel când ani de zile au fost ținuți sub papuc și izbiți peste gură de câte ori au avut câte o inițiativă? Nu știu, poate eu văd lucrurile prea în negru, poate văd numai ce e rău și nimic din ce e bun, dar ce motiv aș avea să fiu optimist? Eu mă gândesc foarte serios să amân anul școlar al lui Alex și mă gândesc cu groază că eu va trebui să mă expun, în condițiile în care nu sunt chiar în afara grupelor de risc. Vom trăi (hopefully) și vom vedea.

Undeva, în spatele minții, îmi rulează un déjà vu cu potențial catastrofic. Două săptămâni după începerea școlii, toți părinții, cu copiii adormiți și nespălați pe dinți, stăm la coadă la exsudat. Ciucure. Pentru că tușesc în masă, au rinoree și sunt vag sau mai puțin vag febrili. Asta în fiecare an. Pe-atunci ne temeam de streptococi.

Acum, după ce o vreme cei sub unsprezece ani au fost etichetați cu risc viral mai mic, studiile se îndreaptă într-o cu totul altă direcție. Încărcătura virală a unui copil e mai mare ca a unui adult. Cam de o sută de ori, potrivit unui studiu publicat la 30 iulie de o serie de infecționiști cu specializare pediatrică. Nici experiența școlilor de vară nu arată prea bine. Cazul taberei din Georgia în care 76% din cei 344 de participanți s-au infectat cu Sars Cov 2 nu pare să deranjeze prea multă lume. Nici cea a celor trei profesori din Arizona care au predat în aceeași clasă, pe timpul verii, cu toate măsurile de siguranță. Doar doi au supraviețuit.

Sigur, e experiența altei țări. Importat, însă, e să nu devină și a noastră. Despre tabloul local am decis să stau de vorbă cu medici prinși între cele două lumi – cea virală și cea educațională.

Doctor Andreea Anton, medic specialist pediatru în cadrul Rețelei de Sănătate Regina Maria, are trei copii și mult mai multe griji pe cap ca mine. E și unul din acei medici la care chiar vrei să ajungi dacă ai o problemă. Empatică, lucidă, conectată la realitate. I-am scris cu teamă despre cum lucrez eu la un articol despre școală. Era la cabinet. În noaptea următoare, parcurgeam deja temerile ei. Și mă întrebam când doarme. Dacă doarme…

Școala online a fost o provocare,  recunosc, dar aș alege să mai trec de zece ori prin asta dacă e nevoie, decât să îmi asum vreun risc. (Dr. Andreea Anton, medic specialist pediatru)

Nu mă pot gândi decât: de unde atâtea cadre didactice, dacă vor împărți elevii pe grupe de câte 10-15? Cât se vor prelungi orele, cu pauze dese și mai lungi? Ce vor mai înțelege copiii în orele și mai scurte,  când și acum sunt prea scurte? Cine se va asigura că se vor respecta aceste reguli? Sunt școli (bune, căutate, cu renume) unde nu există săpun și hârtie igienică.  Prin ce magie vor reuși acele școli să respecte cu strictețe niște reguli greu de impus și greu de respectat,  dacă ele nu au putut asigura minimul de echipament necesar igienei copiilor? De unde bani pentru toate materialele sanitare și tot echipamentul de protecție? Nu putem extrapola automat ce s-a întâmplat în alte părți. Nu suntem în Germania, sau în Suedia, sau în țările Asiei. Nu avem conștiința lor civică și tradiția respectării legii. Vor mai trece câteva generații până atunci.

Cum asiguri distanțarea fizică a copiilor (de orice vârstă) în afara școlii, după mai bine de 6 luni în care nu s-au văzut? Cine va supraveghea copiii în pauze, că profesori nu sunt nici pentru la clasă? Ce se va întâmpla când vor apărea primele cazuri pozitive între copii sau între profesori? Cum se va gestiona această situație, când spitalele deja sunt depășite?

Eu asta aș vrea să știu… (Dr. Andreea Anton, medic specialist pediatru)

Și eu aș vrea să știu. Întreb mai departe. Pentru mine, personal, experiența ultimelor luni a fost devastatoare profesional. Pierderile economice, cu copiii legați de calcuatorul de-acasă, sunt și vor fi mari. La fel impactul psihologic. La fel problema inegalității sociale. O problemă care exista, la fel de pregnant, și până acum. Necazul e că instituțiile abilitate abia acum par să o fi descoperit. Întrebarea care mă bântuie și pe care o tot lansez e cum mă vor apăra aceste instituții? Cum vor asigura o minimă protecție – a copilului meu, a familiei mele, a mea? Faptul că toată această criză virală e dublată de o criză instituțională e valabil peste tot în lume. Cum se va adapta școala, care nu se adaptează de treizeci de ani?

Doctor Ruxandra Jurcuț, Conferențiar doctor la UMF ”Carol Davila” din București, medic cardiolog la IUBCV „C.C.Iliescu” Fundeni, e un reper pentru mine. Profesional și uman. O cunosc din copilărie. I-am aplaudat de pe margine premiile, recunoașterea publică, munca asiduă. Acum copiii noștri sunt de vârste apropiate. Și împărțim aceleași temeri.

Sinceră să fiu, simt că suntem ȋn acelaşi punct de acum câteva luni. Revenirea la şcoală ȋn condiţii de sigurantă a copiilor depinde de câţiva factori pentru care cunoaşterea ȋn general şi situaţia ȋn România ȋn special nu au progresat deloc.

Practic ȋncă nu ştim ce forme de boală pot face copiii, deşi e limpede că reprezintă un procent foarte mic dintre cei care devin simptomatici după ce contractează virusul SARS-COV2. Datele privind contagiozitatea sunt ȋncă ȋn studiu, primesc o dată la câteva zile articole noi despre cât de contagioşi sunt sau nu sunt copiii sau asimptomaticii, şi nu am senzaţia că suntem pe teren solid. Or, contagiozitatea ȋnseamnă a duce virusul dintr-o familie ȋn alta, a putea infecta părinţi, bunici şi bone, greu de asumat deci.

Pe de altă parte, şcoala românească este printre cele din Europa care a reuşit cel mai puţin adaptarea la ceea ce ar trebui să fie : continuă cu clasele de 35-40 de copii, cand peste tot ȋn lume se merge pe sub 25 de copii (are rost să amintesc că legea din România impune sub 26 ?).

Și astfel, copiii sunt condamnaţi la a petrece câteva ore zilnic într-un spaţiu mic, cu un cubaj de aer respirat care dacă s-ar aplica la diverse alte categorii (funcţionari sau pacienţi internaţi) ar conduce la scandaluri şi procese. Cum să pregăteşti reînceperea şcolii în asemenea condiţii? Cum să te adaptezi în câteva luni schimbărilor care trebuiau făcute ȋn ani ? (Dr. Ruxandra Jurcuț, medic specialist cardiolog)

Le-am întrebat, pe amândouă, cum se descurcă. Eu am un singur copil și nu sunt medic. Mi-a fost greu. Sunt pregătită pentru mai greu. Cum arată, însă, mai greul?

Dr. Andreea Anton:

Ca toți ceilalți părinți care lucrează  și care nu au niciun fel de ajutor. Nici bunici, nici bonă, și 3 copii. Un adolescent de aproape 13 ani și gemeni de puțin peste 4 ani.

Nu e ușor și, emoțional, uneori tind și eu să spun „lasă, că n-o fi chiar așa de rău”, dar rațional, mă tem și mă gândesc de zece ori dacă e bine ce fac pentru copiii mei. Și tot nu sunt sigură nici atunci 🙂

Cum mă descurc? Gemenii au revenit la grădiniță aproape imediat dupa redeschidere, o grădiniță privată cu puțini copii și unde știu și văd că se respectă regulile (pe cât se poate cu copii de această vârstă) și cu 0 cazuri de infectare după 6 saptamani de la redeschidere, se pare că se respectă. Dar, cum spuneam, este grădiniță particulară și de seriozitatea și respectarea regulilor depinde chiar funcționarea ei, la stat nu ar fi fost același lucru și nu aș fi avut același curaj. Sigur că emoții am și așa și suntem pregătiți în orice moment să întrerupem colectivitatea, dacă va fi cazul. (Dr. Andreea Anton, medic specialist pediatru)

În cazul dr. Ruxandra Jurcuț, situația se complică pe mai multe niveluri. Ce fac un cuplu de medici cu doi copii în școală?

Dr. Ruxandra Jurcuț:

Este pentru noi cea mai grea ȋntrebare. Dacă majoritatea părinţilor pe care ȋi cunoaştem ȋn afara profesiei au acum luxul (cu bunele şi relele lui) de a lucra de acasă, cel puţin un părinte, noi nu ȋl avem şi asta este extrem de complicat de gestionat. Multe nopţi nu am dormit la ȋnceputul pandemiei gândind cum să ne organizăm, mai ales că avem copii nici prea mici, dar nici prea mari, care ȋncă au nevoie de ȋncadrare pentru activitatea şcolară şi nu numai. Acesta este unul din motivele pentru care am strângere de inimă şi pentru varianta exclusiv online a reȋnceperii şcolii.

Încercând să văd partea plină a paharului, asta ar putea doar să fie un stimul pentru autonomia unei generaţii foarte legate de părinţii lor…

Există, însă, și partea goală a paharului. Și, oricât de greu ar fi, trebuie să întreb despre ea.

Niciodată nu poate fi bun ceva făcut în orice condiţii. Oamenii sunt foarte diverşi şi la fel e modul cum se raportează la risc, la ȋngrijorare, la realitate chiar. Mă aştept deci să nu existe niciun consens. Dar dacă Ministerul Educaţiei nu va trata cu maximă responsabilitate centralizarea regulilor de funcţionare a şcolilor ȋn aceste condiţii, dacă va lăsa la latitudinea fiecărui manager şi deci a bunului plac şi înţelegerii sanitare individuale, va fi rău. Este încă un moment de cumpănă pentru cum va dovedi statul ca este potent şi că îşi poate proteja corect oamenii. (Dr. Ruxandra Jurcuț, medic specialist cardiolog)

Ne întoarcem la stat. La instituții. La cu mască și fără mască, la un metru și treizeci în clasă, la rotații pe săptămâni (nu înțeleg acest dans cu viralitatea cum nu înțeleg posibilitatea unei reacții sanitare eficiente în cazul prezenței unei infecții – povești cu DSP-ul care uită de oameni, teste, internări, carantinări știm toți).

Întreb mai departe.

Cu Speranța Farca, cercetător psihanalist, conferențiar la Departamentul pentru pregătirea personalului didactic din cadrul Universității Naționale de Arte, București, și autoarea mai multor studii și articole pe teme de educație, am făcut interviu acum niște ani, după ce i-am citit cartea apărută la Humanitas, Independența copilului. Am descoperit atunci un specialist rezistent la clișee, cu o privire rațională și temeinic argumentată cu privire la multe subiecte sensibile. A fost admirație la prima vedere.

Dr. Speranța Farca:

Felul în care reacționăm la ceea ce ni se întâmplă, este rezultatul modului în care am crescut. Acum putem vedea care sunt efectele creșterii în frică, în constrângere, cu recompense și cu pedepse, cu autorități care să ne indice ce să facem. Este un bun moment să observăm că înlocuirea educației cu aceste tehnici de control nu dă roade. Evident că nu ne ajută în situații limită o școală în care este semănată frica în locul dorinței, o școală care impune ascultarea oarbă în locul formării capacităților de asumare și decizie. Oamenii obedienți sunt nefericiți în condiții pașnice și sunt incapabili de adaptare și de a găsi soluții când se confruntă cu neprevăzutul.

Educația are menirea să ne dezvolte creativitatea, toleranța și flexibilitatea; ne pregătește să facem față oricăror situații. Cu ocazia pandemiei, am putut vedea cât de necesare ne sunt aceste abilități și cât de importantă este de fapt educația veritabilă, care ne ajută să devenim oameni liberi și, deci, responsabili.

De aceea nu revenirea la școală mi se pare problema, ci cât de flexibil gândim această revenire.

Școala ca instituție-fabrică, unde deciziile se iau otova pentru toți, unde sunt formate cohorte de buni executanți, este o investiție nocivă. (Dr. Speranța Farca, cercetător psihanalist)

Dacă vrem o școală sigură și cu sens educativ va trebui să ne gândim la copii și să flexibilizăm oferta educațională în funcție de nevoile fiecăruia în parte. Aceasta nu este atât de dificil pe cât se pare, este nevoie doar de puțină organizare pentru a îndepărta cutume nocive și pentru a reveni la norme ale bunului simț. Copiii au nevoie doar de câteva elemente pentru dezvoltare: de un mediu sigur fizic și psihic, de ofertă educațională adecvată și de tratament individualizat.

Mediul sigur presupune că la școală, niciunui copil nu i se poate întâmpla nimic rău fizic sau psihic.

Spațiul fizic al școlii trebuie să fie curat mereu, dotat adecvat și neaglomerat. Pentru asigurarea unor clase cu efective foarte mici, statele nord-europene preiau deja bani de la UE pentru adecvarea sălilor, pentru angajarea și pentru pregătirea unui personal didactic mai numeros. Iată cum pot fi folosiți banii europeni!

Mediul psihologic de la școală ar avea nevoie să fie curățat de spaimele și de frustrările adulților. Abia când acest mediu va fi propice dezvoltării, copiii nu vor mai avea motive să i se sustragă. În loc să-i blamăm pe copii pentru abandon, pentru chiul, pentru nepregătire și pentru neseriozitate am putea încerca să însănătoșim mediul școlar pentru ca ei să nu-l mai refuze.

Oferta educațională adecvată este, carevasăzică, ofertă, nu obligație, este educațională nu de altă natură și este adecvată nevoilor și cerințelor copilului. (Dr. Speranța Farca, cercetător psihanalist)

Școala este menită să susțină învățarea și formarea copiilor și nu se poate transforma în datoria copilului de a face teme peste teme, de a învăța pe dinafară manuale întregi, de a rezolva până la saturație culegeri de probleme. Dacă educația s-ar putea reduce la aceasta, atunci profesorii nu ar mai fi necesari. Câțiva specialiști ar realiza tutoriale de învățare culegeri de exerciții, teste de evaluare și o bibliografie – nu ar mai fi nevoie să plătim o liotă de profesori. Profesorii au nevoie să înțeleagă că rolul lor nu este de judecător-evaluator și că nu pot delega copiilor și părinților responsabilitatea pentru ce nu merge bine.

Școala este instituție educativă și nu de asistență socială pentru părinții care nu au cu cine își lăsa copiii acasă când sunt bolnavi sau obosiți. Pentru astfel de situații poate exista varianta online sau a recuperării. Este momentul să nu mai facem schimburi de gripe, covizi și toți virușii care bântuie prin colectivități înjumătățind prezența în lunile de iarnă. (Dr. Speranța Farca, cercetător psihanalist)

De asemenea, dacă vrem să-i formăm pe copii pentru a fi flexibili și adaptabili și școala trebuie să fie astfel. Iată cum avem ocazia să vedem că pentru educație e suficient să ne raportăm la bunul nostru simț care ne îndeamnă să realizăm oferte variate de care să poată profita fiecare. Pandemia ne oferă ocazia de a reflecta asupra unor soluții individualizate care să se potrivească nevoilor copiilor și nu vreunui sistem.

Cum putem face așa ceva, cu teoria conspirației mai virală decât virusul însuși, cu virulență discursivă și radicalizări pe bandă rulantă? Răspunsul meu, personal, e destul de simplu. Documentând continuu. Adaptabilitatea se construiește pe informație competentă, pe experiență concretă, pe sisteme de susținere socială și psihologică, pe renunțarea la inerții instituționale (nu, cei mai mulți dintre noi nu vom mai lucra cum am lucrat până acum) și la reguli rigide (nici cel mai creativ și mai talentat profesor nu se va putea descurca fără sprijin cu același volum de materie și aceleași unelte de lucru). Deloc în ultimul rând, vorbind. Vorbind cu cei prinși în mijlocul problemei.

Dr. Andreea Anton:

Când ție, medic, ajunge un om complet neinstruit medical să îți explice cum stau lucrurile cu conspirațiile mondiale, încercarea ocultei de a le pune botniță și „cumpărarea” medicilor să înșele populația, e greu să accepți că aici s-a ajuns. Și e foarte greu și descurajant să încerci să îi convingi de contrariu. Dar s-a ajuns aici pentru că există o foarte prosperă presă de fake news cu mare priză la consumatorii de senzațional si știri de tip „șoc” sau „top secret” pe care nu o cenzurează nimeni, din păcate. Iar când medicii tac sau sunt prea prinși cu a-și face datoria, că să țină piept valului de fake news,  neîncrederii si suficienței atotcunoscătorilor, asta se întâmplă. Întotdeauna habarniștii și răspândacii vor fi mai vocali decât noi, este o luptă inegală.

Dr. Ruxandra Jurcuț:

Dacă s-ar elabora un set clar de reguli şi aplicarea lor ar fi urmărită de conducerile şcolilor cu posibilitatea de reglmentare prin măsuri punitive dacă nu sunt respectate, ar fi perfect. Din păcate, şi asta nu este valabil doar ȋn România, democraţia gândirii face că mulţi oameni au nu doar opinii personale, dar cred şi că trebuie impuse altora – dacă un profesor « nu crede ȋn COVID » trebuie să ȋşi păstreze opiniile pentru acasă şi să respecte regulile generale la şcoală.

Vreau, nu vreau, mă întorc la instituții. Pe mine, părintele, potențialul pacient, angajatul, instituțiile mă dăscălesc. Mult. Țipă la mine. Îmi arată constant ce nu fac bine. Îmi bagatelizează frica. Oboseala. Incapacitatea de a fi ubicuu. Îmi dau deadline-uri, planuri cadru și cifre înspăimântătoare. Cumva, parcă nici nu trebuie să sapi adânc ca să descoperi de unde vine rezistența. La ”trebuie”, la online, la ideea că un set irelevant de hârțoage, mail-uri și telefoane la care nu răspunde nimeni au vreun rol în protecția mea. A familiei mele.

Trebuie să ne adaptăm. Să facem un pas în față. Noi. Acum. Pe cont propriu. Întrebarea e cum. Și de ce nu-l face statul primul.

Știu toate aceste lucruri. În loc de asta, mă trezesc întrebând, undeva, în alt miez de noapte, despre mecanismul rezistenței noastre la online.

Dr. Speranța Farca:

Pentru acest răspuns aș încerca o analiză sumară a rezultatelor obținute de copii anul acesta la Evaluarea Națională. A fost anul în care la această evaluare s-au obținut cele mai multe note peste 9 din toate timpurile. Cine sunt acești copii? Din datele oferite de Ministerul Educației și Cercetării (MEC), peste 80% sunt copii din mediul urban și peste 65% sunt fete. Dintre acești copii, toți chestionații au spus că au fost susținuți sistematic cu meditații online și majoritatea au declarat că susținerea școlii a constat în trimiterea unor teme și a testelor de antrenament deja publicate pe situl MEC.

Datele MEC ne arată că peste 46% dintre copiii din mediu rural au luat sub nota 5 la Evaluarea Națională. Conform testelor, această notă se putea obține doar cu ajutorul unor cunoștințe din clasele primare. Situația este alarmantă, iar efectele ei viitoare pot fi dezastruoase.

Prin urmare, așa cum s-a făcut școala online, a avantajat în special fetele din mediul urban susținute de părinți cu meditații. Pierzători au fost copiii (în special băieți) din rural. Și așa dezavantajați.

În altă ordine de idei, școala nu ține doar de școală, ci și de infrastructura de acasă. Când lucrăm de acasă avem nevoie de internet, de un computer individual pe care să știm să-l utilizăm, de o cameră doar pentru noi și de liniște. Sigur că atunci când avem doi copii mari, doi părinți, patru camere și patru computere, treaba merge bine. Dar când avem trei copii, doi părinți care lucrează de acasă, trei odăi și trei computere, cum procedăm? Dar când avem o mamă singură, trei copii, două camere și un singur telefon? Dar atunci când este un bebeluș în casă? Dar atunci când părinții nu pricep cum funcționează un computer, iar copiii sunt mici și nu se descurcă fără asistență? Dar unde nu există internet, ce facem?… Situațiile sunt foarte variate și necesită o atenție individualizată.

Dacă MEC oferă fiecărui școlar o tabletă pe care să lucreze nu rezolvă problema nevoii de asistență, de spațiu, de liniște. MEC poate rezolva problema profesorilor nepregătiți și neimplicați, dar nu poate rezolva dificultățile care apar în fiecare familie în parte. Cred că problema se află în faptul că școala încearcă impunerea unor soluții unitare pentru toată lumea și nu se bazează mai mult pe deciziile asumate ale părinților cu care colaborează. (Dr. Speranța Farca)

Copiii au nevoie de educație tocmai pentru a-și păstra adaptabilitatea, pentru a reuși ca să facă față situațiilor neprevăzute din viața lor. Dar cum i-am putea învăța noi acestea într-o școală rigidă cu soluții generale pentru probleme particulare? Cum îi putem ajuta noi pe copii să fie flexibili când noi înșine suntem închistați în propriile noastre preconcepții? Cum îi putem ajuta pe copii să aibă grijă de ei înșiși când noi suntem atât de speriați încât așteptăm de la autorități să ne spună ce să facem?

Copiii au nevoie de școală fie și doar pentru mediul de întâlnire cu alți copii cu care pot relaționa direct, pentru accesul la un spațiu social în afara familiei care să nu fie gestionat de către părinți.

Școala are șansa de a fi un mediu sigur al comunității în care copilul să iasă în siguranță din familie pentru a se forma pentru lume. Cu toate aceste, școala pare că nu-și conștientizează întotdeauna rolul.

Cu ocazia acestei epidemii poate reevaluăm condițiile pe care le ofeream și până acum copiilor în colectivități.

Clasele aglomerate cu câte 30 de copii nu sunt un mediu sigur nici fizic, nici psihic și nici nu pot fi propice unui mediu educativ indiferent de pandemie. Aglomerarea generează agresivitate și tensiune, nu doar schimb generos de microbi. Nu poate fi vorba despre educație când copiii nu se pot mișca liber, nu se pot exprima și nu pot stabili relații consecvente. Deja țările nordice se gândesc la diminuarea numărului de copii în clase. De ce era nevoie de o pandemie pentru a vedea că nu e eficient să aruncăm în van bani puțini, când putem construi durabil cu bani mai mulți? (Dr. Speranța Farca, cercetător psihanalist)

Uniformizarea copiilor în școală generează mase obediente incapabile să se descurce în situații neprevăzute. Oamenii crescuții fără a lua decizii nu-și vor asuma responsabilități și vor aștepta mereu să li se spună ce să facă. Acum se dovedește că oamenii infantilizați în școală ajung o liotă periculoasă în degringoladă la prima situație neobișnuită. Pentru binele oricărei comunități este mult mai eficient să educăm oameni creativi capabili să se adapteze la nou.

Utilizarea fricii în școală își arată și ea monstruozitatea cu această ocazie. Oamenii care au trăit în frica de note, de teste, de teme suplimentare, de umiliri în fața clasei au ajuns să nu mai știe să trăiască fără frică. Orice situație care ar necesita mai multă grijă și prudență trezește îngrijorare și anxietate. În locul unei atitudini constructive apar stări de vinovăție și de învinovățire haotică a unora sau altora.

Învățarea pe de rost în locul stimulării gândirii critice, a curiozității și a cercetării, acum se vede cât este de nocivă. Oamenii preiau haotic idei aiuritoare în care ajung să creadă ca-n scriptură. Se luptă și se zbat împotrividu-se unii altora plecând de la trăsnăi aruncate în spațiul public care sunt luate ca literă de lege. Practicile de asigurare nu au nicio coerență logică și orice marionetă poate fi văzută ca autoritate.

În ecuația aceasta, sunt Toma Necredinciosul. Miza e prea mare. Nu văd coerența regulilor, nu văd nici aplicabilitatea lor cu spațiile și infrastructura actuale, cu metehnele adunate în timp și soluțiile încropite sub presiunea semnelor de exclamare de pe grupurile de ”mame libere”, cum spunea cineva zilele trecute. Îmi recunosc temerile în cuvintele altora. Ale celor mai în măsură ca mine să vorbească despre boli, școli și ce e de făcut.

Dr. Ruxandra Jurcuț:

Ce copil va pune masca la 8 dimineaţa şi o va păstra corect până la ora 12 ? Ce copil se va spăla repetat pe mâini la şcoală ? Au şcolile româneşti ceea ce este necesar pentru a asigura igiena ? (băi curate, spaţioase, cu săpun şi dezinfectant permanent disponibil). (Dr. Ruxandra Jurcuț, medic specialist cardiolog)

Avem noi, pe de altă parte, disponibilitate pentru dialog? Presiunea economică și diversitatea situațiilor individuale sunt constantele problemei. Totuși, în ce măsură mulți părinți pasează, în fapt, problema școlilor? Tocmai pentru că ritmul social al multora dintre noi presupunea copii livrați la școală și la afterschool, copii care lipseau de-acasă și câte 9 – 10 ore pe zi, copii aflați mult timp în grija altora.

Mulți părinți s-au trezit forțați să facă un pas în față în relația cu copiii, să și-i asume din mai multe puncte de vedere, să petreacă mai mult timp cu ei, să se implice mai mult în relația lor cu școala. Trecem prin schimbare împreună. Pentru cine e, de fapt, cel mai greu? De ce?

Dr. Andreea Anton:

Pentru cine e mai greu? Pe mulți părinți oboseala si neputința de a face față un timp mai îndelungat propriului copil îi poate împinge să decidă pripit. Nu e ușor să lucrezi de acasă cu copiii, dar cei care se plâng că le este greu să se gândească și la faptul că unii părinți nu au această opțiune, NU POT să lucreze de acasă. Și asta înseamnă să renunțe la serviciu, sau celălalt părinte să trebuiască să se ocupe si de copii și să și lucreze,  numai el știe cum, cu copiii pe cap.

Cu toate astea, nu e imposibil,  pentru că EI sunt importanți,  noi rezistăm,  căci noi suntem adulții.

Dr. Ruxandra Jurcuț:

Cred că variază mult de la caz la caz. Depinde de vârsta copiilor şi de contextul familial şi şcolar. Pentru mine săptămânile petrecute cu ei inclusiv ca homeschooling au fost fabuloase. Trăiam ȋntr-un vârtej profesional şi, deşi mă lăudam cu strădaniile mele de a fi foarte prezentă ȋn viaţa lor ȋn pofida programului meu extrem de plin, era un exerciţiu de tip « hamster pe roată ». Am redescoperit bucuria de a fi ȋmpreună, de a face multe lucruri de la joacă la prăjituri, de la teme la plimbări. Va fi mai greu când vom reveni la viaţa dinainte. Dacă nu ar fi totul ȋnceţoşat de anxietatea adusă de această pandemie, ar putea fi o perioadă fantastică dedicată copiilor.

Poate că tocmai aici e cheia. În polifonie. În renunțarea la monotonia unicității – discursive, identitare, educaționale. Avem aceeași problemă, da, dar suntem foarte diferiți.

Dr. Speranța Farca:

Pentru că noi, majoritatea românilor, suferim de sindromul de-a ne crede „buricul pământului”, simt nevoia să precizez că nu doar școala românească se află în situația aceasta. Întreaga societate europeano-atlantică suferă de aceeași problemă și nici în Asia nu e mai bine.

Copiii, dar și noi adulții, avem nevoie de o diversitate de opinii, de idei, de variante din care să alegem. Dacă un copil și-a supărat mama, are nevoie să fie alinat de tata. Dacă un adult pierde un job, poate găsi un altul. Dacă puterile dintr-un stat nu se contraponderează contrându-se se ajunge la monopol și la dictatură.

Educația ne pregătește pentru o viață complexă unde nu e consens. Pentru a ne adapta la schimbări, avem nevoie să fim flexibili, toleranți, să acceptăm diversitatea și opoziția. (Dr. Speranța Farca, cercetător psihanalist)

Copiii fac față bine diversității, noi, adulții avem nevoie de repere clare căci, atunci când ne copleșește responsabilitatea, nu vrem să greșim. Frica de greșeală ne-a fost inculcată tot în școală, dar copiii noștri ne arată că greșelile noastre sunt ofertante pentru ei, îi învață să-și asume și ei erorile și să le valorifice, nu să le ascundă și să găsească vinovați.

Problema nu mi se pare lipsa consensului, ci a consistenței în educație. Dacă noi suntem infantili, incoerenți, anxioși, iuți la mânie și gata să învinovățim pe cineva, sigur că acest exemplu este cel pe care îl vor prelua copiii.

Nu putem avea pretenția să-i educăm pe copii fără de a ne ocupa de noi înșine. Cu cât reușim să avem mai multă grijă de noi și să ne regăsim bucuria de a trăi, cu atât sarcinile educative de părinți devin mai simple, reducându-se, în cele din urmă, la un modus vivendi.

Cum rămâne cu socializarea? Cea în numele căreia, se pare, mulți dintre noi sunt dispuși să riște tot?

Cum rămâne cu teama, deloc neglijabilă, că vor fi triști și însingurați? Personal, cred că vor fi. Așa cum sunt toți copiii din zonele de conflict. Probabil că, dacă am fi prinși într-o urgență politică sau presați de o calamitate, dacă am vedea gloanțe zburând în aer sau dacă o viitură ne-ar ajunge până la fereastră, socializarea nu ar fi prioritară. Prioritară ar fi siguranța. Socializarea ar intra la pierderi colaterale. Deloc neglijabile, dar colaterale. Numai că virusul nu se vede. Noi auzim doar cum se numără paturile de la ATI – două la Prefectură, două la Școala de Fete. După ani în care am țipat despre spitale, nosocomiale, frica de sistemul public de sănătate, părem dispuși să riscăm, să ne luăm la trântă cu Voldemort în spații închise, unde Diffindo și Confringo, și Expelliarmus nu funcționează. Cei mai mulți.

Ceea ce nu înseamnă că e ușor să rupi un copil de colectivitate. Dacă academic vom putea compensa, aici vom avea de lucrat. În inima pandemiei, pauzele online mi s-au părut absolut spectaculoase. Nativii digitali relaționau, mai timid sau mai vocal, sub ochii adulților. Poate că nu ne place lumea asta nouă, dar ea există. Poate că, de fapt, socializarea nu e doar de un fel. Cum nu e nici învățarea. Și nici predatul.

Poate, dacă am judeca mai puțin cine a fost în Grecia și cine nu, cine mai are același job și cine nu, cine are prieteni care au fost infectați sau s-a întâlnit personal cu virusul și cine nu, ar fi mai simplu. Am deschide, poate, ochii în aceeași direcție. Și am căuta soluții, nu o soluție.

Dr. Ruxandra Jurcuț:

Încep să ȋmi fac griji legate de faptul că nu mai socializează destul, că nu se văd faţă ȋn faţă cu prietenii şi ȋnvăţătoarele lor, ca tristeţea ii poate cuprinde ȋn orice moment, că le lipseşte ludicul acestor interacţiuni, că ar putea deveni prea ȋntorşi spre sine şi spre tehnologie. Tocmai de aceea sper să putem să revenim spre o viaţă normală ȋn următorul an, cât mai curând.

Scenariul cel mai sumbru este boala, şi de aceea este riscul crescut. Dacă nu se iau măsuri puternice de prevenire în şcoli (clase cu sub 15 copii, distanţare bănci şi eventual panouri de plexiglas, purtare de măşti, disponibilitate dezinfectant nontoxic), îmi va fi greu să accept întoarecerea la şcoală cu orice preţ. (Dr. Ruxandra Jurcuț, medic specialist cardiolog)

Dr. Andreea Anton:

Cu siguranță vor fi afectați. Pentru copii în primul rând a fost și este greu, iar consecințele nu vor întârzia să apară. Vor pierde repere de la care să caute îndrumare, vor pierde încrederea, sentimentul de siguranță care pentru copii este foarte important.. Deja am și pacienți, și părinți care au avut sau au nevoie de consiliere psihologică.

Aștept să văd ce va urma și apoi vom decide. E clasa a 6-a, un an destul de greu. Sper să nu trebuiască să alegem...

După mine nu  există „în orice condiții” când e vorba de copilul tău. (Dr. Andreea Anton, medic specialist pediatru)

Nici pentru mine nu există.

Mă tot gândesc la jocurile noastre de peste vară. La complicități. Toți părinții și toți copiii le au. Și toți suntem imperfecți, failibili, bulversați de evenimente. Mă gândesc la domnul de pe ambulanță. La părinții noștri. La părinții care suntem. Poate că ne adaptăm greu pentru că nu ne construiserăm sistemele de supraviețuire foarte bine. Poate că acum trebuie să găsim cărămizile lipsă. Poate că, fiind cu toții în același noroi, ca să-l parafrazez pe Oscar Wilde, acum, în ceasul al treisprezecelea, e musai să ne uităm la stele.

Dr. Speranța Farca:

Există însă, de ceva vreme, o tendință socială la nivel mondial a unor tineri, mai ales bărbați, care-și limitează relațiile sociale la cele online și care ajung să nu mai iasă din casă. În Italia, aceștia sunt susținuți de către părinți, iar în Japonia, se descurcă cu ajutorul firmelor de livrare la domiciliu. În România, fenomenul nu e studiat, dar cu toții știm câte un „copil” de 30 de ani cu tendințe de autoizolare, rămas în îngrijirea unor părinți care muncesc din greu pentru a face față. Modul de gestionare mondială a pandemiei a dat apă la moară acestui fenomen care probabil că va lua amploare, hotărându-i pe cei care oricum cochetau cu ideea.

De asemenea, starea de frică permanentă la care ne supunem descarcă o cantitate de adrenalină de care putem ajunge dependenți. Ca în cazul oricărui drog va apărea nevoia de mai mult și mai mult. Așa că nu mă miră că Smurdul nu mai face față solicitărilor pentru atacurile de panică tot mai dese și mai grave. Poate de Covid scăpăm, dar va trebui să ne lecuim de frică, să nu ne intoxicăm de propria noastră nevoie de adrenalină. Îngrijorarea exagerată ajunge să-și facă loc în corp și să se manifeste ca ipohondrie. Îngrijorarea anxioasă pentru sănătatea fizică ne facă să plătim cu sănătatea psihică. În loc să avem grijă de noi și de cei din jur și să ne sporim implicarea responsabilă, ajungem să ne îngrijorăm, să regresăm și să devenim tot mai solicitanți și mai agresivi.

Izolarea în casele noastre poate genera anxietate socială dublată de solicitarea serviciilor de asistență învestite cu autoritate. Dacă medicii sunt acum o autoritate, vor fi din ce în ce mai solicitați pentru a suplini lipsa de social de care suferim.

Totuși, noi oamenii avem o caracteristică, pe care  B. Cyrulnik o numește reziliență. Este capacitatea de a face ceva bun din tot ce ni se întâmplă rău (și invers, nu-i vorbă). De aceea, eu cred că toate mecanismele de apărare declanșate în pandemie vin să repare dificultăți mai vechi. Folosim ipohondria actuală pentru a combate depresia care cuprinsese o societate prea centrată pe obținerea fericirii. Utilizăm izolarea pentru a ne opune goanei maniacale care ne făcea să alergăm de dimineața până seara în tot felul de proiecte. Anxietatea combate indiferența și lipsa de sens. Frica ne ajută să ne formăm capacitatea de a avea grijă. (Dr. Speranța Farca, cercetător psihanalist)

Mă gândesc la ea.

La ei.

Cândva, în martie, le-am cerut să deseneze curcubeie. Și le-am spus, cu vocea lui Benigni, că totul va fi bine.

Nu e bine.

Și nu știm când va fi bine.

Poate că în loc să-i trimitem pe frontul viral neînarmați, în contextul rupturilor sociale din ce în ce mai spasmodice, ar trebui să le spunem adevărul. Că lumea e bolnavă. Și că ține de noi toți să o reparăm. Și că asta e treaba noastră, a adulților. A lor e să deseneze curcubeie mai departe. Pe geam, pe hârtie, pe laptop sau pe furtuna dintr-un gând.

Lumos.